Pe aceeași temă
Rezultatul acestei lupte comune nu poate fi altul decât scoaterea în afara legii a luptei anticorupție subordonarea Justiției instituțiilor politice, anularea separației puterilor în stat și a oricărui sistem de checks and balances, transformarea ilicită a Parlamentului în puterea supremă în stat și garantarea impunității pentru funcțiile de demnitate politică. Adică anihilarea de fapt a actualei Constituții și instituirea unui regim iliberal. Cum s-a ajuns aici?
Cum a ajuns să depindă soarta procurorului general de CCR
Curtea Constituțională a decis marți să amâne pentru 3 octombrie dezbaterea sesizărilor făcute de Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu privind existența unui conflict juridic de natură Constituțională între Parlament și Ministerul Public „conflict determinat de refuzul procurorului şef al DNA de a se prezenta în faţa comisiei de anchetă a Parlamentului, de refuzul procurorului general de a lua măsuri împotriva procurorului şef al DNA cu privire la încălcarea prevederilor legale şi refuzul procurorului general de a înainta comisiei de anchetă copie de pe dosarul de urmărire penală nr. 213/P/2017”.
Decizia de amânare este expresia unei controverse în interiorul CCR cel puțin la fel de aprinsă ca aceea care privea dreptul condamnatului Liviu Dragnea de a ocupa funcția de prim-ministru, ceea ce înseamnă că există un grup puternic în interiorul CCR în frunte cu președintele Valer Dorneanu, care pledează pentru admiterea sesizărilor. Or, admiterea conflictului ar reprezenta, după decizia CCR privind Ordonanța 13, a doua lovitură dată Parchetului General și DNA și ar fi cel mai bun pretext pentru Tudorel Toader să ceară revocarea din funcție a lui Augustin Lazăr și a Laurei Kovesi.
În esență, soarta celor doi șefi de parchete depinde aproape în totalitate de decizia CCR privind un pretins conflict juridic de natură constituțională. Acest lucru este posibil printr-o operațiune la limita fraudei intelectuale și de interpretare. Prin decizia 430 din 21 iunie, CCR a stabilit că „ancheta parlamentara nu are caracter jurisdictional si ca dispozitiile legale criticate realizeaza o evidenta distinctie, pe de o parte, intre persoanele care trebuie sa se prezinte in fata comisiilor de ancheta in considerarea faptului ca activitatea institutiilor/ autoritatilor din care fac parte sunt sub control parlamentar si care sunt citate in acest sens si, pe de alta parte, persoanele care sunt invitate, si anume persoane care reprezinta, in virtutea functiei lor de conducere autoritati/ institutii ce nu se afla sub control parlamentar, care in considerarea principiului colaborarii loiale intre institutiile/ autoritatile statului au obligatia sa ia parte la lucrarile comisiei.”
Acum, în baza acestui principiu introdus tot de CCR, Curtea este pe cale să constate că șefii Parchetului General și DNA au încălcat Constituția. Dar Constituția nu conține nicăieri în mod explicit principiul „colaborării loiale” în schimb conține principiul separației puterilor încă din Articolul 1, ba chiar prevede că acesta nu este supus revizuirii. Prin urmare, principiul explicit al separației puterilor ar trebui să fie mai ”tare” din punct de vedere constituțional decât orice principiu derivat, plus obiceiul CCR de a adăuga la Constitutie si de a legifera. Or, Dragnea și Tăriceanu cer, iar CCR este foarte aproape să constate că șefii Parchetelor au încălcat Constituția în temeiul unui principiu care nu există în Constituție, adăgând unul nou, și neglijându-l cu bună știință pe cel care există, determinând în acest fel revocarea acestora. În felul acesta extrem de pernicios, unul dintre stâlpii statului de drept – separația puterilor în stat – este fragilizat de însăși CCR.
