Pe aceeași temă
Stimate domnule Procuror General,
Subsemnații Mădălin HODOR, Mihai DEMETRIADE și Andrei URSU, ultimul în calitate de reprezentant al Fundației Gheorghe Ursu, în numele semnatarilor petiției și ai scrisorii menționate mai jos, formulăm prezentul memoriu având ca temei juridic dreptul de petiționare (conform art. 51 din Constituția României, și potrivit art. 8 din Ordonanța Guvernului nr. 27 din 30 ianuarie 2002, adoptat prin legea nr. 233 din 23 aprilie 2002) și exercitarea drepturilor și a libertăților (conform art. 57 din Constituția României).
Argumentația memoriului de față se referă la nerespectarea termenului legal pentru formularea unui răspuns „PETIȚIEI pentru restaurarea adevărului și scrierea justă a istoriei Revoluției Române” pe care am depus-o la Secția Parchetelor Militare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în data de 31 ianuarie 2019 cu numărul de înregistrare 11/31.01.2019. La data de 28 februarie 2019 am mai depus la Secția Parchetelor Militare (SPM) liste cu numele a peste 500 de semnatari ai acelei petiții. Solicităm în acest sens un răspuns cât mai curând posibil.
Scurt istoric care justifică prezentul memoriu
În cursul anului trecut, Parchetul General a prezentat, cu diverse ocazii, progresele înregistrate în Dosarul Revoluției, anunțând numărul martorilor audiați și numind câteva capete de acuzare. Conform declarațiilor, din cercetările efectuate ar fi reieșit că în timpul Revoluției au fost uciși și răniți oameni din cauza unui „fenomen diversionist” și a unei „psihoze teroriste”. Parchetul General a făcut abstracție atât de prezența reală și efectivă a teroriștilor, cât și de implicarea Securității în acțiunile diversioniste și teroriste soldate cu un număr mare de victime, în special după data de 22 decembrie 1989.
În paralel cu cercetările derulate de Parchetul General, Mădălin Hodor, Andrei Ursu, și un cercetător american am analizat, studiind dosare din arhivele CNSAS, o serie de mărturii și alte probe privind faptele petrecute în timpul Revoluției Române, cu precădere după data de 22 decembrie 1989, concluziile analizei noastre fiind ulterior făcute publice într-un amplu studiu publicat în Noua Revistă pentru Drepturile Omului (nr. 4/2018).
Studiul, intitulat „Cine a tras în noi după 22”, prezintă un bogat material istoric și suficiente probe juridice (documente și mărturii), multe incluse chiar în dosarele de anchetă care se aflau pe masa procurorilor, ce dovedesc că pot fi identificate persoane responsabile direct de crimele de la Revoluție și că abordarea Parchetului nu era cea potrivită pentru restaurarea adevărului nici juridic și cu atât mai puțin istoric despre Revoluția Română. Studiul (accesibil la http://www.revistadrepturileomului.ro/sumar_4_2018.html) arată că vinovații pot fi identificați inclusiv după tipul de muniție folosită asupra unora dintre victime și că ei fac parte din unități ale Securității – inclusiv USLA și Direcția 5, ceea ce subliniază, de data aceasta cu probe, rolul fundamental al Securității ceaușiste în menținerea regimului opresiv, cu orice preț, și implicarea Securității în actele sângeroase, cu caracter terorist, din decembrie 1989.
Considerând că rezultatele cercetării întreprinse vin să ajute la clarificarea celor întâmplate în timpul Revoluției Române, ulterior publicării studiului, subsemnații am depus, alături de alți peste 500 de semnatari, o „PETIȚIE pentru restaurarea adevărului și scrierea justă a istoriei Revoluției Române”, solicitând parchetului, printre altele:
să realizeze în mod real o anchetă exhaustivă a tuturor cazurilor de crime împotriva umanității produse în contextul represiunii din decembrie 1989 și să aducă în fața instanței pe toți cei care se fac direct vinovați de crimele de la Revoluție, atât cele de dinainte de 22 decembrie care nu au fost anchetate sau a căror anchetă nu a fost concretizată într-un rechizitoriu remis instanțelor, cât și cele de după 22 decembrie;
să extindă cercetarea penală pentru a descoperi nu doar metodele și mijloacele diversiunii, ci și pe executanții direcți ai acesteia, respectiv identificarea concretă a teroriștilor și demascarea implicării directe a Securității în crimele de la Revoluție.
