Pe aceeași temă
In aceasta luna, mai exact pe 10 octombrie, se implinesc 4 ani de cand a fost anuntata sentinta definitiva de condamnare a celor doi fosti colonei de Securitate, Stanica Tudor si Creanga Mihai, gasiti vinovati pentru instigare la omorarea inginerului Gheorghe Ursu. Cea de-a treia persoana gasita vinovata in acest caz, Clita Marian, a fost de fapt primul condamnat, in iunie 1999, la 20 de ani de inchisoare, cu injumatatirea pedepsei. In urma unor sentinte definitive, firesc ar fi fost ca toti cei gasiti vinovati sa-si ispaseasca pedeapsa in inchisoare. Dar nu este asa - Stanica Tudor este liber din 2004, reusind sa convinga in mod repetat instanta ca este grav bolnav si nu poate suporta detentia. Clita Marian tot incearca sa iasa din inchisoare. In luna august i-a fost refuzata cererea de eliberare conditionata pe motiv de buna purtare. Creanga Mihai este in inchisoare si pana acum nu a facut cerere de eliberare conditionata. La 17 ani de la primele demersuri de aflare a adevarului despre moartea lui Gheorghe Ursu, acest caz devine emblematic pentru lentoarea cu care se deruleaza lucrurile si pentru mentalitatea celor care detineau puterea pumnului inainte de decembrie 1989.
Istoricul cazului Ursu
Gheorghe Ursu a incetat din viata la 17 noiembrie 1985. Era de aproape doua luni de zile in inchisoare, la Jilava. A fost incarcerat, oficial, pentru detinere ilegala de valuta. 17 dolari - este suma care a fost gasita de Securitate la una dintre perchezitiile facute la locuinta sa. Motivele reale ale arestarii sale sunt insa altele. In primul rand, un jurnal, pe care Gheorghe Ursu il tinea si care ajunsese sa acopere, in 61 de caiete, o perioada de peste 40 de ani din istoria romaneasca sub comunism. Un jurnal despre care familia nu stia. In al doilea rand, refuzul acestuia de a colabora cu Securitatea, care-i cerea note despre colegii si prietenii sai. Ceea ce el n-a putut face au facut-o altii. Gheorghe Ursu a fost turnat la Securitate de doua colege de serviciu. Andrei Ursu, fiul sau, povestea in iulie 2003, pentru revista 22, despre ziua in care a aflat ca tatal sau a murit. “Avea spinarea brazdata de dare adanci ca de schingiuire, avea pete, urme adanci, urme de lovituri pe fata, pe tampla... Nu am vazut cauza mortii trecuta nici macar in certificatul de deces. Doar doi infirmieri cu care am vorbit ne-au spus, amandoi, acelasi lucru, ca avea toate organele interne facute praf.”
In ianuarie 1990, familia lui Gheorghe Ursu s-a adresat justitiei pentru a se elucida circumstantele mortii acestuia. A fost un drum lung, finalizat cu o sentinta definitiva abia in data de 10 octombrie 2003. Stanica Tudor, seful Directiei Cercetari Penale a Militiei, si Creanga Mihai, adjunct al arestului Militiei, fosti colonei de Securitate, au fost condamnati la 20 de ani de inchisoare pentru instigare la omor. Jumatate din pedeapsa le-a fost anulata de un decret de amnistie din anul 1990. Cel care l-a lovit mortal pe Gheorghe Ursu este un detinut de drept comun, Clita Marian. Intre timp, Andrei Ursu a depus mai multe plangeri la Ministerul Justitiei si la Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie impotriva unora dintre judecatori si a medicilor care i-au eliberat certificate medicale lui Stanica Tudor, pe baza carora i-a fost suspendata executarea pedepsei. Cercetarile continua.
ANDREI URSU
Nu vreau razbunare, ci curatirea morala a societatii
Suntem in octombrie 2007. Din decembrie 2004, Tudor Stanica, gasit vinovat pentru moartea tatalui dvs., este liber. Pe caz de boala. Si, tot de atunci, incercati sa ii convingeti pe procurori si judecatori ca punerea lui in libertate nu este intemeiata. In ce punct al proceselor va aflati acum?
