Alegeri 2006

Kadima

 Alegerile parlamentare de la 29 mar­tie au avut loc in contextul unei in­­lan­tuiri de premiere in viata politica is­rae­liana. Prima si cea mai importanta a fost gestul premierului Ariel Sharon, care, pe fundalul neacceptarii de catre pro­priul partid a planului sau de retragere uni­laterala din Fasia Gaza, l-a parasit si si-a format propriul sau partid politic, Ka­dima (Inainte), care reuneste o serie de personalitati de marca atat din Likud - principalii ministrii ai lui Sharon -, dar si din Partidul Muncii, printre care cea mai proeminenta personalitate este Simon Pe­res. Este complet inedit ca un premier in functie sa-si paraseasca partidul si sa for­me­ze altul.

 Actul lui Sharon reuseste, in opinia pu­blica, sa consolideze un sentiment de incredere in noua formatiune, fapt oglin­dit de sondaje. Sharon, cu un bun instinct politic, a realizat ca retragerea din teritoriile ocupate este aprobata de ma­joritatea populatiei Israelului. Fireste, ca­risma personala a batranului general con­solida acest trend politic. Incurajat de aceste semnale clare de sprijin, ce-i drept bruiate de agresivitatea galagioasa a adversarilor, el a initiat procesul de di­zol­va­re a parlamentului, in care politica sa nu avea majoritate, si a fixat noi alegeri.

In timpul acestui proces, Sharon s-a imbolnavit grav - in prezent se afla in­­tr-o­ coma prelungita - si a parasit sce­na politica. Din nou o premiera, ca seful gu­ver­nului sa fie practic indisponibil in timpul campaniei electorale. Disparitia liderului nu a slabit noua formatiune politica, con­du­cerea a fost preluata, din mers, de Ehud Olmert (60), un om politic versat, cu o vechime de aproape 30 de ani, ca de­putat si ministru, in politica israeliana. Sta­rea grava a lui Sharon a creat in opinia pu­blica o stare emotionala pozitiva fata de noul partid si noul lider.

Kadima se prezenta ca un cadru in care se regaseau oameni cu trecut politic foarte di­ferit, de la artizanul procesului Oslo, Shi­mon Peres, la Tschki Hanegbi, ce s-a opus in trecut oricaror cedari teritoriale. Un adevarat "val popular" a urmat linia Sha­ron-Olmert. Aceasta linie adopta in fapt planul de pace al stangii, pe care insa il dezbraca de caracterul sau teoretic-op­timist, ce vorbea de "instaurarea unor relatii normale" sau de un "nou Orient Mijlociu", concepte ce s-au dovedit, cel pu­tin pentru moment, lipsite de realism, si le inlocuieste cu conceptul pragmatic al "des­partirii" fizice intre israelieni si arabi, prin­tr-o decizie unilaterala.

Se parea - in special din sondaje - ca se va ajunge la o a treia situatie inedita: apa­ritia unei majoritati parlamentare con­for­tabile pentru Kadima.

Sondajele vorbeau de 40, 42, 45 de man­date, fapt fara precedent in dinamica democratiei israeliene, a carei principala tra­satura este excesivul pluralism. S-a creat astfel o anume euforie, un fals sen­ti­ment ca batalia electorala s-a incheiat cu mult inaintea zilei de alegeri, senzatie in­tarita si de unele declaratii ale sefilor nou­lui partid.

Aceasta a facut ca si participarea la vot sa fie una din cele mai scazute din istoria par­lamentului israelian - numai 63,2% din cei cu drept de vot s-au prezentat la ur­ne.

La "momentul adevarului" Kadima a cas­tigat dar cu mult mai putin decat se pre­vazuse: 29 de mandate. O victorie cu gus­tul dezamagirii, dar… o victorie. Este cert ca Olmert va forma viitorul guvern, doar ca ceva mai greu decat s-a crezut si cu mai multe concesii.

Presa israeliana a apreciat ca un merit de­o­sebit al viitorului premier faptul ca, in­­­ca din timpul campaniei electorale, si-a asu­­mat clar programul politic, ce avea ca punct central retragerea din majoritatea te­ritoriilor ocupate. Din aceste motive, ana­­listii au vazut in aceste alegeri un re­fe­ren­dum popular.