Pe 10 aprilie a.c. am adresat, alături de mai multe personalități, o scrisoare deschisă predecesorului dumneavoastră, domnul Augustin Lazăr. Atrăgeam atunci atenția că probatoriul din studiul amintit, care a fost oferit și procurorilor militari, demonstrează fără putință de tăgadă că cei care au tras au fost organele de Securitate și aliații săi instituționali. Ei au folosit arme împotriva oamenilor conform funcției lor de organ represiv, cu intenția neutralizării revoluționarilor, inclusiv după 22 decembrie 1989, urmând un plan bine stabilit pentru a crea starea de panică și teroare, pentru a-i izgoni de pe străzi și stăvili procesul revoluționar.
Deși temeiul legal de răspuns la petiție era de 30 de zile lucrătoare, din păcate niciunul dintre semnatarii petiției nu a primit răspuns. Scrisoarea a rămas de asemenea fără un răspuns satisfăcător. Având în vedere că petiția, depusă în acord cu legislația din România, trebuia să primească în mod obligatoriu un răspuns, revenim acum cu o nouă solicitare ce face obiectul prezentului memoriu.
Cadrul mai larg și consecințele închiderii dosarului Revoluției Române fără a fi luate în considerare dovezile și liniile de argumentare privitoare la vinovățiile Securității din decembrie 1989 rămase neanchetate
Anul acesta se împlinesc 30 de ani de la Revoluția Română, context în care, mai mult ca oricând, se impune scoaterea la iveală a adevărului istoric și juridic asupra evenimentelor care au marcat-o și au făcut-o să fie sigura revoluție sângeroasă dintre cele care au dus la căderea regimurilor comuniste.
Încheind un regim opresiv, totalitar, Revoluția Română are o semnificație care trece dincolo caracterul ei violent. Ea este fără doar și poate o piatră de hotar pentru nevoia de liberate, liberă exprimare și demnitate a omului în toate timpurile și sub orice regim. Ulterior, Securitatea, principala instituție de represiune a populației din România comunistă, a încercat să simuleze o „adeziune” la cauza Revoluției. Declarativ, ea ar fi trecut pe 22 decembrie la ora 12:06, de partea libertății și demnității românilor. Adică de partea idealurilor pe care le sugrumase până atunci într-un mod pe cât pe abject, pe atât de sistematic, prin frică, delațiune și o oarbă supunere în slujba Comandantului Suprem și a ideologiei comuniste. Însă, conform probelor menționate mai sus, conducerea și cadre ale Securității au continuat represiunea și după 22 decembrie 1989. Având în vedere aceste fapte, căutarea vinovaților și investigarea crimelor de la Revoluție nu poate să nu ia în calcul caracterul organizat al represiunii și terorii unui regim întreținut de brațul lung al Securității până dincolo de doborârea dictatorului.