Suntem, iarasi, ca de atatea ori in istoria acestui caz, intr-un punct mort. Nu exista un proces in legatura cu actele medicale suspecte ale lui Stanica. Si ni s-a interzis, fara nicio baza legala, pana si sa participam la procesele lui de eliberare “temporara”, ceea ce reprezinta o incalcare a legii si a unui drept fundamental, de acces la justitie. E foarte trist sa descoperi, in 2007, dupa ce-am intrat in Europa, inca atata servitudine fata de fostul tortionar, la atatea nivele in justitie.
Ati facut plangere atat impotriva unor judecatori de la ICCJ, cat si impotriva medicilor care i-au eliberat certificate medicale lui Tudor Stanica, pe baza carora a obtinut suspendarea executarii pedepsei pe o durata determinata de timp. Cu ce urmari?
Plangerile pe care le-am facut la Parchetul General in legatura cu actele medicale in cauza, de ani de zile, au fost tergiversate, pasate de la un parchet la altul, ramanand, cel putin pana in momentul de fata, fara nicio urmare. In urma cu aproape un an, Parchetul General ne-a comunicat ca o ancheta asupra medicilor implicati (Iftenie Valentin, Laurentia Minea, Dan Georgescu, Spirescu Madalina si altii) ar fi trebuit sa demareze la Parchetul Sectorului 3. Facand un memoriu pentru a afla stadiul cercetarilor, am aflat recent ca acest Parchet a declinat de fapt cauza la Parchetul Sectorului 4, dupa mai bine de 6 luni de “nelucrare”. Ceea ce ar suna ca o farsa caragialesca, daca n-ar fi vorba iarasi de incalcarea legii (rezolvarea cu celeritate a plangerilor in justitie) si de posibila aservire fata de interesele fostului sef al Directiei Cercetari Penale a Militiei, ajuns vicepresedinte de banci (Credit Bank, Banca Populara Romana - ambele falimentate).
Am facut plangeri si la Ministerul Justitiei, de unde tot in urma cu aproape un an mi s-a comunicat ca se vor face cercetari de catre o comisie mixta formata din medici si juristi. Nici de acolo nu am primit vreun raspuns pana acum.
In legatura cu judecatorii care ne-au interzis accesul la justitie, Parchetul General, prin procurorii Foitos Dan si Iacob Marius, a decis neinceperea urmaririi penale, fara sa invoce nicio baza legala care sa justifice acele decizii. In fapt, Codul de Procedura Penala permite partii vatamate/civile, explicit, participarea la toate fazele procesului. Or, prin definitie, administrarea pedepsei e ultima faza a procesului penal. Am facut plangere la Inalta Curte de Casatie si Justitie, unde cauza e programata pentru 11 octombrie. Insa, judecand dupa antecedentele acestui caz, am slabe sperante ca alti judecatori din ICCJ ii vor sanctiona pe propriii colegi.
Au existat si exemple pozitive de magistrati in cazul Ursu, cei carora li se datoreaza faptul ca s-a facut totusi un proces, s-a dat o condamnare. L-as aminti aici, evident, pe procurorul militar Dan Voinea, cel care dovedise, primul, cu curaj, moartea violenta a lui Gheorghe Ursu si care a finalizat, printr-un rechizitoriu foarte solid, irefutabil, ancheta asupra ofiterilor de Militie. De asemenea, Cristian Jipa, primul judecator care a cerut, cu curaj, extinderea anchetei si asupra ofiterilor de Securitate si Militie, si judecatorul Viorel Podar de la Curtea de Apel Bucuresti, cel care i-a condamnat pe Stanica si Creanga in 2003, printr-o hotarare admirabil argumentata, o adevarata radiografiere a acestui asasinat politic, cu o incursiune de referinta in mecanismele terorii ceausiste. Un document istoric, as spune. L-as aminti aici si pe judecatorul Mateescu de la ICCJ (care l-a audiat cu aplomb si o buna intuitie pe fostul general de Securitate Grigorescu - cel care curand dupa aceasta a si fost condamnat la inchisoare pentru distrugerea Jurnalului tatalui meu). De asemenea, judecatorul Aron, tot de la ICCJ, care recent, intr-o opinie separata, excelent expusa, a avut curajul sa se opuna presedintei completului si sa demonstreze, inca o data, dreptul nostru de a participa la procesul de intrerupere a executarii pedepsei.
