Despre greci și Grecia estivală

Grecii sunt mult mai bine crescuți decât românii, asta îmi este din ce în ce mai clar (nu prea s-au auzit pe la ei știri despre bătăi pe plaje între bombardieri și jandarmi sau polițiști). Nu sunt sigur că de vină ar fi numai interesul direct, acela de a-i mulțumi pe turiștii de care depind destul de mult. Pentru a nu fi acuzat că doar teoretizez, voi oferi mai multe exemple. Pe de altă parte, să fim serioși, nu cred că există vreo nație mai din topor în Uniunea Europeană decât românii. Într-o benzinărie pe autostrada care ducea spre Atena am oprit să alimentez. Firește, previzibil. Cu două zile înainte constatasem că rămăsesem și fără lichidul de parbriz, care este destul de important, așa că am hotărât să remediez deficiența. Am admirat mai multe tipuri de recipiente și am ales unul de numai 2 litri, în ideea că oricum nu aveam unde să depozitez bidonul de 4 sau 5 litri, portbagajul fiind arhiplin. Angajatul grec, observând ce vreau să cumpăr, m-a sfătuit să aleg totuși un bidon de 4 litri, care costă 5 euro, în timp ce acela de numai 2 litri costa 4 euro. Un alt episod care m-a impresionat s-a petrecut în cea de-a doua zi a vacanței noastre estivale. Stabiliserăm o cazare intermediară la Paralia, pentru a ne bucura de mare încă din prima zi. Am plecat din micul și tristul nostru oraș subcolinar dis-de-dimineață, pe la ora 2.00, copiii puteau dormi în mașină, iar eu puteam conduce. Mai beneficiam și de avantajul de a traversa granița mai repede, nu așa cum avea să se întâmple la întoarcere, când am răbdat mai bine de o oră și jumătate (partea bulgară încerca să cârpească o groapă la podul abia reparat). Paralia este destul de asemănătoare cu  Eforie Sud & Nord, combinate cu ceva din aerul sărăcăcios și lipsit de inspirație al Mamaiei, așa-zisa perlă a coroanei. Hoarde de balcanici se fâțâiau de jos în sus cumpărând, admirând, comparând, înfulecând. Însă grecii nu sunt mofturoși, le sunt necesare și milioanele de euro ale pauperilor bulgari, macedoneni, sârbi, bosniaci sau români. Recunosc că eram și extrem de obosit, după ce condusesem cam 12 ore. Dar o primă baie în Marea Egee tot am făcut.

Am părăsit Paralia de dimineață fără nici cel mai mic regret. Odată ce cunoști minunatele insule elene, nu ai cum să te (mai) mulțumești cu acest Eforie grecesc. Nici plajele nu sunt deosebite, chiar dacă apa Mării Egee nu se compară cu cea a Mării Negre. Trebuia să ne îmbarcăm din nou pe imensa navă a companiei Levante Ferries, care asigură legăturile Arhipelagului Ionic cu continentul. Bănuind că va fi din nou îngrămădeală, așa cum se întâmplase și în vara lui 2021, când ne petrecuserăm vacanța în Zakynthos, planificaserăm să ajungem în micul port Killini cu o oră și jumătate înainte de ora 16.15. Cursa (noastră) de rezervă era pe la ora 21.15, dar nu doream să apelăm la ea, căci traversarea în sine dura o oră și jumătate. Ar fi însemnat să ajungem la hotel pe la miezul nopții. Oricum pierdeam o zi numai cu sositul-plecatul din insulă. Dar am profitat din plin de celelalte șase. De aceea era imperativ (a must, cum se spune mai nou în limba română masacrată de publicitari) să prindem feribotul de la ora 4.15 Am mers destul de bine, am traversat pentru a doua oară frumosul pod Rion-Antirion, care asigură legătura între Peninsula Peloponez și Grecia continentală.

