Pe aceeași temă
În ultimele două săptămâni, un nou subiect de aprige dezbateri a apărut în societatea românească: proiectul noului Cod Penal. Textul a stârnit vii critici atât din partea practicienilor, cât şi din partea societăţii civile şi a presei. Se reproşează mai ales lipsa unei consultări reale pe parcursul elaborării Codului, precum şi vicii serioase de substanţă, cum ar fi, de exemplu, reducerea drastică a limitelor maxime de pedeapsă (uneori până la o treime – adică de la maximum de 15 ani la maximum de 5 ani), decizie care antrenează micşorarea semnificativă a termenului de prescripţie pentru respectivele infracţiuni, fapt care duce la închiderea dosarelor mari şi asigură impunitatea infractorilor. Vom analiza în detaliu toate aceste critici mai jos.
În replică, Ministerul Justiţiei încearcă să liniştească spiritele, afirmându-şi disponibilitatea de a corecta eventuale erori, dacă vor exista argumente convingătoare. Promisiunea ar fi credibilă, dacă, în acest moment, ministerul ar mai avea vreun control oarecare asupra textului noului Cod. Dar nu are. Guvernul şi-a spus ultimul cuvânt atunci când a trimis proiectul Codului Penal în parlament. Cei care mai pot aduce amendamente acestui text sunt doar parlamentarii (singura contribuţie a ministerului ar fi să nu se opună la cele bune). Pe de altă parte, rămâne un mister dacă ministerul a fost convins sau nu de gravitatea şi validitatea criticilor formulate până în prezent.
Critici legate de proces
Nu a existat o consultare reală cu privire la acest proiect nici cu societatea civilă şi nici cu comunitatea profesională.
Codul Penal este legea care ar trebui să reflecte cel mai fidel valorile societăţii, sancţionând conduitele pe care aceasta le identifică drept cele mai reprobabile cu pedepse gradate, în funcţie de gravitatea fiecărei fapte. De aceea, poate mai mult decât în cazul altor acte normative, Codul Penal este prin excelenţă un produs legislativ care trebuie să rezulte în urma unui amplu efort de consultare publică. Publicarea unui proiect pe site-ul ministerului este doar un prim pas într-un proces de consultare. Ar fi trebuit să urmeze apoi şedinţe publice care să se finalizeze cu un raport de consultare, care să arate care idei au fost preluate şi care nu, precum şi de ce. Noul text, rezultat după consultări, trebuia publicat, de asemenea, pe site.
Aflăm din expunerea de motive că proiectul a fost publicat pentru prima dată în 2 aprilie 2007 şi că singurele dezbateri organizate cu magistraţii au avut loc în acelaşi an. Ca urmare a acestor consultări, s-a publicat o nouă variantă la 24 ianuarie 2008. Problema este că această formă diferă substanţial de cea trimisă acum în parlament, iar diferenţele privesc mai ales chestiunile controversate aflate acum în atenţia publică. Este limpede că textul trimis acum către parlament nu a fost discutat cu nimeni şi că nu se ştie cum s-a ajuns la formulările care azi ţin prima pagină a ziarelor.
O altă problemă ţine de faptul că studiile de drept comparat nu au fost niciodată făcute publice, deşi, pentru justificarea anumitor opţiuni legislative, se invocă vag „legislaţia altor ţări europene“. Pentru observatorul extern este imposibil de verificat această afirmaţie altfel decât prin repetarea efortului de a colecta informaţii despre toate sistemele europene prin forţe proprii. Este absurd şi contraproductiv, mai ales în condiţiile în care studiile comparative au fost contractate din bani publici. Ziarul Gardianul din 17 martie a arătat că, cel puţin atunci când se susţine că incestul consensual între persoane adulte este dezincriminat pentru a urma trendul european, explicaţia Ministerului Justiţiei este inexactă: în cel puţin 20 de ţări europene această conduită este incriminată.
În aceste condiţii, ce credibilitate mai au explicaţiile aproximative care ne sunt oferite?