Rechizitoriul din Dosarul Revoluției prezintă lacune și omisiuni fundamentale, alături de presupuneri false. Dintre cele mai evidente erori am selectat următoarele:
Ideea că „specificul infracțiunilor contra umanității... și circumstanțele concrete care au existat în intervalul 16-31 decembrie 1989” ar fi redus sfera responsabilităților penale doar la „persoanele situate la vârful piramidei decizionale politico-militare ale României, pentru întregul interval menționat”. Aceasta este o limitare arbitrară, fără vreo bază legală. Ea contrazice flagrant chiar precedentul stabilit de SPM în 2016, când a trimis în judecată, pentru aceleași infracțiuni, pe ofițerii de Securitate și torționarii inginerului Gheorghe Ursu, respectiv maiorul Pîrvulescu Marin și locotenentul Hodiș Vasile. Evident, nu se poate spune că aceștia ar fi făcut parte din vârful piramidei decizionale politico-militare a României. Nici despre torționarii Vișinescu și Ficior, condamnați pentru aceleași infracțiuni, nu se poate spune acest lucru. Mai mult, conform logicii procurorilor militari români, anchetarea și condamnarea sutelor de paznici ai lagărelor de concentrare, ai ofițerilor și membrilor SS și Gestapo ai Germaniei naziste, acuzați la Nuremberg tot de infracțiuni contra umanității, nu ar fi fost posibile întrucât toți aceștia nu ar fi fost „situați la vârful piramidei decizionale politico-militare a Germaniei”(!).
Premisa conform căreia condamnările pronunțate cu privire la represiunea existentă la Timișoara în intervalul 15-20 decembrie ar „conferi întregii situații autoritatea de lucru judecat”. Aceasta este de asemenea o limitare arbitrară, fără vreo bază legală. Este suficient de arătat că deși rolul major al Securității în acea represiune a fost demonstrat chiar în procesul „lotului Timișoara”, nu au fost judecați decât un număr infim de foști ofițeri DSS, dintre care nu a fost condamnat decât unul singur (Traian Sima). Din documentele furnizate SPM de istoricul Mădălin Hodor („Listele lui Ambrozie”) rezultă un număr mare de securiști identificabili care au folosit arme de foc în acea perioadă. Nu există vreun temei juridic pentru care faptele acestora, niciodată anchetate și cu atât mai puțin judecate, să cadă sub „autoritatea de lucru judecat”. De asemenea, cadrele aparținând Brigăzii Trupelor de Securitate Timișoara, condusă la acea vreme de lt. col. Ion Bunoaica, nu au fost niciodată anchetate și cu atât mai puțin nu au făcut obiectul unui proces, alături de trupele de Grăniceri, aflate în componența Ministerului de Interne, deși există dovezi irefutabile privind implicarea lor în represiune.
Acceptarea, fără a fi luat în considerare specificul conspirativ al organizării și funcționării DSS, că declarativa subordonare a Securității față de Armată și de noua conducere politică (CFSN și Consiliul Militar Superior) în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989 s-ar fi tradus într-o subordonare efectivă și completă (vezi de exemplu, pp. 86-95)
Acceptarea că toți cei 1.425 (!) de suspecți înregistrați ca „teroriști”, capturați și predați „autorităților” (de obicei, în mod formal, armatei), s-ar fi dovedit a fi în final inocenți și deci „victime ale diversiunii” (pp. 153-154). Este șocant faptul că aceste teze sunt exact cele ale fostelor cadre de Securitate și ale colaboratorilor acesteia, care au dominat discursul mediatic revizionist începând din 1990 producând narațiuni toxice care au avut ca miză alterarea identității forțelor represive implicate în decembrie 1989.
Concluzia că „probele administrate” ar fi „demonstrat” că nu există „nicio probă credibilă care să contureze o reală acțiune terorist-securistă îndreptată împotriva Revoluției” (!). Această teza este flagrant contrazisă de zecile de mărturii și probe expuse în studiul amintit, inclusiv de declarația din 2 februarie 1990 a șefului DSS Iulian Vlad (revista22.ro/actualitate-interna/cine-au-fost-teroristii-iulian-vlad-spune-c-erau-de-la-securitate-declaraie-olograf), care demonstrează contrariul. Aceste probe identifică existența și proveniența teroriștilor ca fiind, în chiar cuvintele generalului Vlad, „cadre ale Direcției a V-a, USLA” etc., deci ale Securității.