Aveti o corespondenta bogata cu Parchetul de pe langa ICCJ. O ordonanta a procurorului-sef al sectiei de urmarire penala si criminalistica din cadrul PICCJ, datata 12 aprilie 2007, admite partial una dintre plangerile dvs. Ce se mai intampla in acest caz?
Acea admitere “partiala” a plangerii de catre procurorul Marius Iacob a fost fara semnificatie, pe un aspect procedural minor, as spune ridicol (pe care noi nici nu l-am atacat macar). Mi-a dat impresia unei manevre de forma, praf in ochi, pentru ca rezolutia sa nu para prea partinitoare impotriva noastra. N-a avut, evident, nicio urmare.
Complicitatea unor medici
De unde vin suspiciunile dvs. privind certificatele medicale eliberate de medicii care l-au consultat pe Tudor Stanica?
Era clar inca de la inceput ca Stanica nu e bolnav sau, in orice caz, nu are o afectiune care l-ar putea impiedica sa execute pedeapsa. In 2005 a fost vazut de mai multe ori, perfect sanatos, la Inalta Curte de Casatie si Justitie - unde solicita revizuirea hotararii de condamnare. Ulterior am aflat intamplator, de la ziaristi, ca Stanica a cerut in acelasi timp si intreruperea executarii pedepsei, pe motiv ca ar avea cancer. Repet, noua ni s-a interzis, in mod ilegal, sa participam la acel proces. Din documentele medicale am aflat insa ca, atunci cand el era vazut in perfecta stare la ICCJ, ar fi trebuit sa fi fost proaspat operat si sub un agresiv tratament cu citostatice...
Oricum, chiar daca ar fi fost reale, bolile de care Stanica pretinde ca sufera puteau fi tratate si in stare de detentie. Prima comisie medico-legala chiar a sugerat ca tratamentul cu citostatice se putea face prin aducerea din penitenciar. Am inteles ca unele spitale de penitenciar au fost dotate cu echipament modern, la nivel european, din bani grei de la buget. Insa cauza a ajuns de la inceput la judecatorul Carcel Marin, de la Curtea de Apel Bucuresti (un fost om al Securitatii, si in plus, conform mai multor marturii, fost tortionar, colaborator al lui Stanica), care a decis, evident, sa-l elibereze. Ulterior, o a doua comisie medico-legala condusa de Iftenie Valentin a recomandat prelungirea eliberarii, practic, la nesfarsit. Or, acest Iftenie nu e altul decat cel care a incercat sa-l scoata basma curata pe Stanica chiar in procesul de revizuire (in care a solicitat achitarea), printr-un raport medical ilegal si dovedit fals - in mai 2005. Acel raport al doctorului Iftenie (nr. A5/4810/2005 din 04.05.2005) a fost de pomina. La 15 ani de cand toata lumea stia, pe baza a zeci de marturii, documente medicale si avize date de comisii medico-legale superioare, conditiile mortii lui Gheorghe Ursu, doctorul Iftenie, cu o logica aiuritoare (“moartea violenta...”, dar cu “patologie preexistenta”), pretinde ca existau “elemente” noi care sa “justifice modificarea concluziilor actelor medicale intocmite in cazul lui Gheorghe Ursu”. Adica exact ce i-a cerut Tudor Stanica.