CCR s-a substituit ilicit legislativului și a fost făcută de râs de Comisia de la Veneția
Al doilea mare atac la adresa statului de drept și al separației puterilor în stat îl constituie celebra Decizie 392 privind abuzul în serviciu în care CCR impune în mod absolut neconstituțional și ilicit obligativitatea impunerii unui prag valoric pentru abuzul în serviciu. Decizia a fost însoțită de o opinie concurentă a judecătoarei Livia Stanciu, care a scos în mod exemplar în evidență grava inconsistență a deciziei CCR și abuzul de putere săvârșit prin impunerea obligativității pragului. Nu voi insista asupra acestui fapt dar trebuie să reamintesc că semințele acestui abuz fuseseră sădite deja prin Decizia 405/2016 prin care CCR s-a angajat într-o argumentație îndoielnică privind „nivelul prejudiciului“, „intensitatea vătămării“ și recursul la sancțiunea penală ca „ultima ratio“, care au servit ca temei pentru introducerea oligativității pragului prin Decizia 392 și care pretindea că se bazează pe Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Că n-a fost vorba decât de o mulțime de sofisme de proastă calitate intelectuală lipsite de fundamente solide a fost dovedit în mod spectaculos zilele trecute de însăși Comisia de la Veneția, organismul de drept constituțional al Consiliului Europei, care, la solicitarea jurnalistului Liviu Avram, a precizat explicit și negru pe alb că nu a avut niciodată în vedere un prag financiar. În consecință întreaga construcție a CCR pică pentru că pretinsul temei în Convenția Europeană și constatările comisiei de la Veneția nu există. Ca urmare, nu este nimic „rezonabil” în intenția ministrului Toader de a introduce „un prag rezonabil” pentru abuzul în serviciu.
Cenzură la CCR
,
Decizia 392 a dat naștere însă la un nou abuz sub forma Hotărârii nr. 1 privind regulile de redactare a opiniei separate sau concurente prin care Plenul a decis că opiniile separate nu se pot constitui în critici ale deciziei majorității și că dacă judecătorul nu se supune majorității atunci președintele CCR poate dispune ca opinia respectivă să nu fie publicată. Deciziile CCR se iau cu majoritate dar de aici nu decurge nicidecum tirania majorității impusă de Hotărârea nr. 1. Valoarea opiniilor separate sau concurente constă tocmai în faptul că, în timp, s-ar putea dovedi că un judecător a avut dreptate împotriva majorității iar opinia lui ar putea să devină temeiul legislației viitoare mai degrabă decât decizia propriu-zisă. Acest principiu a fost demonstrat în mod spectaculos de precizările Comisiei de la Veneția care au demonstrat că Stanciu a avut dreptate iar majoritatea nu. Cu toate acestea opinia judecătoarei Stanciu a rămas nepublicată iar Hotărârea 1 rămâne în vigoare în pofida apelurilor la consultarea organismului european.
CCR, instanță super supremă?
La întâlnirea avută cu câteva zile în urmă de 21 de organizații civice și nonguvernamentale cu președintele Iohannis aceștia i-au solicitat să sesizeze Comisia de la Veneția atât în legătură cu decizia 392 și cu Hotărârea 1, dar și cu Decizia 277 din 21 iulie prin care se deschide calea asumării de către CCR a puterii de a revizui hotărâri definitive ale instanțelor judecătorești, inclusiv ale Înaltei Curți. Cu alte cuvinte nici o hotărâre judecătorească definitivă nu este definitivă până nu spune CCR că este definitivă. Altfel, există oricând posibilitatea revizuirii. Dar, CCR nu este Curtea Supremă a Statelor Unite și nu are niciun rol în revizuirea hotărârilor curților din România. Dacă Parlamentul îi va conferi această putere, atunci va face din CCR o supra-instanță supremă așa cum Constituția nu a prevăzut fără posibilitatea revenirii. De-a lungul existenței sale, ori de câte ori CCR a căpătat o putere nouă, nu a mai cedat-o niciodată, declarând neconstituționale toate tentativele de a fi deposedată de acestea. Astfel, dacă Parlamentul le va acorda judecătorilor CCR imunitate penală sau statutul de super-curte de justiție aceasta va ține cu dinții de privilegii și puteri cu consecințe catastrofale asupra sistemului de Justiție și statului de drept.
