Pe aceeași temă
În numărul trecut al revistei 22, Marian Zulean a formulat, în Aşteptându-l pe... Godet, una dintre cele mai serioase provocări la adresa celor care se ocupă, academic sau politic, de politica externă şi de securitate a României. Ar fi păcat să se piardă acest prilej de regândire şi reaşezare a acestor domenii. Acest articol vine tocmai din dorinţa de a lărgi şi adânci dezbaterea.
Pe scurt, tezele profesorului Zulean sunt următoarele: formularea politicii externe româneşti e dominată de istorici, iar formularea politicii de securitate, de partizani ai geopoliticii clasice. Cum primii nu au o pregătire teoretică, iar ceilalţi sunt pur şi simplu partizanii unei pseudoştiinţe, această situaţie este inacceptabilă. Soluţiile la probleme sunt subtile şi pe termen mediu şi lung: denunţarea geopoliticienilor drept ceea ce sunt – falşi oameni de ştiinţă, reformularea programelor de studiu universitare în sensul privilegierii cursurilor de anticipare strategică şi de politici publice, atragerea specialiştilor români în domeniu care acum lucrează în afara ţării, stabilirea de standarde profesionale pentru politicienii responsabili în cele două domenii şi, în cele din urmă, implicarea mai serioasă a specialiştilor din societatea civilă în formularea politicilor în aceste direcţii.
În linii mari, analiza propusă cu privire la cei care fac politica externă şi de securitate românească este cât se poate de corectă şi mai ales oportună.
Problemele mai serioase apar la capitolul de soluţii. Marian Zulean deploră numărul excesiv de cursuri de istorie la specializările universitare de profil. La cum se fac şi mai ales la cine predau aceste cursuri în multe din universităţile din ţară, aş înclina să îi dau dreptate. Deşi n-aş putea spune că am întâlnit prea mulţi studenţi recenţi pe care să-i dea afară din casă cunoştinţele excesive de istorie. Aş merge şi mai departe decât Marian Zulean: e chestionabilă chiar existenţa numărului programelor universitare din domeniu. În afară de armata de specializări de relaţii internaţionale şi studii europene de la universităţile private şi din centrele mici din provincie, avem o inflaţie de asemenea programe la universităţile de stat. La Universitatea din Bucureşti, de pildă, există programe de licenţă în relaţii internaţionale la ştiinţe politice, istorie şi litere.
Unele universităţi au chiar programe de licenţă în studii de securitate, adică licenţă într-un subdomeniu al unui subdomeniu - studiile de securitate fac parte din relaţiile internaţionale, care sunt o ramură a ştiinţelor politice. Cursurile de analiză de politici publice şi de anticipare strategică sunt rareori altceva decât traducerea brută a celor similare din spaţiul anglo-saxon, rareori adecvate la spaţiul nostru. Avem oameni în stare de o adaptare critică a viziunilor vestice la realităţile noastre şi mai ales sunt aceşti oameni suficient de mulţi? Pot ei acoperi în mod decent măcar programele de la universităţile mari? Nu îndoctrinează prea tare aceste cursuri, adesea construite pe o logică a alegerii raţionale şi având un substrat ideologic neoliberal?
O altă soluţie sună bine pe hârtie, dar nu sună deloc bine din punct de vedere democratic. Da, ar fi bine ca responsabilii politici aleşi să se priceapă la aceste domenii. Poate fi aceasta o obligaţie legală? Nu, căci, altminteri, aruncăm în aer ideea că orice persoană cu drepturi politice poate fi aleasă sau numită în orice funcţie de responsabilitate politică şi, fără această regulă, ajungem la un regim tehnocratic, care din păcate e orice, dar nu democratic. Cât despre implicarea experţilor din societatea civilă în elaborarea politicii externe şi de securitate, sună bine şi chiar obligatoriu. Cu condiţia ca aceşti experţi să fie chiar civili. Provocarea aruncată de Marian Zulean e deosebit de importantă. Da, trebuie reformate, radical redefinite programele de studii în domeniu. Unele dintre aceste programe trebuie chiar desfiinţate. Da, trebuie întărită comunitatea de cercetare, iar vocea ei trebuie să răsune mai des prin palatele puterii. Mai ales, trebuie demascată incompetenţa şi impostura multora dintre actualii decidenţi, cu calm, cu argumente şi cu alternative. //
Citeste si despre: securitate, Universitatea Bucuresti, politica externa, responsabilitate politica, alternative politice.