Rusinea IML a fost spalata de Comisia Superioara Medico-Legala, care a infirmat raportul lui Iftenie la 05.05.2005, si de ICCJ, care, in hotararea din 19 ianuarie 2006, recunoaste ca raportul “s-a facut in afara cadrului procesual definit de lege, Comisia Superioara Medico-Legala a infirmat respectivul raport si sub aspectul valorii lui stiintifice”.
Niciunul dintre judecatorii care l-au eliberat pe Stanica nu a sesizat incompatibilitatea lui Iftenie - dupa obedientele servicii anterior prestate - de a aviza, tot el, si dosarul “bolii” lui Tudor Stanica...
Ar mai fi multe de amintit aici. Faptul ca Tudor Stanica a fost vazut regulat, in toata aceasta perioada, in zona vilei sale de la Poiana Marului (langa Zarnesti), perfect sanatos - conform declaratiilor vecinilor. Apoi, faptul ca diagnosticul a devenit la un moment dat de-a dreptul suprarealist. Gandindu-se ca de cancer nu se putea prevala la nesfarsit (poate si in lumina cazului Hayssam.), au aparut simptome de ordin... psihic. Astfel, alti doctori “de incredere” pretind ca sadicul tortionar ar avea o “dispozitie depresiva, idei prevalente de autoinvinovatire, culpabilitate, fantasme cu continut suicidar, dificultati de ingrijire...”, etc., recomandandu-se “supraveghere si ingrijire in mediul familial”. Va las pe dumneavoastra sa sesizati umorul ionescian al noului diagnostic.
Revenind la cancer, am vorbit cu mai multi medici si toti mi-au spus, ca si expertul contactat de ziarul Cotidianul, care a consultat certificatele medicale, ca pretinsele “metastaze multiple” nu i-ar fi dat “bolnavului” o speranta de viata mai mare de sase luni. Si totusi, dupa trei ani, chiar in vara asta, acelasi Stanica dadea interviuri, aparand ziaristei sanatos, “intr-o stare de perfecta luciditate, cu constiinta impacata”.
Semnificativ (si, din pacate, simptomatic.) este si faptul ca doctorii care i-au dat certificatele lui Stanica au fost implicati anterior si in alte cazuri de eliberari suspecte. Conform tot ziarului Cotidianul, “medicul Laurentia Minea de la Institutul Oncologic Fundeni, care s-a ocupat de tratamentul cu citostatice al lui Stanica Tudor, l-a avut anterior ca pacient si pe Omar Hayssam”. Alt medic care i-a gasit tot felul de afectiuni, Dan Georgescu, seful Clinicii Medicale de la Spitalul Clinic de Urgenta “Sfantul Ioan”, este cunoscut, dupa cum a arata acelasi ziar, “pentru diagnosticele pe care le-a dat unor persoane cunoscute implicate in procese penale, pe baza carora acestia au obtinut indulgenta instantelor: fostul sef al Loteriei, Nicolae Cristea, George Constantin Paunescu, Ovidiu Tender, generalul Victor Athanasie Stanculescu, generalul Mihai Chitac si fostul primar de sector Marin Lutu(...)”.
E nesfarsit de trist ca se mai gasesc atatia medici care se complac inca intr-o vulgara servitudine fata de fosta nomenclatura comunista. Am inteles ca ani de zile multi dintre ei fusesera tinuti in functii-cheie (cum a fost Vladimir Belis, fostul sef la IML, mentorul, de altfel, al lui Iftenie), tocmai ca sa ajute la spalarea de dosare. Contribuind astfel din plin la nesfarsitul sir de eliberari dubioase, promovate docil de instantele romanesti, de la membrii CPEx si Athanasie Stanculescu si pana la Hayssam si Stanica. Au ajuns sa transforme actul de justitie din Romania, atunci cand apar in sfarsit condamnari, intr-o farsa. Si, in acelasi timp, manjind si profesiunea nobila de medic. De atatea ori mi s-a spus, in anii astia, cand venea vorba de actele lui Stanica: “Pai, nu mai stii ce usor e la noi sa-ti cumperi un certificat de boala?” sau “Pentru o mie de lei iti iei ce diagnostic vrei...”.
