Pe aceeași temă
Cunoscutul filosof spune că nu vrea să distribuie partizan albul și negrul, dar remmarcă, după conferința de presă de săptămâna trecută a șefei DNA că ”Mai există încă oameni potriviţi la locul potrivit, mai există încă portrete prizabile, moduri decente de a vorbi, reprezentanţi ai instituţiilor democratice de care nu ţi se face ruşine”.
Admitând că pot exista în DNA ” fisuri, inadecvări, derapaje” ca în majoritatea institutiilor românești, Andrei Pleșu susține că nu ”Justiţia e de blamat pentru imaginea proastă a ţării în materie de şmecherie lucrativă, ci şmecheria şi şmecherii. Or, la noi, tunurile sînt puse pe cei care se răfuiesc, mai mult sau mai puţin îndemînatic, cu delapidatorii. Delapidatorii, mai ales cei aflaţi în funcţii înalte, sînt uimiţi că cineva are tupeul să se lege de ei”.
Cât privește fondul actualei dezbateri publice, asupra ei trebuie să se pronunțe Inspecția judiciară și oricine are competență, legitimitate și credibilitate si nu ”caftangii angajaţi cu ziua pe la diferite posturi de televiziune, nu psihologi „celebri“, nu cuconiţe nervoase, sigure pe autoritatea lor, nu exponenţi ai diverselor „familii“ (în sens larg, mafiot, dar şi în sens restrîns, căci e picant să observi că marii delatori ai momentului sînt tată-fiu-fiică, toţi trei soldaţi fideli, demnitari ai PSD).”
Plăcut impresionat de conferința de presă a șefei DNA, Andrei Pleșu spune că ”dacă măcar jumătate din figurile noastre publice ar semăna cu ea, ţara ar avea alt chip şi altă evoluţie”.
Aveam dinainte un personaj calm, politicos, răbdător, gata să reacţioneze prompt şi civilizat la zgîndăreala mediocră, cu fălcile strînse, a unui grup de jurnalişti, care, de fapt, nu aveau de pus întrebări, ci de executat o misiune (o misiune de partid – sau de partidă –, o misiune de trust, sau ceea ce li se va fi părînd o nobilă misiune gazetărească: toate executate stîngaci, rudimentar, răguşit). Or, în genere, conferinţele de presă sînt previzibil anoste şi, stilistic, jenante. Cel întrebat e ori eliptic, evaziv, bîlbîit, ori băşcălios, agramat şi agresiv, ori solemn şi plat ca un bust de grădină publică. Dl Dragnea livrează un zîmbet greu de clasat între zglobiu şi sinistru, dl Tăriceanu are o expresivitate de afiş, dl Codrin Ştefănescu are „farmecul“ plebeu al unui cocălar vînjos, dl Ponta se poartă, de mulţi ani, ca un puber întîrziat, pe dl Iohannis îl admir cînd e diferit de ceilalţi, dar am rezerve cînd seamănă prea mult cu el însuşi, de la liberali şi USR nu ţin minte pe aproape nimeni, pe dl Băsescu nu mai ştiu de unde să-l iau, de vreme ce spune azi inversul a ceea ce spunea ieri. Pe scurt, nici o prezenţă publică nu mă poate trezi dintr-o somnolenţă depresivă. A reuşit doamna Kövesi. Avea ţinută, avea stil, avea iradierea normalităţii. Vorbea corect româneşte, vorbea despre subiect, nu despre ea însăşi, cu alte cuvinte, avea simţul firescului şi impostaţia comunicării cordiale (fără familiarisme) şi a disponibilităţii politicoase (fără strategii electorale). Mi-am spus, de îndată, că dacă măcar jumătate din figurile noastre publice ar semăna cu ea, ţara ar avea alt chip şi altă evoluţie. Nu e cazul. „Marii“ politicieni şi „marii“ gazetari bombăne. Lor le plac, mai degrabă, „cuminţenia“ anonimă a dnei Carmen Dan, replica fîşneaţă a dnei Olguţa Vasilescu, nivelul subliceal al dlui Valentin Popa, suficienţa tălîmbă a dlui Şerban Nicolae, înregimentarea crepusculară, de plastilină, a dlui Adrian Marius Dobre etc. Iar „analiştii“, adevăraţi dascăli ai naţiunii, fredonează şi ei cam aceeaşi melodie: noi, ăştilalţi, sîntem cu toţii nişte bieţi elevi corijenţi, într-o clasă la a cărei catedră se perindă, suveran, zi de zi, mari enciclopedişti, mari repere morale, elite atotştiutoare, uşor plictisite (cînd nu devin isterice) dinaintea ignoranţei noastre”.