Lipseşte, de asemenea, o analiză a impactului pe care aceasta o va avea asupra sistemului, cu atât mai mult cu cât se schimbă din temelii modul în care se desfăşoară ancheta penală şi procedurile în faţa instanţei prin noul Cod de Procedură Penală. Sunt resursele umane, etern deficitare în sistemul judiciar, suficiente pentru a răspunde noilor cerinţe? Care sunt implicaţiile financiare ale implementării noilor reglementări (mai ales în condiţiile în care unele instanţe din ţară se confruntă cu probleme uriaşe în a-şi acoperi costurile legate de activitatea curentă, cum ar fi cele legate de trimiterea citaţiilor)? Guvernul pare să creadă că sunt posibile astfel de reforme fără alocări bugetare. Poate ar fi util să ştim că alte state au achitat o notă de plată de câteva sute de milioane de euro pentru exerciţii similare. Din păcate, istoria recentă ne oferă exemple foarte triste de eşecuri lamentabile ale unor măsuri iniţiate, poate, cu bune intenţii, dar lipsite de o analiză de impact serioasă. Mă refer la transferarea competenţei de judecare a tuturor recursurilor în materie civilă către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (OUG 58/2003). Această decizie a generat un veritabil blocaj al sistemului judiciar care a dus la adevărate drame pentru cei ale căror dosare au fost afectate. Pe drumul dintre instanţe s-au pierdut diverse acte din dosare, spaţiile de depozitare au fost insuficiente şi necorespunzătoare, ceea ce a dus la deteriorarea altor dosare, într-un cuvânt, un eşec. Riscăm să repetăm acest scenariu trist la o scară mult mai mare, pentru că reforma de astăzi vizează concomitent şi integral procedura în materie civilă şi penală.
Critici legate de substanţă
Limitele maxime de pedeapsă au fost reduse excesiv, în cazul anumitor infracţiuni, chiar la o treime (de la 15 la 5 ani). Argumentul invocat este acela că nu pedepsele mari, dar incerte descurajează comiterea infracţiunilor, ci pedepsele certe, chiar dacă ar fi mai mici. Se trece cu uşurinţă în dezbatere peste faptul că nu există absolut nicio legătură logică de cauzalitate între micşorarea limitelor maxime ale pedepselor şi creşterea probabilităţii aplicării lor în cazuri concrete. Mai exact, nu există nicio siguranţă că pedepsele mici (prevăzute de proiect) vor fi aplicate cu o probabilitate mai mare decât cele mari (prevăzute de codul în vigoare). Certitudinea aplicării unei pedepse poate fi eventual influenţată de creşterea minimului legal de pedeapsă sau de interzicerea pronunţării unor pedepse cu suspendare pentru anumite infracţiuni (ca în Slovacia). Din păcate, astfel de măsuri nu au fost incluse în actualul proiect de cod.
Pe de altă parte, atât Comisia Europeană, cât şi societatea civilă românească au criticat pedepsele modice aplicate pentru infracţiunile de corupţie şi de serviciu. Este cert că prin scăderea limitelor maxime vor scădea şi mai mult pedepsele concrete aplicate. În loc să încerce modificarea practicii judiciare deficitare, legiuitorul român o consfinţeşte legislativ. Mai mult, din proiectul noului Cod Penal dispare sancţionarea diferită a infracţiunilor de serviciu care au produs consecinţe deosebit de grave, adică limitele de pedeapsă sunt identice pentru o delapidare care a cauzat o pagubă de 100 de lei şi pentru o infracţiune similară care a cauzat o pagubă de 3 milioane de lei, fapt absolut anormal.
Un efect imediat al scăderii limitelor maxime ale pedepselor pentru anumite infracţiuni este scăderea termenelor de prescripţie specială (termenul maxim în care se poate finaliza un dosar – la expirarea lui dosarul se închide ca efect al prescripţiei). Cum pentru infracţiunile de serviciu limita maximă de pedeapsă este 5 ani, termenul de prescripţie specială este de 7 ani şi jumătate. Primul rezultat va fi închiderea majorităţii dosarelor complexe aflate în prezent pe rolul instanţelor de judecată. Asta echivalează cu irosirea unor ani întregi de muncă din partea instituţiilor statului şi, mai important, cu o amnistie pentru acest tip de infracţiuni. Ministerul susţine că va promova norme tranzitorii care să blocheze aceste efecte în privinţa dosarelor aflate pe rolul instanţelor.
Imposibil! Deciziile Curţii Constituţionale de până acum arată clar că nu pot fi adoptate norme tranzitorii care să introducă diferenţieri de tratament între dosarele aflate în faţa instanţei şi cele care urmează să fie trimise în faţa instanţei.
Din păcate, „amnistia de facto“ nu va privi doar infracţiunile comise în trecut, ci şi pe cele care urmează să se comită, pentru că ancheta în dosarele complexe durează aproximativ 2–3 ani, chiar şi în statele europene dezvoltate. Dacă ţinem cont şi de faptul că în noul cod multe dintre infracţiuni vor putea fi urmărite penal doar dacă a fost depusă o plângere prealabilă (care în realitatea românească ar putea apărea, eventual, o dată la 4 ani, dacă se schimbă conducerea instituţiei), descoperim că din termenul de prescripţie rămâne mai puţin de un an pentru derularea procedurii în faţa instanţei. Indiferent cât de mult ar fi scurtate procedurile în faţa instanţei, ele nu vor putea fi epuizate în mai puţin de un an.