Ati consumat multa energie in ultimii 17 ani pentru a obtine condamnarea ucigasilor tatalui dumneavoastra. Ce doriti sa demonstrati prin aceasta?
Nu stiu daca doresc sa “demonstrez” ceva. Poate ca e, totusi, posibila justitia in Romania. Ce doresc cu adevarat e pur si simplu sa se faca dreptate. Pentru tatal meu, dar si, implicit, pentru cei care au suferit, asemenea lui, sub regimul criminal, la mana acelorasi tortionari dezumanizati - din Securitate si institutiile adiacente ei. (De pilda, se stie ca atat Stanica, cat si Parvulescu au torturat amarnic, pe multi, atat la Revolutie, cat si inainte.) Administrarea pedepsei nu e o chestiune de razbunare si nici de nivel individual. E vorba aici de curatirea morala, ferma, a societatii, care ar fi trebuit facuta de mult. Aceasta e pana la urma, cred, o dimensiune esentiala a justitiei: sa impuna normele etice si sociale acceptate, in care sa putem avea incredere. Asa cum am vrea sa avem incredere in institutiile statului. Sa putem reveni la normalitate, la un aer mai respirabil. In ultima instanta, sa nu se mai repete. Condamnarea comunismului ramane o vorba cam goala, cata vreme tortionarii si sefii lor, vinovatii principali ai regimului de teroare in masa, sunt inca liberi, au afaceri uriase (in mare parte suspecte, si ele), manipuleaza justitia.
Dosar disjuns in 2000
Dosarul ofiterilor de Securitate care au participat la uciderea lui Gheorghe Ursu si care au ordonat-o (e vorba Iulian Vlad, fostul sef al Securitatii, Vasile Gheorghe, fostul sef al Directiei de Cercetari Penale din DSS, si Parvulescu Marin, anchetatorul direct al tatalui meu) a fost disjuns in anul 2000. Am inteles ca a mers greu din cauza altor dosare si ca a fost adaugat la dosarul “Procesul Comunismului” de la Parchetul Militar. Prin eforturile Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania si ale Directiei Parchetelor Militare, s-a demonstrat intre timp ca tortura in cazurile politice era si atunci, in anii’80, o crima impotriva umanitatii, imprescriptibila, conform Conventiei Natiunilor Unite, pe care si Romania o semnase. In lumina acestei legislatii, sper ca acum dosarul disjuns, care prin natura lui e cel mai important in “Cazul Ursu”, sa fie trimis cat mai curand, si acesta, in instanta.
RADU FILIPESCU
Unde e Jurnalul?
Cum priviti cazul Gheorghe Ursu la 17 ani de la caderea comunismului?
Cred ca ii datoram foarte mult lui Gheorghe Ursu pentru ceea ce a facut in 1985 si ceea ce a aratat ca se poate intampla dupa 1990, pentru ca, prin demersurile fiului sau, Andrei Ursu, s-a observat cat de greu este sa se faca justitie dupa ‘90, cat de greu este sa se afle vinovatii si sa fie pedepsiti vinovatii. Am impresia ca s-a realizat totusi o imagine corecta asupra torturii si violentei la care putea sa ajunga Securitatea in situatia in care era cazul sa inchida gura cuiva care avea foarte multe argumente si dovezi pentru ceea ce s-a intamplat. Nu cred ca singura “vina” a lui Gheorghe Ursu a fost Jurnalul sau, cat faptul ca el avea un potential foarte mare de a deveni un disident foarte credibil si de marca pentru Romania si din acest motiv cred ca a fost eliminat in mod constient pana la urma. Ceea ce s-a intamplat si ce a facut Andrei Ursu, dupa 1990, a fost in acelasi timp si o reusita, si o nereusita. O reusita, pentru ca au fost totusi gasite cateva persoane vinovate - nu toate si mai ales nu cei din Securitate -, au fost condamnari. Cred ca sunt si alte realizari in aceasta zona, datorate si organizatiilor neguvernamentale, presei, dar, in cea mai mare parte, insistentei si puterii de lupta a lui Andrei Ursu.