Mărturisesc că am mari probleme de concentrare când observ în zare această minunată construcție, căci întreaga zonă este magnifică, insulele, peninsulele, cablurile de oțel, navele care alunecă pe cele douăzeci și cinci de nuanțe de albastru marin și bleu ceresc, zidurile cetății medievale a Patrasului, care apar în stânga, toate îmi distrag atenția de la ceea ce ar trebui să fie obiectivul principal al unui șofer conștient și matur – drumul. Dar nu am obiceiul de a face LIVE pe Facebook nici măcar când conduc (nu știu cum se procedează), iar mașina noastră nu are schimbător automat de viteze. Am reușit doar să trag cu ochiul drept la măreția naturii, în timp ce ochiul stâng avea grijă ca mașina să-și urmeze traseul lin, respectând cu aproximație viteza legală, care în Grecia niciodată nu știi cu exactitate care e. Am ajuns la Killini pe la ora 3.00, ceea ce era un mic record.  Mai aveam de așteptat o oră și un sfert. Am oprit în dreptul birourilor galbene ale reprezentanței companiei Levante Ferries și am pășit agale către primul ghișeu, unde o doamnă între două vârste mi-a dat lovitura de grație – nu mai sunt  locuri pentru cursa de la 4.15, sir, ci doar pentru cea de la 9.00. Ce am fi putut face în mica și prăfuita localitate decât să mâncăm și să așteptăm cinci ore? Am cumpărat biletele resemnat, dar doamna m-a sfătuit cu amabilitate ca la ora 4 fix să mă îndrept către punctul de îmbarcare și să vorbesc cu stewarzii, poate vor găsi ei o posibilitate de a ne îmbarca la 4.00. Maybe they can find some place free. Mi-a capsat cele cinci bilete (patru pentru noi și unul pentru autovehicul) și a desenat un semn ciudat pe primul. Nu am avut deloc curiozitatea să o întreb ce reprezenta. Părea a fi un q. Am mers la terasa de lângă port și am comandat ceva nepretențios de mâncare, drumul ne înfometase. În timp ce familia mi se odihnea, am mers în recunoaștere. Am întrebat un polițist grec unde se află debarcaderul pentru Cefalonia, căci din același port se pleca și spre Zakynthos. O uriașă navă ancora și descărca zeci de mașini și tocmai aceea mi-a fost desemnată drept feribotul către Cefalonia, de la ora 4.00. Am alergat spre mașină și am parcat-o cu nesimțire chiar în primul rând. Mă gândeam să mă fac că nu știu că biletele noastre sunt pentru cursa de la 9.00, însă mi-am dat seama că nu aveam nicio șansă să-i păcălesc pe greci, din simplul motiv că pe toate biletele era trecută ora 21.15. Damn it! Ne-am luat mâncarea într-o sacoșă și ne-am îndreptat către mașină. Fascinantă este nebunia îmbarcării pe feriboturi către insule, care se produce parcă mai rar dinspre insule către Continent, când turiștii sunt deja mult mai calmi și parcă nici nu par a fi deranjați dacă pierd o cursă. Abia rămân mai mult pe insulă, nu? Spre Cefalonia, cele mai multe mașini aveau numere grecești, fiind conduse de greci. Românii preferau coada din dreapta, către Zakynthos, oricum o insulă mult mai renumită decât Cefalonia. Să fac pe prostul (în plus și complet afon în limba lui Beckham, cam cum e Messi) sau să recunosc că biletele noastre sunt pentru cursa de la 9.00? Eu și Corina am decis să ne asumăm realitatea. Am ieșit din mașină și m-am îndreptat spăsit, cu biletele, către primul angajat al companiei, extrem de bine bronzat, căruia nici nu a trebuit să-i explic prea mult speța mea căci a făcut un gest marțial. „Scoateți mașina din rând, parcați-o alături și așteptați.” Ceea ce am și făcut. Deja alte două cunoșteau aceeași soartă. Am privit cu invidie cum zeci și zeci de autovehicule de toate mărcile și mai multe camioane încărcate cu tot felul de chestii erau stivuite în burta chitului. Mai mult, mi-am adus aminte că pentru proba de bacalaureat la limba și literatura română din anul 1995 am învățat inclusiv Iona lui Marin Sorescu. Care îmi plăcuse mult. De acolo am reținut de altfel această expresie- „burta chitului”.

Balena din fața mea era galbenă și înghițea sute de tone de metal. „Este clar, este imposibil să mai existe un locșor și pentru noi, și mașinuța noastră japoneză”, mi-am zis resemnat. După un sfert de oră de haos, atent controlat de cei patru stewarzi (nu știu cum altfel să-i desemnez), nebunia a încetat. Pe ponton mai rămăseseră doar șase mașini, inclusiv o ambulanță, condusă de două paramedici, grecoaice, care sudau calme țigarete subțiri (erau în timpul serviciului) și cu care unul dintre stewarzi s-a întreținut cordial. „Chiar dacă prin absurd ar mai exista vreun locșor liber pe nava asta”, îmi ziceam transpirând și sfertul de Mythos pe care apucasem să-l sorb lacom, „este clar că grecii își vor prefera conaționalii, noi mai putem sta prin port, la naiba. Cum s-o fi zicând la naiba în greacă?” Un șofer grec se proțăpise în fața mașinii sale, discutase cu un angajat al companiei și din gesticulațiile lor mi-am dat seama că șansele erau reduse rău. Nule.

