Educatia dupa momentul zero

Anul trecut, educatia isi asumase un moment zero. Dupa ani de reforma care nu a inceput cu adevarat niciodata, s-a tras linia, s-au recunoscut neputintele si, in logica fireasca a lucrurilor, urma sa o luam de la capat. De data aceasta, insa, pe drumul cel bun. Dincolo de mesajul sau politico-electoral, Pactul pentru educatie alimenta o astfel de speranta si promitea acele schimbari dure respinse mereu de conservatorismul sistemului. Dar n-a fost sa fie. Dupa momentul zero a venit din nou Ecaterina Andronescu.

Ecaterina Andronescu s-a intors la conducerea Ministerului Educatiei cu atuul unui om care cunoaste sistemul, cu experienta unui mandat pe care nu a apucat sa îl termine si cu un ghiozdan cu bune intentii. Dar numirea ei nu a creat prea multe iluzii de reforma reala. La finele guvernarii 2000–2004, Ministerul Educatiei si Cercetarii bifa în dreptul realizarilor programul Cornul si laptele, informatizarea liceelor, reabilitarea scolilor de la tara, microbuzele pentru transportul elevilor din sate, constructia mai multor sali de sport. În ceea ce priveste învatamantul universitar, erau mentionate Legea consortiilor universitare si Legea restructurarii pe cicluri a învatamantului superior în baza Conventiei de la Bologna. Privind retrospectiv aceste realizari, se poate constata ca ele se împart în masuri de infrastructura si facilitati sociale, pe de o parte – usor de convertit în capital electoral –, si masuri luate ca urmare a presiunilor Europei, de cealalta parte. O linie coerenta, o viziune strategica a conducerii ministerului care sa priveasca întreg sistemul educational a lipsit; iar afirmatia e valabila, din pacate, cu exceptia unor scurte interludii – ale celor doi ministri, Andrei Marga si Mircea Miclea – pentru ultimele doua decenii.

Scolile second hand

Asadar, dincolo de masurile mentionate mai sus, Ecaterina Andronescu – a carei sarguinta si harnicie i-a atras atunci numele de „scolarita guvernului Nastase“ si ale carei gafe i-au adus eticheta de „Abramburica“ –, urmata de Alexandru Athanasiu, care i-a incheiat mandatul – s-a remarcat printr-o suita de schimbari carora actorii din educatie nu au reusit sa le gaseasca totdeauna sensul. Sa amintim, în treacat, doar modificarile prin care au trecut examenele de capacitate si bacalaureat în intervalul 2000–2004, balbaielile legate de durata învatamantului obligatoriu – sa fie 9 sau 10 clase?! Nu in ultimul rand, sa amintim esecul definitivarii standardelor nationale de evaluare a elevilor de gimnaziu si liceu – care ar fi facut ca nota 9 de la Colegiul „Gheorghe Lazar“ sa fie aceeasi cu nota 9 de la Urlati si Coarnele Caprei – considerata de multi importanta pentru obiectivitatea examenelor nationale, a concursurilor de admitere, chiar si pentru masurarea performantelor profesorilor, atat de actuala astazi. Tot în timpul mandatului trecut al Ecaterinei Andronescu au fost înfiintate scolile de arte si meserii – practic niste scoli complementare de tip „second hand“, cenusarese ale sistemului, formate doar din perdantii examenelor de capacitate, carora le era barat accesul la liceu. Faptul ca admiterea in aceste scoli era conditionata de o rusinoasa înfrangere transforma calitatea de elev la o scoala de arte si meserii – în ciuda acestei frumoase si onorante denumiri – într-un stigmat. În fine, sa amintim si masura luata de Andronescu în privinta editarii de manuale, prin introducerea suprematiei pretului în fata calitatii, ceea ce a generat un conflict al editurilor de carte si a umplut piata cu o inflatie de manuale ieftine si proaste.
Era firesc, într-un fel, ca Ecaterina Andronescu sa ramana consecventa siesi si sa împrumute din ideile mandatului trecut. Însa era de asteptat sa preia doar „ideile de succes“, tot asa cum programul de reforma asumat prin Pactul pentru educatie i-ar fi putut servi drept manual de strategie. Prin urmare, daca e de înteles ca ministrul intentioneaza sa extinda programul Cornul si laptele – in directia unui sistem de tip after-school –, în schimb, reintroducerea prioritatii criteriului „pret“ în avizarea manualelor pare mai degraba repetarea unei greseli demonstrate deja.
De altfel, multe dintre masurile anuntate în ultima vreme creeaza impresia unei cascade de schimbari pripite, luate fara o dezbatere publica prealabila, decizii de laborator ale unor oameni care par sa fi pierdut legatura cu realitatea, incapabili de a prevedea consecintele.