De ce credeti ca lucrurile au mers atat de greu in acest proces?
Evident ca cei vinovati au fost ajutati de foarte multi, din toate zonele: in zone unde s-a facut investigare, unde nu s-au obtinut probele decat foarte tarziu si foarte greu. Ne aflam totusi intr-o situatie in care Jurnalul lui Gheorghe Ursu, care a aparut in 1990 si care a fost luat la procuratura, a disparut dupa ce generalul Dan Voinea l-a depus la arhivele Securitatii. Si aceasta cred ca e o foarte mare responsabilitate a serviciilor de dupa ‘90. In Raportul de condamnare a comunismului este un paragraf special care cere descoperirea acestui Jurnal. Acest lucru insa nu s-a intamplat si nu avem nicio veste din partea celor care stiu unde ar putea sa fie.
Si Stanica a fost condamnat in cazul Gheorghe Ursu, numai ca a fost eliberat din inchisoare in urma unor certificate medicale care au starnit suspiciuni. In contextul asta, putem spune ca s-a facut dreptate in cazul Gheorghe Ursu?
Putem spune ca s-au facut multe lucruri, dar nu s-a facut suficient de mult ca sa spunem ca e dreptate. Cred totusi ca s-a simtit si faptul ca oamenii pot fi pedepsiti si exista un oprobriu public impotriva lui din partea unor categorii. Ei reusesc in medii inguste sa fie imuni, dar speram in continuare sa se ridice si suspendarile existente.
Ce ar trebui, dupa parerea dvs., sa se intample ca sa se faca dreptate in cazul Gheorghe Ursu?
Nu sunt asa transant sa spun ca dreptatea este totala sau nedreptatea e totala. Cred ca trebuie apreciate anumite lucruri care s-au facut. Nu sunt suficiente, dar totusi multe lucruri s-au facut. Cred ca e foarte importanta recuperarea Jurnalului. Mai e nevoie si de clarificarea situatiei medicale a lui Tudor Stanica. Si e o mare responsabilitate a corpului medical, care nu cred ca merita sa se compromita din cauza unui astfel de individ.
Stanica Tudor crede ca a primit o pedeapsa prea mare
Ziarul Cotidianul a publicat in editia din 4 iulie 2007 un interviu cu fostul sef al Sectiei de Cercetari Penale a Militiei. La acea data, jurnalista Mirela Corlatean, cea care a realizat interviul, nota in prezentarea acestuia: “Stanica Tudor s-a adaptat perfect la capitalism: a cumparat o bucata de munte la Brasov si i-a dat numele sau. Intr-o stare de perfecta luciditate, cu constiinta impacata, temutul militian a acceptat pentru prima oara sa acorde un interviu”. Prezentam un fragment din acest interviu.
Dupa condamnarea din 2003, v-ati ascuns cateva luni.
M-am ascuns, cum sa nu. Am avut ferma convingere ca pana la pronuntarea Curtii se va schimba ceva. Daca cei condamnati de Tribunalul de la Haga pentru genocid au primit 5, 7 ani, iar Stanculescu si Chitac au primit 15 ani pentru Timisoara, cum e posibil sa spui ca pentru o instigare, reala sa fie, dovedita, sa-ti dea 22 de ani? Nu am crezut nici atunci si nici acum nu cred. Trebuie sa existe un Dumnezeu, nu doar nenorociti din astia, vanduti.
Pana una-alta insa, dvs. sunteti in libertate.
Nu doresc la nimeni. Mai bine eram in arest si puteam sa ies acum. Si Creanga putea sa iasa de anul trecut, ca a facut catimea care, dupa lege, iti permite sa iesi conditionat. Nu l-au eliberat insa, ca probabil nu s-a reeducat.