Tensiunea creștea pentru că urma să se decidă câte mașini mai pot fi îmbarcate și care sunt acestea. Cel mai în vârstă dintre stewarzi a început să urle un cuvânt și automat una dintre mașinile aflate în stand-by a pornit în trombă spre rampa de îmbarcare, în protestele mute ale celor rămași. Un al doilea cuvânt a început să fie urlat de steward, un fel de „Dyo, Dyo, Dyo” (δύο). Într-un ciudat moment de inspirație sublimă, care-mi sunt extrem de rare (pe de altă parte o ureche pentru limbile străine mereu am avut, nu degeaba la liceu am studiat la o clasă cu un asemenea profil), am făcut legătura între „Dyo” și pseudo-q-ul de pe biletele noastre. Mi-a picat fisa: de fapt angajata de la ghișeu nu scrisese ilogic și irațional litera „q” pe biletele noastre, ci un fel de 2 școlăresc. Noi eram cea de-a doua mașină aflată pe lista de așteptare. Cum stăteam în fața autovehiculului, nu mi-a fost deloc greu să fac repede patru pași și să-i arăt grecului biletele noastre, spunându-i că „Dyo, Dyo, io, io” (la care am adăugat semne largi spre mașina noastră). Grecul s-a uitat amuzat la mine și parcă a fost bucuros că a scăpat de o belea, repezind un torent de cuvinte în greacă și, la final, un scurt „Get in”, ceea ce am și făcut cu mare bucurie. Corina a turat motorul și a parcat mașina exact pe rampa care ducea către puntea superioară. Pentru a se asigura că nu alunecă, tangajul fiind variabil, i-au fost fixate în spatele roților două dispozitive din plastic galben. Un alt angajat al companiei, care probabil observase de sus întreaga scenă, m-a felicitat călduros „well-done, well-done”. La ora 8 seara eram în fața micului hotel din stațiunea Skala, unde urma să petrecem șapte nopți, iar la ora 9.00 ne aruncam deja în mica lui piscină, foarte mulțumiți.

Pentru a nu mai avea emoții la plecarea din Cefalonia, am hotărât să cumpărăm on-line biletele pentru cursa din Poros către Kilini de la ora 9.15. La venire nu o făcusem de acasă pentru că nu eram sigur că vom ajunge exact, dar la plecare situația era mai simplă - ziua urmând a fi (din nou) foarte lungă și încărcată (mergeam la Atena), eram forțați să ne sculăm de dimineață. Distanța între Skala și portul Poros (la un moment dat, i-am spus Portos!!) era de numai zece kilometri și se parcurgea într-un sfert de ora. Sâmbătă-dimineață, nici nu am băut cafeaua (ceea ce se va fi dovedit a fi o mare tâmpenie), și am purces la completarea câmpurilor site-ului companiei, am plătit ultramodern și simplu, totul părea ok, biletele mi-au fost eliberate în câteva secunde și au început să curgă pe e-mail. Dar te-ai uitat bine la dată? m-a întrebat Corina, prevăzătoare. Ei, cum să nu, evident, totul este în regulă, am asigurat-o eu, arogant. Peste câteva minute, mi-am dat seama de colosala eroare pe care o comisesem - în locul datei de 14 august, care corespundea ultimei noastre zile în Cefalonia, trecusem 15. Ce era de făcut? Am sunat la numărul de telefon de pe site, repetând în gând cam ce trebuia să-i spun operatoarei în engleză. Nu am așteptat mai mult de 30 de secunde până când am fost preluat- era sâmbătă-dimineață (nu ca în România, când ești pus în așteptare cu minutele). Am explicat în engleză natura și gravitatea problemei mele. Totuși erau în joc o sută de euro. Vocea feminină m-a îndemnat să merg la oficiul Levante Ferries din Poros sau din capitală, Argostoli, pentru a schimba data. Dar chiar atunci trebuia să ne îmbarcăm în croaziera spre Itaca, nu aveam timp decât după-masă pe la 5, când reveneam în stațiune. Vom lua mașina și vom merge la Poros. What can’t be cured must be endured. Mi-am zis ca niciodată să nu mai fac nimic important înainte de a bea două cafele pe stomacul gol! Odată îmbarcați pe nava de croazieră și după ce ne-am găsit locuri decente, care ofereau o panoramă amplă a mării mărginite de contururile continentului, Itacăi și Cefaloniei (care în preistorie ar fi fost unite), mi-a venit ideea să trimit un e-mail companiei, dând reply la cel prin care primisem biletele. Eram sigur că mi se va întoarce, însă, spre uimirea mea, Levante ferries mi-a remis toate cele cinci bilete cu data schimbată, 14 august. Nu a trebuit să completez nici măcar o cerere.