Ore taiate cu ochii inchisi

E de ajuns sa privim spre planul cadru, cu al sau scop ambitios de a decongestiona programele elevilor de liceu pana la maximum 30 de ore, pentru a vedea cum o problema de maxima importanta pentru scoala romaneasca – caracterul stufos al programelor, sufocate de discipline si lectii fara sens – este aruncata în derizoriu prin solutii ce par a fi fost luate cu mainile la ochi. Caci cata ratiune exista in masura de a reduce orele de educatie fizica, orele de limbi straine – si unele, si altele, insuficiente – sau de a restrange practica la liceele tehnologice! În zadar Ecaterina Andronescu încearca acum sa anihileze proasta receptare a vestii, declarand pe toate canalele media ca orele de sport nu vor fi reduse, ci doar convertite în ore de jocuri sportive. O masura ilogica nu devine mai buna daca este mai bine învesmantata în cuvinte. Profesorii sunt cu atat mai confuzionati cu cat, spun ei, solutiile erau atat de usor de gasit: de ce nu au fost gandite, de exemplu, restructurari pe profiluri, altfel spus, sa se diminueze orele la disciplinele de stiinte la profilele umaniste si invers?! E adevarat, ministrul ar putea spune ca o astfel de restructurare a urmarit atunci cand a decis sa scoata Istoria din orarul de la profilul tehnologic, dar, in realitate, aceasta masura a scos din sarite pana si comisiile de disciplina din cadrul Ministerului Educatiei, care au trimis comunicate de protest, Andronescu fiind nevoita sa revina asupra deciziei.

Scolile de arte si meserii, desfiintate fara a se pregati alternativa

Celelalte schimbari anuntate merg pe aceeasi linie a hei-rupismului. În spiritul descentralizarii sistemului preuniversitar, ea a anuntat ca directorii scolilor, care trebuie sa devina ordonatori de credite si sa aiba putere de angajatori, vor fi alesi de consilii de administratie formate – în proportii egale – din profesori, parinti si reprezentanti ai consiliilor locale. Este, însa, o solutie buna aceasta alegere democratica, dat fiind ca sporirea atributiilor directorilor ar conduce mai degraba la profesionalizarea functiei? Este votul acestui consiliu garantia ca directorul nou ales va fi nu doar un profesor popular, ci si un manager competent? Criticata pentru înfiintarea scolilor de arte si meserii (SAM), aflate de mult pe agenda lichidarilor, Ecaterina Andronescu nu s-a putut opune acestui curent. Dar maniera în care a anuntat desfiintarea lor pare la fel de halucinanta: in cateva zile, ea a schimbat asa-zisa strategie de restructurare a SAM-urilor de doua ori. Mai intai a anuntat ca transforma scolile care aveau clase de SAM, multe în mediul rural, în licee tehnologice. Practic, marea reforma ar fi insemnat doar o schimbare de denumire! Consecinta? Fara doar si poate, demonetizarea ideii de liceu, caci o scoala comunala cu educatori si maistri pe post de profesori necalificati – situatie inca raspandita in toata tara –  devenea printr-un act guvernamental „in spiritul reformei“ un ditamai liceul cu profil tehnic. La cateva zile, Andronescu a anuntat o alta varianta: clasele de arte si meserii din grupurile scolare vor fi pur si simplu convertite in clase de liceu cu profil tehnic, iar cele din scolile satesti vor fi mutate in cateva licee din vecinatate, elevii urmand sa faca naveta sau sa stea la camin. In conditiile in care aceste clase de SAM erau singura sansa de a mentine scolarizati miile de copii saraci din Romania noastra rurala si medievala, profesorii se asteapta la o crestere rapida a abandonului din toamna, cu atat mai mult cu cat fondurile pentru bursa „bani de liceu“, unicul ajutor pentru intretinerea acestor elevi sarmani, sunt insuficiente. Este perspectiva ce ne-o ofera acesti invizibili experti din Ministerul Educatiei, care lanseaza reforma la apa fara a lua masuri care sa previna naufragiul! Ca sa nu mai pomenim de faptul ca profesorii se plang ca, bune sau rele, deciziile de restructurare trebuiau deja luate daca vor fi puse in aplicare din septembrie 2009, ori trebuie amanate pentru ca deja e tarziu pentru vacantarea catedrelor.

