Filantropica

In 1989 serviciile sociale din Romania erau aproape inexistente. Regimul comunist crease un sistem de dependenta accentuata a individului fata de stat. In acelasi timp, categoriile defavorizate (batrani, bolnavi, copii, handicapati) nu beneficiau de un ajutor real din partea societatii. Dupa ’90 si-au facut aparitia cateva mii de organizatii neguvernamentale care dezvolta programe sociale adresate copiilor, batranilor, persoanelor fara adapost sau bolnavilor cronici. Cele mai multe ONG-uri din domeniul asistentei sociale de ocupa de ajutorarea copiilor: Caminul Phillip, SOS Satele-Copiilor si Sf. Stelian sunt numai cateva dintre ele. Batranii fara posibilitati materiale sunt sustinuti de organizatii ca Equilibre sau Caritas.
Asociatia Samusocial sau Casa Ioana sunt printre putinele care se ingrijesc de persoanele fara adapost. De asemenea, Biserica Ortodoxa si cea Romano-Catolica se implica in programe sociale. Un fenomen aflat abia la inceput este responsabilitatea sociala a corporatiilor: companii mari, ca Philip Morris, McDonald’s sau Connex, investesc in domeniul asistentei sociale.

ANCA SIMITOPOL
Vocea celor „fara voce“

Iulie 2005. Se odihnesc la umbra unei lumini cenusii si reci. Unii ca intr-o tabara in aer liber, pe pamant, altii au case, fara curent sau apa, dar case, altii poate ca au si curent, si apa. “Si ce daca ai luat nota 10? Noi n-avem ce manca!” Intamplari din unele zone ale Capitalei amintesc de scene din romanul Morometii.
Bogatia si saracia au fost totdeauna o componenta a realitatii, a lumii in care traim. Utopiile au batut zadarnic din picior strigand “sa fie egalitate!”. Daca egalitate nu poate fi, atunci ce-i de facut cu cei saraci? Si tot utopiile au incercat un raspuns: grija pentru celalalt, cel mai putin favorizat.
Asistenta sociala a existat - desigur, sub alt nume - inca din vremea Imperiului Roman. In secolul al IV-lea, in timpul imparatului Iulian Apostatul, Sf. Vasile cel Mare, episcopul Cezareei, a construit spitale, orfelinate, asezaminte pentru saraci, numite “vasiliade”. Grija pentru celalalt era prezenta in lume cu mult inainte ca societatea civila, in sensul in care o intelegem astazi, sa-si faca aparitia.
Termenul de societate civila exista din antichitate si de-a lungul istoriei a dobandit noi semnificatii. In vremea lui Cicero aparuse notiunea societas civilis, care s-ar traduce prin Cetate sau Stat. In secolele XVII-XVIII, termenul este inteles, de la Hobbes la Rousseau, ca marcand deosebirea intre starea naturala si comunitatea politica. De-abia in secolul XX, notiunea a fost scoasa din cercul restrans al filosofilor si teoreticienilor si asezat intr-unul mai larg, al limbajului cotidian. Modernitatea, sadita in Occident de Revolutia Franceza, a creat o opozitie, pe care timpul a conturat-o cu sarguinta, aceea intre sfera privata a omului, ca membru al societatii civile, si universalismul cetateanului. Omului i-a trecut prin gand ca unor semeni ai sai defavorizati le-ar prinde bine ajutorul celor mai favorizati. Spiritul acesta comunitar a existat mereu, in special pe langa biserici. Termenul ONG a fost formulat de Consiliul economic si social al ONU in 1945. Sindicatele americane au fost cele care au dat tonul, asigurand, prin eforturile lor, respectarea drepturilor omului. çn 1948 s-a stabilit participarea oficiala a ONG-urilor la programele ONU. Un ONG presupune o mobilizare (cu caracter privat) a cetatenilor pentru diverse cauze sociale. De exemplu, in Franta, mobilizarea cetatenilor are o mare amploare. Nu doar ca voluntariat, ci si ca donatii individuale. Una dintre sursele financiare ale acestor organizatii in Occident o reprezinta sponsorizarile din partea persoanelor private. Fondurile de la organizatii internationale si firme nationale nu lipsesc nici ele. çn secolul XX, ONG-urile au cunoscut un succes extraordinar in Occident. çn primul rand pentru ca ating teme sociale la care cetateanul raspunde rapid. Culturalizat atat in sensul cetateniei, cat si in cel al societatii civile, nu poate ramane indiferent la problemele celor pe care nimeni nu-i ia in seama. Atunci cetatenii se organizeaza si devin vocea celor “fara voce”.