Levantul nu e deloc atât de disfuncțional cum ar crede unii. În fața noastră se așezase o mamă și o fiică ce păreau din România. Nu au vorbit mult, dar mama, o doamnă matură și între două vârste, m-a surprins cu privirea ei fixă și inexpresivă pe care o arunca asupra tuturor minunățiilor care ne înconjurau. Nicio cută a obrajilor nu se încrețea, nicio uimire nu pășea pe chipul său de piatră. În Vathi am rămas o oră, dar noi ne-am grăbit să ne îmbarcăm cu zece minute înainte. Căpitanul își număra clienții și era grijuliu să nu lase pe nimeni în afara vasului. Nu ar fi fost chiar ușor să revii în Skala, Cefalonia, din Itaca. Se pregătea să comande plecarea, dar dintr-odată un biciclist elen localnic, care pedalase nebunește până la vas, i-a spus câteva cuvinte în elină și i-a înmânat o bucată de plastic. Căpitanul a luat-o și a început să urle spre noi - Romania, are you from Romania, did you forget your ID? (Stai, bre, nu sări, de ce mă acuzi, ce naiba să fac cu buletinul pe insulă? i-am răspuns în gând). Misterul s-a elucidat rapid. Cartea de identitate românească aparținea adolescentei din fața noastră, care nu a schițat nici măcar un mulțumesc. Nu mi-am dat seama cum și de ce și-a scos cartea de identitate la masa tavernei, dar cert este că ospătarul s-a prins repede că nu putea aparține decât cuiva care călătorea pe nava de croazieră care acosta de două ori pe săptămână la Vathi. Și-o fi zis că ar fi păcat ca persoana care o pierduse să plece cu o părere proastă despre Itaca. Lucrurile s-ar fi agravat doar dacă acea fată intrase în Elada numai pe baza cărții de identitate.

Penultima mostră de amabilitate. În cea de a patra zi, am explorat o plajă din apropierea capitalei Cefaloniei, una destul de cunoscută și recomandată, Makris Gialo. Cu nisip fin, ceea ce era o binecuvântare după bolovanii și pietricelele din ziua precedentă din Myrtos. Toate șezlongurile erau ocupate, dar mai rămăseseră suficiente hectare de plajă (exagerez) pentru toți ghinioniștii, somnoroșii sau săracii cu umbrele proprii, cearșafuri, prosoape. Am întâlnit și destule cazuri în care șezlongurile și umbrelele erau gratuite, oferite de tavernele unde oricum urma să mănânci la prânz sau la cină. Ne-am lăsat mașina parcată într-o viermuială de alte mașini. După trei ore (am închiriat inclusiv o hidrobicicletă prevăzută cu tobogan- o oră ne-a costat numai 20 de euro - chiar și standul de pe plajă, care se ocupa cu închirierea echipamentelor acvatice și micilor ambarcațiuni de agrement, mi-a dat chitanță), am mers la mașină pentru a reveni cu o sticlă de apă rece și un suc din lada frigorifică, fără de care nu are sens să mergi în Grecia, fiind esențială. Am observat că multe mașini aveau inserate sub ștergătoare două pliante și, curios din fire, am rechiziționat unul. Gestul meu hoțesc a fost observat de un bătrân grec, care trecea pe acolo și care a început să mă boscorodească în elină. Sau așa mi s-a părut. Oare mă certa pentru că luasem un pliant care nu-mi aparținea? Am încercat să-mi cer scuze însă grecul a venit la mine gesticulând și mi-a făcut semn să-l iau și pe al doilea. De ce mă mulțumesc cu unul? (Mi-am adus aminte de această mică și nesemnificativă întâmplare în timp ce descărcam o plasă albastră în care îngrămădisem ochelarii pentru scufundări și admirat peștișori sidefii, șlapii mei și ai lui David, o punguță cu pietricele adunate de pe nu mai știu care plajă și, inevitabil, cele două pliante, care făceau reclamă complexului Oskars - „restaurant, piscină cu bar, garsoniere și apartamente- Pentru următoarea dumneavoastră vacanță rezervați direct la noi și veți economisi o grămadă de bani”- recunosc, o ofertă cât se poate de tentantă. De ce să stai șapte nopți când cu aceiași bani ai putea dormi nouă?).

