Pe aceeași temă
Tămâiere la Sinteza zilei (Antena 3). Subiect: Mircea Geoană; autor principal: Mihai Gâdea. Mut de admiraţie în faţa fostului ambasador al României în SUA, Gâdea nu pridideşte cu laudele. „Am rămas impresionat de faptul că un ambasador tânăr este în SUA, vorbeşte limba engleză perfect, este o persoană decentă, apoi a devenit ministru de Externe, apoi l-a înfrânt pe Iliescu în lupta pentru şefia PSD, a încercat să facă nişte mişcări în partid, unele i-au ieşit, altele nu i-au ieşit. Apoi s-a luptat cu PD-L şi cu Traian Băsescu în campania electorală, după aia şi-au dat mâna şi acum vrea să devină preşedintele României. Mi-a scăpat ceva?“ Nu Gâdea, nu ţi-a scăpat nimic, te aşteaptă o primă grasă şi de la partid, şi de la patron.
Somat de Cristian Tudor Popescu să explice, în limba engleză, de ce vrea să ajungă preşedintele României, Crin Antonescu şi-a admis servil carenţele şi incompetenţa lingvistică. Sub privirea ironico-dominatoare a lui CTP, şcolarul Crin s-a fâstâcit de-a binelea şi a încercat un „deal“ cu profesorul. „Am să spun, mai întâi, în română şi apoi am să traduc.“ Neîndurător, CTP l-a scos, atunci, la lecţie în limba franceză. Oftând din greu, Antonescu şi-a început speech-ul cu un „mon dieu“. S-a descurcat cam de nota 7 la gramatică, topica fiind poticnită şi pronunţia stricată de „constitution“. Halucinantul spectacol, petrecut la Realitatea TV, la o oră de maximă audienţă, a demonstrat că gradul de autoumilire la care poate ajunge politicianul român este direct proporţional cu adâncimea subsolului în care vieţuieşte jurnalismul, specia moderator şi comentator.
Apelul către jurnaliştii din televiziune, lansat de Agenţia de monitorizare a presei şi Centrul pentru jurnalism de investigaţie, trece în revistă ce „NU“ trebuie să facă aceştia: să nu promoveze impostura, să nu dea curs zvonurilor şi speculaţiilor, să-i marcheze distinct pe jurnalişti printre ceilalţi invitaţi, eventual să menţioneze dacă sunt sau nu remuneraţi pentru prestaţie, să refuze campaniile de presă cerute de patron, să critice administraţia pe bază de fapte şi documente, să precizeze relaţia invitatului cu subiectul, să nu se erijeze în judecători şi să reclame cenzura din interiorul redacţiei, indiferent de unde ar veni ea. Plus multe altele.
Apelul e o fantezie, pentru că jurnaliştii practicanţi ai interdicţiilor de mai sus o fac: 1) pentru banii patronului,
2) din plăcerea puterii,
3) din slugărnicie.
Ceilalţi, dacă ar da curs Apelului, ar fi puşi imediat pe liber. //