Procurorii pretind că au consultat toate documentele și mărturiile relevante, inclusiv cele date în față comisiilor parlamentare. Concluzia lor că toate „situațiile tragice trecute în revistă” s-ar fi datorat „psihozei securist-teroriste” ignoră în întregime declarațiile menționate în studiul amintit, care dovedesc atât existența teroriștilor, cât și efortul masiv al Securității de a-și șterge urmele și de a acredita o narațiune care să o disculpe.
Ca exemplu, procurorii ignoră declarațiile mai multor martori direcți din sediul MApN, conform cărora armata „a prins un număr mare de teroriști care făceau parte din unitățile de Securitate”, care „au prezentat numărul unităților din care făceau parte (UM-0672F - Unitatea Specială de filaj, UM-0639 - Unitatea Specială de Interceptarea convorbirilor telefonice și tehnică operativă..., UM-0620 – USLA, toate unități ale DSS)”, și despre care Iulian Vlad, „pentru inducere în eroare, a afirmat că aceștia s-ar putea să fie fanatici, care, chipurile, ar acționa pe cont propriu.”
Rolul Ministerului de Interne al regimului comunist și rolul Securității în special dispar treptat din narațiune, pornind cu ceea ce s-a întâmplat la Timișoara între 16-20 decembrie, apoi la Sibiu și București între 20-22 decembrie. Procurorii explică la p. 65 că există o controversă cu privire la forțele trimise de la Otopeni la Sibiu pe 20 decembrie 1989 cu o cursa TAROM ROMBAC. Însă singurele alternative avute în vedere sunt „serviciul DIA” al armatei, sau inexistența acelor forțe (!). Astfel se ignoră dovezile din rechizitoriul original din 1990 care dovedeau că în avion erau forțe din Securitate, mai exact USLA. Se ignoră declarația din instanță a lui Tudor Postelnicu din ianuarie 1990 că Nicu Ceaușescu a cerut „niște trupe” și că el însuși i-a transmis informația Generalului de Securitate Iulian Vlad. Informația e coroborată și de declarații din 1990 ale șefului miliției Nicu Silvestru și de Nicu Ceaușescu însuși. Eludarea acestor probe poate fi explicată prin prisma evenimentelor ulterioare, cunoscute de mulți sibieni și dovedite de mai multe mărturii din studiul amintit: cei care au ajuns la Sibiu în seara zilei de 20 decembrie au acționat după 22 prin acte teroriste, producând cele mai multe victime, raportat la populație, dintre toate orașele României după plecarea lui Ceaușescu.
Termenii de „psihoză securist-teroristă”, „complotul grupării filosovietice” și „militari prosovietici (cu studii în URSS)”, folosiți cu insistentă în rechizitoriul SPM, au fost vehiculați în toți acești 30 de ani de foștii ofițeri de Securitate, ca teză care să îi disculpe și să externalizeze implicațiile și responsabilitățile. Teza a fost susținută în particular de Iulian Vlad (în pofida faptului că el însuși își făcuse studiile în URSS), de șeful său de cabinet, Aurel Rogojan, și de redactorii revistei „Vitralii”, foști generali din Securitate. Printre aceștia se află fostul ofițer de Securitate (adjunct al șefului Direcției de Contraspionaj din cadrul DSS) Filip Teodorescu, inculpat în „lotul Timișoara”. Deși existau încă de atunci probe solide asupra vinovăției sale, probele au fost ignorate, iar acesta a fost achitat. Insistența rechizitoriului pe acești termeni și pe tezele false pe care le implică dă senzația că sursa principala de inspirație a SPM în acest dosar a fost revista „Vitralii”, alături de narațiuni comode produse de diferiți istorici revizioniști și nu – cum ar fi trebuit – documentele și mărturiile avute la dispoziție.
Premisele și concluziile neîntemeiate ale acestui rechizitoriu, pe lângă faptul că nu reflectă adevărul istoric și nici pe cel juridic, aduc un mare deserviciu atât poporului român cât și umanității în ansamblul ei, subminând în continuare demnitatea omului și imperativul justiției, creând un model toxic (tocmai prin necercetarea exhaustivă a tuturor documentelor istorice la care SPM a avut acces) pentru alte regimuri care încalcă demnitatea și libertățile umane.
