Drum bun, Nicu 

Nicu avea umor. Și forță interioară. Și căldură umană. Care nu l-au părăsit nici în cele mai grele clipe de boală. Ne-a fost un prieten drag. Drum bun, Nicu. 

Sărumâna, conașule!

Uite-așa m-a salutat Nicu în fiecare zi timp de ani și ani, cât am stat cot la cot și
nerv la nerv în redacția 22. Nu știu cum e la alte publicații, că am lucrat numai la 22,
dar omu’ care pune în pagină textele și pozele, și titlurile, și șapourile e un soi de
redactor-șef fără (mare) putere. Totul stă în/la mâna lui și mai ales în nervii
lui, dar deciziile se iau în altă parte. Iar el trebuie să le facă posibile. Cumva.

Nicu era un om bun.

A rezistat eroic, ani la rând, celor mai absurde cerințe (trebuie să mai băgăm o mie cinci sute de semne, Nicu, fă cumva să intre, Nicu) sfungurilor de ultimă oră (unu noaptea, două noaptea), schimbărilor de sumar de luni la amiază, când tot ce s-a lucrat cu greu o săptămână înainte se ducea pe apa sâmbetei… corecturilor direct în ecran cu degetul redactorului imprimat pe sticlă, scannerului sau imprimantei care mor numai și numai în ziua în care se face revista…  nerăbdării mele, graficianul învins de text, care voia totul repede-repede, schimbă asta cu asta, Nicu, du poza mai sus, Nicu, trage titlul, Nicu, și mai taie din alb…

Ce-i mai zburau degetele pe taste și  pe scurtăturile photoshopului! Ca unui pianist.

Nicu era un om răbdător

După ani și ani, ne știa pe toți din redacție și pe toți cei care colaborau constant cu 22-ul, știa cine o să-l bată la cap și o să-și schimbe textu’ de o mie de ori, cui nu-i va plăcea poza-portret, cine va avea textul enorm și nu va vrea neam să-i fie tăiat, cine o să trimită a nu știu câta variantă în ultima clipă. Se mai supăra el, dar nu prea mai zicea nimic. Ba și găsea o poantă sau ceva amuzant de zis…. Era un om neconflictual, un soi de liant care, fără să facă mare caz de asta, a ținut piesele redacției 22 legate unele de altele. Te puteai baza pe el. Era o constantă. Ca și doamna Mara. Acolo, tot timpul.

Pentru mine, Nicu e legat de o perioadă bună a 22-ului… o perioadă complicată și câteodată tumultuoasă a revistei și a Grupului (mereu amenințat cu datul afară din clădire), dar o perioadă stabilă, când președinții țării încă veneau la discuții publice în sala de ședințe.

Când Nicu a plecat de la noi s-a încheiat un capitol din istoria revistei. A urmat o perioadă a rezistenței și crizei în care ne batem zi de zi și oră de oră pentru existență.

Și după aia, până i-a permis sănătatea, ne-am tot întâlnit de câte ori s-a putut, redacția din „vremurile bune” cu Cristina și Iulia, și Ramona, și Diana, și Răzvan, și cine-a mai plecat de la noi.

Și tot așa-mi spunea: sărumâna, conașule!

Nicu a ajuns să înțeleagă lumea liberală, intelectuală, sofisticată și complicată din jurul GDS-ului și 22‑ului, dar inima lui era în altă cultură.

Lumea liberă a rockului…

Rock the sky, Nicu!

DAN PERJOVSCHI

 Rock On, Nicu!

A fost primul om cu care m-am împrietenit în redacția revistei 22. Avea un aer senin, un spirit jucăuș și, cumva, reușise să-și păstreze o inocență care nu te lăsa să îi porți pică. Ne-a apropiat pasiunea comună pentru muzica rock - cine intra în redacție ne găsea, de multe ori, cu căștile pe urechi, ascultând Judas Priest, Iron Maiden, Metallica sau AC/DC.

Zilele de luni ni le petreceam unul lângă altul, în fața monitorului lui, pregătind numărul de a doua zi al revistei. Stăteam până seara târziu, uneori dincolo de miezul nopții, ca să pună în pagină textele colaboratorilor întârziați sau articole actualizate cu ultimele informații. Am făcut o echipă redutabilă și, pentru mine, ca secretar general de redacție, a fost DTP-istul ideal, priceput în tot ce înseamnă asta, deschis la sugestii, plin de idei practice și de impact. Dincolo de asta, m-a învățat să lucrez cu programele de paginare și editare grafică, dar și să instalez sisteme de operare sau să desfac un computer și să schimb componentele defecte.

Am petrecut cu el 11 ani în care am râs și am ascultat muzică, în care ne-am ciondănit și am băut beri, în care am mers la concerte și ne-am prostit copilărește la cea mai serioasă publicație din țară. 

Când s-a decis să plece de la 22 către un job mult mai bine plătit, m-a lăsat pe mine să paginez revista în locul lui. Tranziția a fost marcată de o ceremonie ludică, în care m-a „înnobilat” cu tastatura lui și mi-a înmânat mouse-ul cu care aranjase în pagină peste 500 de numere de revistă și cine știe câte suplimente. După asta, săritor cum era, venea să pagineze 22-ul atunci când eu eram plecat în vacanță sau aveam vreo urgență. Îl sunam din scurt și el răspundea mereu cu „vin, conașule, cum să nu!”. A făcut asta cu inima deschisă cât timp a putut. 

Apoi l-a lovit o boală nenorocită, diagnosticată greu și plină de necunoscute. Timp de aproape opt ani, s-a luptat cu ea, îmbrăcat în armura de rocker, fără să-și piardă spiritul ludic și optimismul, pe care cumva reușea să ni-l transmită și nouă, celor îngrijorați de sănătatea lui.

La un moment dat, pe când lucram amândoi la 22, vorbeam despre cum ar arăta un mare concert „dincolo”, în care marile staruri rock plecate dintre noi să cânte pe aceeași scenă. Săptămâna trecută, a decis că e timpul să meargă la acest concert, unde, sunt sigur, stă în primul rând și se bucură din plin de muzică. Rock on, Nicu!

RĂZVAN BRĂILEANU

Mara Stefan și Nicu Rusu, doi colegi care ne-au parasit prea devreme.

Împreună cu redactia „22” în decembrie 2007