Decizia 68 privind Ordonanța 13 și superimunitatea demnitarilor
Toate această avalanșă de decizii favorabile actualei puteri a debutat cu celebra decizie 68 din februarie privind ancheta declanșată de DNA privind adoptarea Ordonanței 13. CCR a constatat că DNA „a încălcat grav” Constituția și separația puterilor în stat și a declarat că miniștrii nu pot fi anchetați pentru actele normative. Esența deciziei 68 este conținută în paragraful 112: „În virtutea imunității care însoțește actul decizional de legiferare, care, așa cum Curtea a reținut în prealabil, este aplicabilă mutatis mutandis și membrilor Guvernului, niciun parlamentar sau ministru nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile politice sau acțiunile exercitate în vederea elaborării ori adoptării unui act normativ cu putere de lege.” Or, adevărul este că nu există nici un temei solid pentru care o dată cu abilitarea (delegarea) guvernului de a emite ordonanțe, parlamentul să poată delega și imunitatea obținută prin vot, care este inalienabilă. Imunitatea este obținută în alegeri și ea nu poate fi transferată unor demnitari numiți doar pentru că aceștia primesc temporar dreptul de a emite acte normative. Nu poate exista așadar nici un mutatis mutandis, iar toată argumentația prolixă a CCR a reprezentat o depășire atât a competențelor cât și a limitelor sesizării după cum a observat aceeași Livia Stanciu într-o altă opinie separată.
Superimunitate pentru miniștri pe toate palierele
Consecințele deciziei 68 sunt exact aceleași de care ne-am temut la vremea respectivă (Aici și Aici). În anunțul făcut joi de Tudorel Toader privind faptul că va sesiza CCR cu privire la ancheta DNA privind cazul Belina, Toader afirmă explicit „Știți că în adoptarea actelor normative sunt trei paliere. Este palierul superior – OUG și legile, Guvern, respectiv Parlament. Este palierul al doilea cu privire la HG – actele adoptate de Guvern. Palierul al treilea – ordinele de miniștri. Întrebarea este următoarea, dacă la nivel de OUG sau de lege, procurorul nu poate ancheta oportunitatea împrejurările, circumstanțele acelor acte normative, la palierele doi și trei, procurorul poate să ancheteze oportunitatea, împrejurările, circumstanțele? Asta este întrebarea la care CCR va fi sesizată și chemată să răspundă”.
Cu alte cuvinte, pornind de la precedentul OUG 13 și al deciziei 68, acum guvernul solicită CCR să confere miniștrilor imunitate pe toate palierele, atât pentru Hotărâri de Guvern cât și pentru Ordine de Ministru, ceea ce conferă superimunitate și deschide calea unor abuzuri ca pe vremea comunismului fără nici un fel de posibilitate de cenzură sau limitare a puterii executive. Ar fi ultimul cui bătut de CCR în sicriul statului de drept din România.
Prin depășirea limitelor și competențelor sale și prin inovație constituțională ilicită Curtea Constituțională s-a transformat alături de Parlament în principalul instrument de transformare a regimului politic din România într-unul autoritar, profund arbitrar și iliberal.
Din păcate, în afară de Livia Stanciu nu mai există în CCR nici o voce cu suficientă autoritate profesională care să prevină acest deznodământ. Daniel Morar, fostul procuror șef al DNA se remarcă numai printr-un conformism trist, o tăcere vinovată și o preocupare exagerată pentru chestiuni personale cum ar fi procedurile de detașare a procurorilor și judecătorilor. Un sfârșit de carieră lamentabil pentru un om care ar fi putut face istorie luminoasă într-o țară în care modelele de integritate și moralitate sunt extrem de rare.