Demersurile noastre de clarificare a faptelor din timpul Revoluției din 1989 au arătat că represiunea din acele zile nu apare ca ceva detașat de corpul mai mare pe care l-a reprezentat teroarea securistă din timpul regimului Ceaușescu. Dimpotrivă, este parte integrantă a ei și chiar cea mai letală, dovedindu-și atât nivelul ridicat al organizării, cât și capacitatea de disimulare și dezinformare.
Probele pe care le-am identificat în studiul amintit arată clar: 1. cine sunt principalii vinovați de producerea numărului mare de victime, în special după 22 decembrie 1989 (moment în care Armata trecuse de partea poporului, Revoluția părând a se fi încheiat); 2. cum a fost organizată teroarea pentru menținerea sistemului / regimului (cu sau fără dictator); 3. cine sunt cei care au tras efectiv, îndeplinind ordine și producând victime colaterale într-un război al sistemului cu poporul pentru propria sa prezervare; 4. cine sunt autorii direcți ai diversiunilor care au întreținut starea de confuzie și au determinat acțiuni necontrolate de ripostă.
Neglijarea acestor mărturii și neidentificarea / ne-condamnarea celor care au organizat teroarea cu scopul evident de prezervare a sistemului dictatorial comunist, respectiv a propriei puteri și impunități (și aici ne referim deopotrivă la oameni, dar și la principala instituție de forță care a stat la baza perpetuării acelui sistem) au consecințe din cele mai grave, obliterând implicit adevărul istoric și, explicit, posibilitatea de a mai incrimina și condamna adevărații vinovați.
SOLICITĂM
În numele semnatarilor petiției și scrisorii amintite (pe care le găsiți anexate prezentului memoriu), care nu doresc ca prin deciziile Parchetului General să se adauge o pată rușinoasă pe obrazul justiției române, vă solicităm să ne oferiți un răspuns acelei petiții și scrisorii amintite și să faceți tot ce vă stă în putință atât pentru redeschiderea dosarelor privind acțiunile teroriștilor și cadrelor de Securitate în timpul Revoluției, închise, sub varii pretexte, pe întreg teritoriul țării, cât și pentru constituirea de noi dosare acolo unde e necesar, luându-se în considerare toate documentele la care SPM a avut acces, inclusiv rezultatele studiului nostru, în noile cercetări.
Cu stima,
Mădălin HODOR, istoric
Mihai DEMETRIADE, istoric
Andrei URSU, membru CA Fundația „Gheorghe Ursu”
Pentru referinta:
Lista cu cei peste 500 de semnatari ai petitiei este atasata.
Lista adusa la zi cu semnatarii scrisorii:
Mădălin Hodor, istoric
Mihai Demetriade, istoric
Andrei Ursu, inginer, membru al CA Fundația "Gh. Ursu"
Brîndușa Palade, prodecan al Facultății de Științe Politice, SNSPA, scriitor
Vlad Alexandrescu
Oana Demetriade, istoric
Magda Cârneci, scriitor, președinte CD-GDS
Corneliu N. Vaida, luptător cu rol determinant in Revoluția din 1989, primul purtător de cuvânt al Revoluționarilor și al Armatei din Timișoara
Cristian Pârvulescu
Smaranda Enache, fost ambasador, co-președinta Ligii Pro Europa
Gabriel Andreescu, profesor Universitatea de Vest, Timisoara, fost disident, fost presedinte APADOR-CH
Vladimir Tismăneanu, profesor de științe politice, Universitatea Maryland, SUA
Sorin Alexandrescu, profesor universitar
Petre Iancu, jurnalist la ziarul Adevarul si Deutche Welle
Petre Mihai Bacanu, fost jurnalist, lider al grupului de disidenti si ulterior director al ziarului Romania Libera