Magistrală este tăcerea în care te afunzi în concediu și care trebuie păstrată indiferent de costuri. Nu trebuie să te mai intereseze deloc acel supraevaluat „acasă” (asta nu înseamnă că nu trebuie să te asiguri că pisicile sau cânii sunt ok etc.), mai ales din punct de vedere profesional. Nimeni nu e de neînlocuit. Să faci loc doar vocilor și senzațiilor care te înconjoară, pentru că numai astfel te vei putea încărca pozitiv. Să nu mai vrei să știi absolut nimic din țară. Oricum, lipsind zece zile, nu vei remarca nicio schimbare la întoarcere, nici la nivel macro și nici micro. În principiu, România este refractară la orice schimbare, este eternă, dar nu neapărat în sensul bun, și tocmai de aceea este necesară o pauză. Singurul aspect pozitiv al întoarcerii este că, odată ajuns acasă, timpul se dilată. Devine mult, mare, lăbărțat. Nu mai trebuie să alergi, nu mai ești contratimp. Poți lăsa cadranul ceasului deoparte. Zilele încep din nou să treacă la fel de rapid, una după alta, în sfânta rutină, fără să lase nicio urmă în memorie. Nici nu știu dacă este trist sau normal. Probabil că de aceea ne plac plecarea, explorarea și depărtarea. Lasă urme (ai) durabile în memorie.

Ultima noapte elenă am petrecut-o în stațiunea Savros, care se află la baza Peninsulei Halkidiki, cu cele trei brațe ale sale, destul de populare printre români. Ca și la Paralia, este o stațiune preferată de mii și mii de balcanici. Auzi vorbindu-se peste tot limbile română, sârbă, bulgară. Seara, principala distracție este plimbarea pe singura stradă comercială. Corina a găsit un apartament nepretențios (dar spațios!) într-o vilă deținută de un grec între două vârste, care închiria bucăți din proprietatea sa, anume construită. Posibil să fi trăit din asta, nu m-aș mira. În frigider aranjase câteva sticle de apă rece și una de suc. La Volos, în vara anului 2021, țin minte că am găsit inclusiv două doze de bere Alfa. M-a lăsat să-mi parchez mașina în interiorul curții sale, iar la plecare a venit cu o jumătate de pâine feliată pe care o lăsasem în apartament, căci nu mai aveam loc în portbagaj nici să arunc un ac. Am considerat că pâine feliată mai găsim și pe la noi prin țară.

Gazda greacă crezuse că o uitasem!  Mi-a spus că-i părea rău că nu stăm mai mult. Poate că dacă aș mai fi avut două zile de concediu aș mai fi rămas, măcar pentru plajă, aș fi spart toți banii, cu toate că balcaniada descoperită cu o seară înainte reprezenta un motiv justificat pentru a ne întoarce în România. Cât să rămâi și în concediu? Cât timp îți trebuie pentru a ți se apleca de el? Cu certitudine mai mult de două săptămâni, cât am avut noi. Visez la o lună greacă, în care să am timp să mă plictisesc de greci și de Grecia. Venim din Cefalonia, ne-am oprit doar să dormim, mulțumim pentru găzduire, i-am răspuns. Stați să văd dau ceva, nu s-a lăsat el. Și-a trimis fetița de vreo 7 ani, care se uita curioasă la noi, să aducă o cutie de un sfert de kilogram de rahat. Pe care nu am refuzat-o, recunosc, am aranjat-o în cutia frigorifică, să reziste până acasă. Nu cred că amabilitatea și civilitatea elene își au explicația doar în interesul ca turistul/străinul să plece mulțumit. E ceva mai mult. Poate, cei trei mii de ani de istorie ai Omului grec. //

Fotografiile aparțin autorului