Se impune inca o subliniere. In mo­men­tul imbolnavirii lui Sharon s-a vorbit - inclusiv in mass-media romaneasca - de o criza grava in politica israeliana, de un impas, determinat de disparitia din po­li­tica a acestuia. Fireste, a fost o tragedie umana si sigur ca a complicat ecuatia po­li­ticii israeliene. Dar, ca si in alte ocazii tra­gice - din care amintim traumatica asa­si­nare a lui Rabin, in noiembrie 1995 -, de­mocratia israeliana a functionat perfect si continuitatea institutionala si politica a fost asigurata.

Laburistii

Partidul Muncii, dupa o eclipsa de pa­tru ani - ce a urmat esecului guvernarii Ba­rak -, perioada in care a fost fie intr-o opo­zitie pasiva, fie la guvernare, dar pe po­zitii marginale, a revenit in forta. Desi in fapt au pierdut doua mandate, fata de fos­ta legislatura, laburistii se prezinta in noul context postelectoral ca principalul par­tener de guvernare pentru Kadima. De altfel, cele doua partide au programe po­li­ti­ce foarte apropiate.

Partidul Muncii, datorita noului sau lider, Amir Peretz, fost lider al Sin­di­ca­telor, a pus in centrul programului sau pro­blematica sociala, ce a fost, in ultimii 20 de ani, neglijata de principalele partide po­litice, atat de dreapta, cat si de stanga, absorbite de interminabile dispute in pro­blema - realmente fundamentala - a con­tenciosului cu vecinii. Prin aceasta, noul lider laburist, in ciuda rezervei cu care a fost privit de o anume elita laburista, ca­reia el nu ii apartine, a reusit sa aduca un nou suflu unei structuri politice ce nu se mai regasea. El a schimbat agenda pro­priului partid, dar si a dezbaterii politice israeliene in general, ce i-a atras simpatia pa­turilor defavorizate, care se indepartase de laburisti.

 Se pare ca Peretz si colegii sai de partid vor juca un rol decisiv in viitoarea politica so­ciala a Israelului. Comentatorii politici vor­besc de o posibila preluare de catre acesta a Ministerului de Finante, care in Israel este unul din cele trei ministere che­ie, alaturi de Aparare si Externe.

Partidul pensionarilor

In contextul important al problemelor so­ciale trebuie amintita o alta premiera a is­toriei parlamentare israeliene: prezenta in Knesset a unui partid al pensionarilor (!!). Acest partid, nascut ad-hoc, a reusit per­formanta de a castiga 7 locuri in par­la­ment.

O prima explicatie este existenta in Israel a unei probleme a publicului "de varsta a treia" ce se confrunta cu grave probleme sociale: un nivel scazut al pen­sii­lor, problema medicamentelor etc. In conditiile cresterii mediei de varsta, aceas­ta categorie reprezinta un procent tot mai ridicat din totalul populatiei.

 Dar ascensiunea acestui partid - care in mod sigur va primi cel putin doua portofolii ministeriale - mai are o ex­plicatie. Cei care l-au votat - printre ei foarte multi tineri - au gasit o forma ori­gi­nala de a-si exprima neincrederea in es­tablishment-ul politic actual. Si in loc de a introduce in urne "un buletin alb" - cum s-a procedat in alegeri anterioare -, s-a vo­tat cu acest partid sui-generis.

Ca si absenteismul, votul pentru pen­sio­nari este un blam pentru partidele po­li­tice existente, care au dovedit o anume in­capacitate de cuprindere intr-un discurs coerent a problematicii diverselor sectoare specifice ale populatiei, de la pensionari la tineri, de la "nou-veniti" la agricultori.

Dreapta israeliana

Din 1977, dreapta a dominat - cu scurte intreruperi - politica israeliana. Prin­cipalul ei motor a fost partidul Likud. Dupa iesirea din partid a lui Ariel Sharon, conducerea acestuia a fost preluata de Benjamin Netaniahu, fost premier (1996-1999), si, in ultima guvernare Sha­ron, ministru de Finante. In acea pe­ri­oada s-a identificat cu o nepopulara politica economica de tip thatcherist, ce a starnit numeroase nemultumiri in sanul po­pulatiei si cu precadere in propriul elec­torat, reprezentat de paturi sociale defavorizate, in general, cu un nivel de scolarizare inferior restului populatiei.

In acelasi timp, aripa moderata a Likudului l-a urmat pe Sharon in noul partid po­litic, iar cei ramasi s-au simtit atrasi de for­matiuni aflate la dreapta Likudului. Toate aceastea au dus la o "cadere" fara pre­cedent a acestuia, ce a obtinut numai 12 mandate.