Unii dintre doctori au fost implicati in alte cazuri controversate. Cei de la “Sfantul Ioan” au dat adeverinte pentru Paunescu, Cristea, Copos. Cei de la Oncologic l-au scapat pe Omar Hayssam spunand ca are cancer. Nu v-ati pus problema ca se vor naste suspiciuni si in privinta bolii dvs.?
Da, am citit prin ziare, dar unde poti sa mergi in Bucuresti decat la “Coltea” si “Fundeni” pentru cancer? Sa se verifice, niciun fel de problema. Sunt tomografiile, si de la spitale, si de la privat. Poti sa cumperi toate spitalele si clinicile din Bucuresti?
Aveti totusi mare noroc ca la un asemenea diagnostic aratati atat de bine, cel putin in aparenta. La bolile de care suferiti dvs., speranta de viata e foarte redusa. Probabil ca stiti foarte bine asta.
Stiu asta. Dar cu cat varsta e mai inaintata, cu atat procesul e mai lent, mai lenes. Depinde si in ce masura iti prinde zone care-ti sunt fatale. Intre plaman si pleura s-a strans acum un lichid si iau medicamente ca sa se resoarba. Daca atinge rinichii sau plamanii esti gata. Sansa de vindecare oricum nu mai exista. Depinde cat poti pune organismul ca prin medicatie sa se opuna bolii. Dumnezeu stie.
Intre documentele medico-legale pe care le-ati depus in instanta este si o expertiza psihiatrica in care se spune ca aveti sentimente de culpabilitate si ca ati avut intentii suicidare. Pentru ce v-ati invinovatit?
Fie sunteti deja injectata, fie subiectiva. Te invinovatesti ca traiesti, nu are rost sa fii un balast toata viata pentru toti cei din casa. Am fost luni de zile internat si nu e simplu cand iti pierzi din memorie, cand nu recunosti pe nimeni din familie. Pe urma am avut scandal ca am mers la farmacie si mi-au pus de acasa bilet in buzunar pe care scria cum ma cheama si unde stau.
(Cotidianul, 4 iulie 2007)
EUGENIA CRÂNGARIU, avocat
Cazul Ursu - test pentru justitie
Cazul inginerului Gheorghe Ursu a generat demersuri a caror durata a trecut pragul a doua decenii. Ma refer la epopeea memoriilor, interpelarilor, protestelor, drumurilor, cererilor, investigatiilor pe care familia lui Gheorghe Ursu si, de la un punct incolo, singur Andrei Ursu, fiul acestuia, au trebuit sa le infaptuiasca, pentru ca adevarul despre asasinarea lui Babu sa fie cunoscut de publicul din Romania si din lumea intreaga, sa fie integrat in istoria netrucata a Romaniei, sa devina un simbol al rezistentei demne la mecanismul infernal al sistemului comunist si, in fine, sa aiba o finalitate judiciara fireasca: pedepsirea criminalilor care au dat si au executat zelos ordinul de ucidere a disidentului.
Cazul Ursu este un test inca in desfasurare pentru evolutia justitiei romane catre normalitate.
