Bucuresti:Imobilul ars vineri este monument istoric. A apartinut unui savant celebru FOTO

Casa, în stil neoromânesc, ridicată la începutul secolului trecut, a aparţinut familiei lui Costin D. Neniţescu, unul dintre cei mai importanţi chimişti români. Casa este înscrisă în prezent în Lista Monumentelor istorice, clădire de patrimoniu, şi nu poate fi demolată, infromeaza News.ro.

Povestea casei a început la 28 aprilie 1908, când fostul guvernator al Băncii Naţionale, Dimitrie S. Neniţescu, tatăl lui Costin D. Neniţescu, a solicitat o autorizaţie pentru construirea unei reşedinţe pe Strada Şcoalei, potrivit proiectului DincoloDeFatade.

Clădirea de pe strada Şcoalei nr. 8, a fost reşedinţă atât a unui ministru şi director al Bancii Naţionale, cât şi a unui savant de talie internaţională, motiv pentru care are valoare de patrimoniu.

Casa a aparţinut urmaşilor familiei. În timp, imobilul s-a degradat şi a fost vandalizat. Mobilierul şi obiectele de artă au dispărut.

Imobilul este compus dintr-un parter înalt, etaj şi mansardă, iar acoperişul are lucarne, bogat ornamentate, amplasate desupra ferestrelor de la etaj.

Clădirea se află în apropierea câtorva imobile semnificative atât ca valoare arhitecturală, cât şi ca proprietăţi ale unor figuri istorice. În imediata vecinătate a casei din strada Şcoalei nr. 8 se găsea, pe strada Tudor Arghezi, fostă Dionisie, o biserică ce dădea numele acestei străzi, potrivit DincoloDeFaţade. Biserica respectivă, ”Dionisie Mitropolitul”, a dispărut.

Costin D. Neniţescu (1902-1970), fiul lui Dimitrie S. Neniţescu, a fost unul dintre cei mai importanţi chimişti români, având contribuţii majore în domeniul chimiei organice. Acesta şi-a făcut studiile la Zürich, între 1920-1922, dar, fascinat de lucrările lui Hans Fischer, s-a mutat la München pentru a face doctoratul cu acesta. La întoarcerea în ţară, în 1925, a devenit profesor la Universitatea Bucureşti. A fost membru corespondent al Academiei Române din 1945, iar membru deplin din 1955. Este fondatorul Centrului de Cercetare a Chimiei Organice al Academiei Române.

Imobilul a fost cuprins de un incendiu puternic, vineri, flăcările izbucnind la acoperişul clădirii. Potrivit purtătorului de cuvânt al ISU Bucureşti - Ilfov, Daniel Vasile, în urma incendiului au fost distruse în totalitate mansarda şi acoperişul clădirii-monument istoric.

 Familia Neniţescu

Dimitrie S. Neniţescu (1861-1930), născut la Galaţi, a urmat cursurile Şcolii militare din Bucureşti (1879-1881), după absolvire a fost ofiţer topograf pe lîngă Statul Major al Armatei. În anul 1886 demisionează şi pleacă să studieze dreptul şi ştiinţele politice la Bruxelles, unde obţine doctoratul. Începînd cu anul 1893 practică avocatura la Bucureşti. În anul 1899 este numit secretar general al Ministerului de Interne, iar în anul 1900 – director al Băncii Naţionale a României. A fost deputat, fiind membru al Partidului Conservator. A deţinut în două rînduri funcţia de mi­nistru al Industriei şi Comerţului (29 decembrie 1910 – 27 martie 1912; 28 martie 1912 – 14 octombrie 1912). În timpul Primului Război Mondial a fost minis­trul Finanţelor în guvernul de giranţi format la Bucureşti.

Fiul său, Costin D. Neni­ţescu (1902-1970), a fost unul dintre cei mai importanţi chimişti români, avînd contribuţii majore în domeniul chimiei organice. Acesta şi-a făcut studiile la Zürich între 1920-1922, dar, fascinat de lucrările lui Hans Fischer, s-a mutat în la München pentru a face doctora­tul cu acesta. La întoarcerea în ţară, în 1925 devine profesor la Universitatea Bucureşti. A fost membru corespondent al Academiei Române din 1945, iar membru deplin din 1955. Este fon­datorul Centrului de Cercetare a Chi­miei Organice al Academiei Române.

Povestea casei

A început la 28 aprilie 1908, cînd Dimitrie S. Neniţescu solicita o au­tori­za­ţie pentru construirea unei re­şedinţe pe Strada Şcolii numărul 4. Atît din autorizaţia de construcţie păs­trată la Arhivele Naţionale, fond Pri­măria Mu­nicipiului Bucureşti, Serviciul Teh­nic, dosar 247, an 1908, fila 1, cît şi din pla­nul oraşului din 1895-1899 reiese că pe proprietate exis­tau două corpuri de ca­se. Se cerea per­misiunea de a demola unul dintre ele. Celălalt corp, amplasat în spatele curţii, urma a fi reparat şi ali­pit clădirii noi. Planu­rile sunt semna­te de arh. Dim. Hârjeu.