Definiţia dată „funcţionarului“ este extrem de vagă (acest lucru este foarte periculos pentru că eroarea cu privire la prevederile de drept penal elimină caracterul imputabil al unei fapte). Codul include în categoria de funcţionari pe cei cu funcţii de conducere în autorităţi sau instituţii publice care nu desfăşoară activităţi de natura celor care ar putea face obiectul domeniului privat (nicăieri în legislaţia românească nu este definit domeniul privat!). De asemenea, sunt funcţionari persoanele care exercită o activitate pentru care au fost învestite de o autoritate publică şi care sunt supuse controlului acesteia (înţelegem că e vorba despre notarii publici şi executorii judecătoreşti).
În mod evident, sunt excluşi din definiţie cei care lucrează la regii autonome, societăţi naţionale, societăţi comerciale la care statul e acţionar, dar şi întregi sectoare, cum ar fi sănătatea, educaţia, cultura. Nu sunt „funcţionari“, din perspectiva legii penale, nici simplii funcţionari publici fără funcţii de conducere. Se încearcă suplinirea acestei deficienţe prin formulările largi, de genul „altă persoană“ incluse în definiţia infracţiunilor. Curtea Constituţională a invalidat deja texte penale cu formulări vagi, iar România a fost deja condamnată la CEDO pentru acest tip de formulări. Mai mult, nu este deloc limpede că proiectul Codului Penal continuă să incrimineze corupţia în sfera privată, obligaţie asumată de România prin semnarea şi ratificarea Convenţiei de la Merida. Este de neînţeles de ce s-a dorit modificarea definiţiilor actuale clare şi cuprinzătoare din Codul Penal pentru „funcţionar“, respectiv de „funcţionar public“.
Concluzie
În acest moment, sunt trimise către comisia parlamentară patru proiecte de coduri: civil, procedură civilă, penal şi procedură penală. Se pot rezolva aceste probleme printr-o dezbatere parlamentară în regim de urgenţă, în cadrul căreia parlamentarii au la dispoziţie mai puţin de 10 zile pentru a formula amendamente? Este posibilă o analiză serioasă în aceste condiţii? Cel mai probabil, nu. Ni se spune că urgenţa este generată de nerăbdarea Comisiei Europene, care ţine morţiş ca România să aibă noi coduri până la vară. În schimbul acestei performanţe, am putea spera la înlăturarea mecanismului de cooperare şi verificare.
Nimic mai fals, Comisia Europeană, în ultimul său raport, spunea că: „România a finalizat proiectul de modificări ale Codului Civil, un proiect de Cod Penal şi proiecte de Cod de Procedură Penală şi de Procedură Civilă. Noul guvern a decis să retragă proiectele din parlament în ianuarie 2009. Trebuie să se ajungă la un consens politic în privinţa acestor proiecte. În continuare, este nevoie de o evaluare a efectelor pe care le vor avea aceste coduri şi de un proces important de consultare. Punerea în aplicare cu succes a acestor coduri va depinde de alocarea de resurse financiare suficiente, de recrutarea şi realocarea de personal“. Sunt aceleaşi argumente invocate de reprezentaţii procurorilor şi de societatea civilă atunci când au exprimat poziţii critice faţă de proiectul noului Cod Penal.
Se poate lesne observa că singurii care îşi stabilesc ţinte de neatins sunt românii. Cât priveşte potenţialul premiu care ne aşteaptă la sfârşitul acestei curse nebuneşti, pe lângă faptul că adoptarea codurilor este doar o parte din prima condiţionalitate monitorizată (din totalul de patru), adoptarea unui Cod Penal prost ne va aduce mai degrabă sancţiuni, inclusiv financiare, mai degrabă decât eliminarea monitorizării.
Nu pentru Bruxelles trebuie scrise codurile, ci pentru Bucureşti. Ele trebuie să răspundă realităţilor de aici şi să fie acceptate de societatea românească. Procurorul general al României, procurorul şef al DNA, societatea civilă şi presa au luat poziţii critice faţă de proiectul noului Cod Penal. Discuţiile pe aceste teme nu trebuie scurtate în mod artificial, pentru că nu participăm la o cursă de viteză. Codurile sunt acte normative de bază în construcţia sistemului juridic al oricărei ţări. Ele se schimbă fundamental o dată la un secol. Ar fi păcat să ratăm această şansă. Singura cale de remediere a deficienţelor este o retragere a proiectelor de Cod Penal şi de Cod de Procedură Penală din parlament şi realizarea unei consultări reale pe marginea lor.