Fara solutii pentru rebuturile sistemului Bologna

Ministrul are in intentie si schimbarea examenelor nationale – se va renunta, de pilda, la tezele cu subiect unic, opera lui Adomnitei, vazute ca o greseala de catre multi membri ai comunitatii didactice. Dar reformarea acestor examene – organizarea mai multor categorii de bacalaureat in sensul compatibilizarii cu cel international, bunaoara – se pare ca mai are de asteptat. Intentia facuta publica inainte de a fi ministru, de reducere a numarului de probe la bacalaureat si de a transfera examenul la universitati, a starnit reactii potrivnice atat in randul profesorilor de liceu, cat si al celor universitari. Primii spun ca o asemenea masura ii decredibilizeaza si le stirbeste autoritatea. Ceilalti spun ca universitatile fac si asa cu greu fata examenelor mamut cu miile de studenti, ca sa fie incarcate cu alte mii de candidati.
Cat priveste invatamantul superior, pe care ar fi de presupus ca il cunoaste chiar mai bine, provenind dinauntrul sau, ministrul Educatiei nu si-a anuntat vreun program de perspectiva, desi sistemul parcurge o criza ale carei efecte se vor vedea probabil mai acut in urmatorii ani. Este, in primul rand, o criza de calitate, in conditiile in care industrializarea invatamantului academic nu a fost insotita de un ritm egal de investitii in infrastructura care sa sustina o astfel de „productivitate“. In plus, deficientele procesului Bologna sunt tot mai vizibile, atat la ciclul de licenta, dar mai cu seama la ciclul de studii doctorale, vazut, deopotriva, de profesori si studenti, ca cel mai vizibil rebut al sistemului.

S-a liberalizat fabrica particulara de doctorate

Dar marea gaura neagra ramane invatamantul superior privat, asupra caruia Ministerul Educatiei nu are un control real. Conflictul de la Universitatea „Petre Andrei“ din Iasi, unde clanurile fondatoare si-au impartit institutia in doua parti pe care le conduc cu doi rectori si doua senate ca pe mosiile personale si unde nu se mai stie cine are dreptul de a elibera diplome legale, e un exemplu elocvent. Iar anularea de catre parlament a ordonantei ce restrictiona dreptul universitatilor private acreditate de a organiza masterate si doctorate ar putea face din invatamantul superior din Romania o fabrica de diplome cu flux continuu. In aceasta criza de autoritate, doctoratele unor personaje din categoria lui Mischie, despre care presa a relatat cu ani in urma, ar putea deveni mai mult decat niste triste accidente.
In concluzie, in absenta unui program coerent si a unui sistem predictibil, educatia ramane, in continuare, un domeniu supus experimentelor si masurilor de conjunctura. Dupa doua decenii de incercari perpetue, avem un invatamant creat pentru o turma de olimpici, nu pentru o patrie de cetateni. Avem un sistem anacronic, necompetitiv pe plan european, victima improvizatiilor unei armate de functionari lipsiti de viziune si profesionalism care au avut in vedere orice, numai interesul elevilor nu. Avem scoli slab dotate, consecinta unei politici de finantare incoerente, dar si a unui management neprofesionist, inca centralist si mult prea dependent de politic. La tara, scoli medievale, cu elevi care nu pot visa mai departe de miristea de la marginea satului, cu profesori care si-au pierdut entuziasmul in noroaiele de pe ulita si care au invatat pe pielea lor ca egalitatea de sanse e o lozinca numai buna de atarnat in cui la vizitele domnului sau doamnei ministru. La oras, scolile au inceput sa semene tot mai mult cu parohiile, in sensul ca bunastarea lor isi are sorgintea in parinti bogati, nu in retete manageriale performante. Toate acestea au avut ca urmare o pervertire continua de valori, probabil cea mai dezastruoasa dintre consecintele amatorismului care a guvernat educatia in toti acesti ani. Elevii au invatat ca „succesurile“ se pot cumpara usor, iar cei care nu au cu ce n-or sa le obtina probabil niciodata. Scoala ii invata prea putin sau deloc pe elevi sa fie optimisti, sa razbata prin propriile cunostinte. Cum ar putea fi altfel, din moment ce filosofia intrecerii oarbe pentru note, prezenta in toate scolile din Romania, este aceea ca mai important decat ceea ce stii e nota, adica ceea ce afisezi. Iar peste cativa ani, produsele scolii romanesti, roadele politicilor iresponsabile, vor lua viata in maini, aplicand invatatura pe care au deprins-o cel mai bine, aceea a ipocriziei, a formei mai importante decat fondul, a faptului ca nu prin munca reusesti in viata. Ne ramane doar a spera ca peste 20 de ani (cifra previziunilor fataliste, de la Brucan incoace) vom avea in fata un tablou diferit.