35 de ani de la asasinarea lui Gheorghe Ursu

Madalin Hodor | 17.11.2020

Unii spun „de la moartea”. Nu. Nu de la „moartea”, ci de la asasinarea cu sânge rece a inginerului Gheorghe Ursu. E o diferență uriașă și în jurul acestor două cuvinte se poartă toată discuția.

Pe aceeași temă

Au trecut deci 35 de ani de la data de 17 noiembrie 1985, când „Babu” murea în urma torturilor aplicate de anchetatorii săi în arestul Securității din Calea Rahovei. Astăzi știm că l-au bătut cu bestialitate la interogatoriu și în celulă (prin intermediul unui „coleg”), că l-au ținut zile întregi în lanțuri și cătușe. Știm că, spre sfârșit, nu se mai putea ține pe picioare, așa că îl cărau în pătură de la „interogatoriu” înapoi în celulă. Sunt declarațiile martorilor. Nu e literatură.

Apoi a murit. Un „accident”, au spus torționarii, asta inclusiv în instanță. „Nu am vrut să îl omorâm.” Nu a fost vina lor, s-au lăsați luați de val. E ceea ce s-a livrat ca argument și scuză într-o sală de tribunal din România în anul de grație 2020. Se pare că a ținut.

După atâția ani de când „cazul Ursu” a fost întors pe toate fețele, probabil că mulți își imaginează că știu deja despre ce este vorba. Un inginer care i-a înjurat pe Nicolae și Elena Ceaușescu în niște jurnale a fost denunțat de o colegă la Securitate, a fost arestat și omorât în bătaie. Nu. Gheorghe Ursu nu a fost omorât doar pentru că a scris niște jurnale. Sau, mai bine spus, nu doar pentru asta. Și nu a fost un caz izolat. Și nu a fost un „accident”.

Gheorghe Ursu a fost omorât și pentru că „a furnizat postului de radio Europa Liberă două materiale în care a comentat, de pe poziții dușmănoase, măsurile luate de partid în domeniul construcțiilor din România”. „Criticile” lui Gheorghe Ursu, care au fost citite de Virgil Ierunca pe post la 4 martie 1978, expuneau decizia criminală de a opri consolidarea clădirilor avariate după cutremurul din martie 1977. Se refereau la ordinul direct al lui Nicolae Ceaușescu de a se sista consolidările și de a se proceda la o simplă cosmetizare a imobilelor afectate. Totul trebuia raportat încheiat până la 23 August. Ceea ce s-a și făcut. Consecințele acestui ordin criminal le trăim până în zilele noastre, prin moștenirea acelui număr de clădiri cu risc seismic ridicat, potențiale bombe cu ceas, din București. Expunerea criminalității lui Nicolae Ceaușescu în această chestiune a fost un motiv suficient pentru ca Securitatea să îl tortureze pe Gheorghe Ursu în încercarea de a afla dacă în această „acțiune dușmănoasă” au fost implicați și alții. Au fost uciși oameni în perioada comunistă pentru mult mai puțin de atât. Instanța de fond nu a fost convinsă.

Nu a fost convinsă nici de mărturia lui Petre Mihai Băcanu despre interacțiunea sa directă cu unul dintre anchetatorii lui Gheorghe Ursu, anume fostul maior de Securitate Pârvulescu: „Când era vorba de violență în anchetă, în ceea ce mă privește era chemat mr. Pârvulescu [...] [care] mi-a zdrobit degetul mijlociu de la mâna dreaptă în ușă, mi-a tumefiat fața”. Petre Mihai Băcanu a vrut să-i arate judecătoarei degetul deformat în urma „întâlnirii” cu Pârvulescu. Nu i s-a permis.

Dincolo de faptele propriu-zise, există însă o miză uriașă reprezentată de marea luptă de a demonstra că nu a existat doar un „caz Ursu”. Au existat zeci, sute, mii de cazuri de oameni care s-au opus regimului comunist. Zeci, sute, mii de oameni arestați, torturați, presați în felurite chipuri. Unii, cunoscuți, alții, anonimi. Unii au murit torturați, alții și-au luat singuri zilele, alții au fost internați cu forța în spitale psihiatrice. Este vorba despre ceea ce se numește crimă împotriva umanității.

Uciderea lui Gheorghe Ursu nu a fost un „accident”, un „abuz în serviciu”, o „scăpare” a unor ofițeri de Securitate. Nu a fost o situație excepțională. A fost rezultatul unei politici asumate de statul comunist de a lichida în orice fel posibil orice opoziție și pe oricine se ridica împotriva lui. Această politică generală a fost aplicată timp de aproape 50 de ani de către Securitate, câinele de pază al regimului, în mod consecvent, organizat și până la ultima consecință.

Dacă tot au trecut 35 de ani de la uciderea lui Gheorghe Ursu, iar criminalii săi direcți nu au fost încă trași la răspundere, putem măcar să considerăm în continuare că regimul comunist a fost unul criminal în integralitatea lui și nu unul care „din exces de zel”, mai omora „din greșeală”, câte o persoană, despre care nici nu putem spune că a fost „un disident”? Măcar atât. //

Gheorghe „Babu” Ursu, disident comunist, ucis din ordinul Securității

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22