In consecinta, procesele penale nascute din cazul Ursu sunt dificile sub mai multe aspecte:
- trecerea timpului a diminuat considerabil posibilitatile reale de aflare a adevarului despre crima (unii martori au murit, altii au uitat, fie natural, fie sub apasarea prea mare a presiunilor exercitate asupra lor, inclusiv la usa salii de sedinta);
- inculpatii au beneficiat la nivelul Tribunalului Militar Teritorial Bucuresti de un tratament preferential, in timp ce partile vatamate, constituite parti civile (familia lui Gheorghe Ursu), si avocatii acestora au fost intampinati, la acelasi nivel, cu o atitudine fatisa de obstructionare a dreptului la aparare;
- informatorul Clita Marian a fost utilizat ca un “patent universal” - considerat de justitie ca fiind autorul crimei, desi a fost un simplu executant si nu singurul care a cauzat moartea inginerului Gheorghe Ursu. Acesta a “jucat” si in postura de martor duplicitar, cu multiple declaratii contradictorii, si a lansat insulte inimaginabile la adresa familiei victimei, tolerate amabil in plina sedinta publica de judecata de catre judecatorul cauzei (la Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti) - totul in scopul de a distorsiona realitatea si de a-i proteja pe adevaratii autori ai infractiunii - personaje cu functii inalte in fosta Securitate si in fosta Militie;
- executarea dispozitiilor civile din hotararea de condamnare a celor doi infractori mai sus amintiti, deci obtinerea despagubirilor stabilite de justitie, s-a dovedit a fi, pana in prezent, o utopie, pentru ca niciunul dintre ei nu mai avea, la data inceperii executarii silite, bunuri urmaribile, proprii sau comune, din valorificarea carora sa se poata obtine sumele datorate;
- in partea finala a procesului penal in cursul caruia au fost condamnati Stanica Tudor si Creanga Mihail, executarea pedepsei, Curtea de Apel Bucuresti si Inalta Curte de Casatie si Justitie - Sectia Penala au incalcat liberul acces la justitie al partii vatamate constituita parte civila, Andrei Ursu, prin aceea ca nu i-au permis sa participe la procedura intreruperii executarii pedepsei lui Stanica Tudor, in pofida unor norme legale care, fara echivoc, permiteau si chiar impuneau participarea sa procesuala.
Ma refer la judecatori de la Curtea de Apel Bucuresti - Sectia a II-a Penala si de la Inalta Curte de Casatie si Justitie - Sectia Penala.
La nivelul inalt de profesionalism si de competenta prezumate in raport cu gradul de jurisdictie in care functioneaza acesti magistrati, trebuie eliminata de la bun inceput ipoteza ca nu ar fi inteles normele Codului de Procedura Penala, ale Constitutiei Romaniei si ale Conventiei Europene a Drepturilor Omului, aplicabile in cauza. Motivarea respingerii cererii de participare procesuala a partii vatamate constituita parte civila, Andrei Ursu, este practic inexistenta in hotararea Curtii de Apel Bucuresti si foarte superficiala la nivelul Inaltei Curti de Casatie si Justitie (in recurs). Este semnificativ faptul ca unul dintre magistratii care au alcatuit completul de judecata in recurs nu a fost de acord cu solutia votata de ceilalti doi membri ai completului si a motivat amplu si convingator opinia sa separata, in sensul ca este legala si legitima cererea lui Andrei Ursu. Desigur, admiterea cererii de participare a fiului victimei ar fi deschis calea normala a contestarii unor acte medicale si medico-legale cel putin dubioase, prin care despre Stanica Tudor, desi traieste si petrece intr-o buna stare de sanatate vadita, s-a sustinut ca nu suporta regimul de detentie, intrucat ar suferi de o serie de afectiuni foarte grave (s-a pus inclusiv diagnosticul de cancer) care nu ar putea fi tratate in Penitenciarul Rahova (unde s-a aflat incarcerat pentru o foarte scurta perioada). Aceasta era miza cererii lui Andrei Ursu, iar o justitie impartiala, cu respectarea deplina a legii, trebuia sa admita cererea, chiar daca, in urma unor dezbateri in contradictoriu si a administrarii unor probe, ar fi ajuns, eventual, tot la concluzia ca se justifica intreruperea in continuare a executarii pedepsei in favoarea lui Stanica Tudor. Are relevanta sa mentionez faptul ca, din cate cunosc, in practica judiciara din Romania, nicio victima a infractiunii nu a cerut sa participe la procedura intreruperii executarii pedepsei persoanei condamnate, cunoscut fiind caracterul inchizitorial al procesului penal in tiparul sau din timpul regimului comunist. Reactia la nou a magistratilor a fost insa o dovada ca acestia actioneaza “cutumiar” intr-un sistem de justitie care nu se intemeiaza pe precedentul judiciar, ci pe lege.
Pagini realizate de Marilena Stancu