 Slabirea sa a contribuit la consolidarea a doua formatiuni politice de extrema dreapta. Cea mai spectaculoasa este as­censiunea partidului Israel Beitenu (Israel - casa noastra), condus de Avig­dor Liebermann, fostul sef de cabinet al lui Netaniahu in timpul guvernarii din 1996-1999, ce a parasit Likudul, pentru a-si alcatui propriul partid. Adresandu-se in primul rand populatiei provenite din fosta URSS, a carei integrare in civi­li­zatia politica israeliana si, in general, in jocul democratic este problematica, Lie­ber­mann a construit un partid clasic de extrema dreapta in care nationalismul agresiv se intalneste cu atacuri sistematice impotriva unor institutii ale statului de drept israelian, in special impotriva Curtii Su­preme de Justitie.

 Ascensiunea acestui partid, secondat de un al doilea, Noua Dreapta, expresie po­litica a locuitorilor din colonii - pe care o anume ingaduinta a diverselor guverne le-a creat impresia falsa ca "totul le este per­mis" -, este un fenomen ingrijorator pentru dinamica politica israeliana. E vor­ba de o forta politica - cu 20 de locuri in­ Knesset - care poate influenta negativ evo­lutia democratiei israeliene.

 In acelasi timp, trebuie subliniat ca dreapta israeliana, formata din Likud, Noua Dreapta si Israel Beitenu a fost re­dusa la 30 de mandate, deci pusa in pos­tu­ra de minoritate.

Cateva concluzii

Ultimele alegeri israeliene au dovedit ca exista o majoritate - mai mica decat s-a sperat, dar totusi clara - favorabila con­tinuarii procesului de pace. In ciuda di­namicii negative din lumea palestiniana, exprimata de ascensiunea organizatiei te­ro­riste Hamas, ca si de ecourile belicoase din directia Teheranului, optiunea re­tra­ge­rii din majoritatea teritoriilor ocupate s-a impus. Rezultatul a fost obtinut in ciuda fap­tului ca alegerile s-au desfasurat in um­bra rachetelor Kassam lansate de teroristii din Gaza spre asezari de pe teritoriul israelian. Acest trend politic era surprins de edi­torialul publicatiei Le Monde, ce titra, pe buna dreptate, a doua zi dupa alegeri: Sfarsitul Marelui Israel. As adauga ca aceste alegeri dovedesc o schimbare de di­rectie in electoratul israelian, dovedita de cifre: din 120 de deputati in Knesset, 70 sunt pentru o astfel de solutie. O ase­me­nea majoritate nu a avut nici Rabin, nici Barak, nici Sharon, in incercarile lor de a incheia starea de beligeranta cu pa­les­ti­nienii.

 De aici importanta acestor alegeri, nu in­­­deajuns intelese de presa internationala, de­­­rutata de o anume acalmie din timpul cam­­paniei electorale. Printre altele, aceasta acalmie s-a datorat si tendintei ge­ne­rale spre o "campanie ieftina", partidele politice incercand sa evite repetarea unor si­tuatii din trecut, cand s-au cheltuit sume de bani peste limitele impuse de lege, aba­teri sanctionate moral si juridic.

E adevarat ca in cadrul acestei ma­jo­ri­tati nu exista o unitate in privinta aplicarii in­ practica a planului de "despartire". Sigur ca situatia ideala ar fi o retragere in urma unor acorduri, dar cum realitatile Orien­tu­lui Mijlociu de astazi nu par favorabile acestei alternative - care oricum va fi in­­cercata, dupa cum anunta Olmert -, se va ajunge, foarte probabil, la o retragere uni­laterala, dupa modelul celei din Gaza, din august 2004. E adevarat ca s-a inlocuit ter­menul de "despartire", itnatcut, cu cel de itcansut, "regrupare", dar este vorba in fond, cu unele deosebiri de nuante - care, fireste, vor alimenta polemici atat in­terne, cat si externe -, de revenirea, cu une­le corecturi, la hotarele din 1967.

Sfarsitul regimului de ocupatie a fost im­portant nu numai pentru procesul de pace, dar si pentru pastrarea caracterului mo­dern si democratic al statului Israel. In­telegerea acestui fapt a fost confirmata de recentele alegeri.

Publicul este dornic de a avea pace si de a se concentra asupra diverselor pro­bleme sociale si economice, a caror ur­genta a fost subliniata, la urne, de ale­ga­to­rul israelian.

Fireste, premierul Olmert are in fata un drum presarat de dificultati, venite atat din in­terior, cat si, mai ales, din exterior. Dar, spre deosebire de trecut, viitorul premier are un clar mandat popular.