Dumitru S. Neniţescu se bucura deja de funcţia de director al Băncii Naţionale şi se afla la jumătatea ascensiunii sale po­litice, deci clădirea trebuia să reflecte pe deplin statutul proprietarului.

Imobilul de formă neregulată este retras de la stradă, fiind compus dintr-un parter înalt, etaj şi mansardă, iar – conform autorizaţiei – are într-o parte pivniţe de zid. Acoperişul este cel iniţial, atent lucrat, are lucarne, bogat ornamentate, amplasate desupra fe­restrelor de la etaj.

“Din raţiuni de reprezentare, accentul se îndreaptă spre faţada dinspre stradă, mai bogat tratată, fără ca ele­vaţia dinspre est să fie neglijată, accesul principal fiind situat pe această parte. Se remarcă folosirea mai multor elemente decorative, unele preluate din arhitectura eclectică, altele din cea tradiţională (bumbii pictaţi, motivul funiei împletite, triunghiuri decorative).

Parterul înalt, lucrat în bosaje, cu contraforţi decorativi, dă impresia de masivitate. Ferestrele situate pe partea de nord sunt mari, rotunjite, marcate printr-un chenar de bolţari falşi. La etaj, golurile au formă drept­unghiulară, fiind încadrate de bogate elemente decorative atît în partea superioară, cît şi în cea inferioară. Bovindoul în decroş ne trimite cu gîndul la soluţiile propuse de Ion Mincu la Şcoala Centrală de fete”, afirmă istoricul Ramona Caramelea.

Decoraţiile, precum cele trei brîuri de inspiraţie tradiţională, plasate sub cornişă, sunt executate în tencuială aplicată pe fondul format de suprafaţa peretelui, inclusiv ancadramentele fe­restrelor şi a intrărilor. Ornamentele geometrice tăiate în tencuială formează o adevărată sculptură.

Interioarele

O analiză a funcţiunilor încăperi­lor ne arată că imobilul corespundea celor mai înalte standarde ale confortului acelei epoci. “Organizarea este ase­mă­nă­toare la cele două nivele: vestibul cu o scară principală ce asigura accesul la etaj, în jurul vestibului se grupau ca­me­rele. La parter, din vestibul se intra în salon, în cele două birouri şi în sala de luat masa. Din aceasta se realiza accesul în partea de clădire care adă­pos­tea bucătăria, WC şi baia. La etaj se aflau dormitoarele, camera de toaletă şi salonaşul”, afirmă R. Caramelea.

În cartea Victoriei Dragu Dimitriu, Poveşti ale Doamnelor din Bucureşti, în interviul doamnei Manuela Burnea, nepoată a soţilor Jeana şi Teodor Teo­do­rini, se vorbeşte şi despre această clă­dire. Astfel aflăm că în 1930, după moar­tea soţului său, bătrîna doamnă Ne­ni­ţescu se mută din casa din Strada Şcolii într-o altă proprietate din apropriere. Astfel, în casă rămîn să locuiască fraţii Costin şi Jeana Neniţescu. Parterul re­vine profesorului căsătorit prima dată cu Ana Santer, şi apoi cu Eugenia Cio­ră­nescu (1909-2000), care i-a fost elevă, asistentă, doctorandă şi soţie. Iar etajul aparţine surorii lui, Jeana, căsă­to­rită cu Teodor Teodorini.

“În 1930 au despărţit casa prin­tr-un planşeu, au scos scara interioară care ducea la etaj, unde iniţial, conform planurilor originale, erau doar dormitoare.” La etaj erau un hol, dormitoa­rele celor două fete Teodorini, dormito­rul matrimonial şi pe colţ o sufragerie. Scara de serviciu lega în continuare parterul şi etajul, dar indirect.

Din fotografiile din 2007 reiese că se păstrează încă plafoanele cu gla­furi decorate cu motive triunghiulare destul de asemănătoare cu cele de pe exteriorul clădirii, parţial mobilierul încastrat, sobele de faianţă Ruffer şi tîmplăria originală a tocurilor de uşi şi de ferestre, a foilor de uşi cu cristal bizotat ce se glisează şi se repliază.

Acest imobil a fost reşedinţa atît a unui ministru şi director al Băncii Naţionale, cît şi a unui savant de talie internaţională, motiv pentru care are valoare de identitate culturală. Casa Neniţescu se distinge prin proporţii, compoziţie volumetrică şi prin con­figurarea spaţiului interior, fiind o creaţie coerentă şi clară a stilului neoro­mânesc.