Pe aceeași temă
În timpul Revoluţiei ungare din 1956, un bărbat şchiop împarte, pe stradă, castroane cu supă, iar o fotografie care îl surprinde e publicată într-un ziar din Anglia. Astfel, din personaj periferic al revoltei populare, el devine acuzat şi petrece trei ani în închisoare. Este András Szabad, iar fiul lui, care se numeşte la fel, este eroul narator din romanul Sfârşitul de Attila Bartis, scriitor născut în 1968 la Tg. Mureş şi emigrat, cu familia, în 1984 în Ungaria.
La vârsta de 52 de ani, suspect de cancer, András-fiul începe să îşi pună pe hârtie amintirile de viaţă, la sfatul celui mai bun prieten. Navigând între trecutul îndepărtat, al tinereţii părinţilor, Al Doilea Război Mondial şi anii ’50, trecutul mediu, adică anii ’60, trecutul recent, anii ’70-’80, şi prezent, adică perioada de după 1989, romanul lui Attila Bartis cultivă fragmentul şi flashback-urile, într-o scriitură în care atât naraţiunea, cât şi dialogurile sunt sacadate, în fraze scurte, percutante prin concizie, ritm şi formulări frapante.
Destinul lui András Szabad este puternic marcat de relaţia cu părinţii: o mamă care moare la scurtă vreme după ce tatăl iese din închisoare, tată care mai apoi va muri de cancer. Vii sau morţi, părinţii lui András îi însoţesc în permanenţă gândurile, mai mult, opresiunea regimului comunist de la
// ATTILA BARTIS |
Budapesta este trăită de erou prin prisma felului în care mama şi tatăl lui au fost victimele acestuia. Altminteri, András este un outsider perfect. După o întâlnire intimă cu una dintre profesoarele lui de liceu, renunţă să mai meargă la şcoală şi să îşi dea bacalaureatul. Se angajează ca muncitor necalificat şi, deşi e foarte talentat şi pasionat de arta fotografică, nu caută în niciun fel să îşi expună creaţiile, dimpotrivă, le ascunde şi va trăi ani în şir, după moartea tatălui, ca ajutor într-un atelier unde se fac fotografii pentru legitimaţii. András ocoleşte Sistemul trăind ca marginal, iar şansa de a nu fi încorporat în armată o datorează tatălui său, printr-un fel de sacrificiu al acestuia, care e revelat însă abia după mulţi ani.
Este foarte multă violenţă într-o societate sub dictatură, iar scriitorul pune accentul mai puţin pe mizeria materială, cât pe agresiunea asupra oamenilor, există personaje care se sinucid la fel de spontan cum alţii plâng, sexualitatea este crudă, mefienţa domneşte între semeni şi totul este înregistrat de privirea naratorului aparent în mod neutru. Avansând în text, cititorul este invadat de o emoţie adâncă, de o sensibilitate exacerbată, aparţinând lui András, care este foarte impresionat de tot ceea ce aude şi vede. Afecţiunea dintre tată şi fiu se exprimă cu greu din cauza unei reticenţe frecvente în familiile în care s-a suferit mult şi s-au păstrat secrete.
András ar vrea să afle nişte adevăruri de la tatăl său când acesta e pe moarte, dar are inteligenţa emoţională necesară să nu intre pe teritorii fragile: „Dacă i-aş pune acum acele întrebări, iar el ar fi nevoit să–mi răspundă, pur şi simplu l-aş desfiinţa (...) Când cineva moare, el continuă să fie. Să existe. Doar că altfel. Dar dacă se desfiinţează, e ca şi cum nici n-ar fi existat. Ceea ce s-a desfiinţat nu are nici trecut“. Figura tatălui, victimă a Sistemului, este una complexă, paradoxală, dezvăluind implicaţiile halucinante ale contactului (nesfârşit) cu autorităţile comuniste.
Attila Bartis nu cade în clişeul de a-şi transforma eroul principal într-un singuratic neînţeles. Într-o lume de trădări între semeni, András se bucură de prietenie adevărată graţie lui Kornél, care e poet, se bucură de protecţia maternă a unei foste contese şi de iubirea Evei, pianistă, care, după ce pleacă în America, îi face cadou o carieră internaţională, pentru că ia cu ea multe dintre negativele fotografiilor lui şi le expune acolo, apoi, după ce se revăd, naşte chiar un copil despre care eroul află mai târziu că e al lui. Toată suferinţa îndurată după ce e părăsit de femeia iubită păleşte în faţa descoperirii, după moartea ei prematură, a traumelor acesteia.
Decorul cotidian sumbru dintr-un regim comunist este contracarat de amintirile din copilărie ale lui András, care, de la orăşelul Mélyvár, abandonat în mod misterios, şi până la figura Imolkăi, sunt impregnate de emoţiile celui care fără trecut nu simte că trăieşte. Cât despre prezent, el este în mod constant fotografiat. András fotografiază din nevoia de a întâlni astfel eul lui cel profund cu Lumea: „Mă uit la faţa cuiva. Inconştienţa lui mă umple de curiozitate, de pasiune, de teamă şi de erotism. Apăs butonul. Se petrece ceva - extazul se transformă în hohote de plâns. De furie. De ură. De toate acele simţăminte care mi-erau străine când am făcut fotografia. Dar pe care, în clipa expunerii, fotografia este în stare să le amplifice (...) Fotografia nu e decât punctul în care viitorul se întâlneşte cu trecutul“.
Deşi fotografiile au succes în America, András nu părăseşte Ungaria: „Dacă aş fi rămas afară, aş fi fost obligat din prima clipă să mă folosesc de tot ce mi se oferea. Să mă implic. Oricât de straniu sau poate de-a dreptul dezgustător ar părea, tocmai Cortina de Fier mi-a protejat libertatea care-mi venea din afară“. Conştient de şansa, ca şi de limitele artei sale faţă cu Sistemul („Tirania poate fi învinsă cu o singură frază, dar nu cu o fotografie de studio“, spune el), András alege să stea departe de politica postrevoluţionară de după 1989 şi călătoreşte foarte mult, pentru arta sa. Făcând fotografii prin lume, înţelege tot mai mult sufletul uman şi rămâne la fel de sceptic în privinţa existenţei lui Dumnezeu. El consideră că după moartea tatălui îşi pierde puritatea, dar se înşală, tocmai puritatea este calitatea lui esenţială: vertical şi sincer, pasionat şi fidel, atent şi autentic, András e un personaj de care cititorul nu poate să nu se ataşeze.
Scene precum aceea în care liceanul András vine acasă şi, văzând o maşină a autorităţilor, crede că au venit să îl aresteze iar pe tatăl lui şi, înnebunit de frică, vrea totuşi să îi întâlnească frontal, pentru că astfel le-ar arăta că există un martor al nelegiuirii lor, sau ca aceea în care poetului Kornél i se propune publicarea unui volum şi o vizită la Londra pentru ca să devină informator pot răsuna încă în memoria multor cititori din Europa de Est. Romanul spune povestea unei individualităţi în care se poate citi cel mai just Istoria recentă. Drumul în Cosmos al lui Gagarin şi obsesia figurii lui Kádar pot fi descrise însă, în vreme ce „... există lucruri pentru care nu vom avea niciodată cuvinte comune cu nimeni. Pentru că nu se poate. Atâta tot“. Numai cine a trăit comunismul ştie despre ce e vorba. În orice caz, finalul romanului aduce câteva surprize.
După volumele Plimbarea şi Tihna, premiate şi cunoscute deja de publicul românesc, Sfârşitul lui Attila Bartis este un roman de excepţie.