AURORA LIICEANU
Awareness

Dupa 1990, o serie de practici sociale, nascute din schimbari de mentalitate, prezente in alte tari, au fost importate la noi. Cei care au intrat in contact cu ideologia lor sau care au fost implicati in proiecte au constientizat faptul ca, in alte tari, probleme care se rezolvau in mediul privat, al familiei largite, au devenit probleme sociale, au generat institutii sustinute de sensibilitati comunitare.
Copiii cu dizabilitati, cei in dificultate, bolnavii, persoanele varstnice, saracii etc. au devenit tinte ale unor proiecte sociale fata de care societatea civila s-a aratat, chiar daca modest, preocupata. Expresia frecvent intalnita ca obiectiv major al multor proiecte a fost cea de “a promova «awareness»“, adica a trezi sensibilitati si constiinte. Familia, asa cum evolueaza ea, nu mai poate raspunde acestor probleme.
La noi, problematica copilului in dificultate - abandonat, handicapat, abuzat, neglijat - a gasit destul de repede un raspuns, diferiti indivizi mobilizandu-se sa activeze in ONG-uri, fundatii, initial sustinute financiar de straini.
Mesajul social a fost cel de a informa societatea despre problemele care exista, de a crea acea transparenta care sa spulbere iluziile narcisiste ale unei societati minunate cu care eram obisnuiti, sa provoace atitudini, comportamente, reactii.
Dar, problematica sociala este foarte larga. Multe categorii de oameni solicita asistenta si ajutor. Solicitarilor nu li se poate raspunde decat prin educarea comportamentului prosocial, a empatiei si responsabilitatii sociale. Pe scurt si intr-un limbaj uzual, solidaritate. Sunt romanii solidari? Sunt ei dispusi sa ajute, sa exprime compasiune fata de semeni? Sau sunt ei definitiv instalati in traditionala expresie “eu si neamul meu”? Compasiunea, filantropia sunt comportamente care au, ca si comportamentul politic, forme diferite. A dona bani doar este similar simplului vot dat la alegeri. A participa inseamna mai mult decat a fi o “resursa financiara”: inseamna a te implica in actiuni, in voluntariat, fapt aproape inexistent la noi. Cine este atat de fraier sa munceasca fara bani? Nu exista decat doua ratiuni pentru a ne exprima compasiunea: religia sau educatia civica. Donatia este expresia/versiunea civica a pomenei. Este treapta de jos a solidaritatii.
Multi oameni sunt defavorizati. Clasica triada copiii/femeile/batranii functioneaza la noi exact in aceasta ordine. Desigur, istoria nefericirii umane, vulnerabilitatea mare, ca numitor comun al acestor categorii, impun o sensibilitate mai mare, o emotionalitate mai intensa, afecte mai rapide. Si totusi, in mod paradoxal, o zarva sociala fata de situatia varstnicilor, similara celei produse de soarta cainilor, nu a avut loc. Exista insa si la noi oameni varstnici singuri si in dificultate, familii erodate, in care loialitatea si atasamentul au disparut. Individualismul, absenta empatiei, nedezvoltata socializare externa, suspiciunea, incapacitatea romaneasca de organizare, inapetenta pentru actiune, rigoare si lucru bine facut etc. sunt obstacole grave ale coeziunii sociale si ale solidaritatii cotidiene, care ar face viata mai usoara si suportabila pentru unii. Expresia “romanii se aduna la cutremur si la revolutie” se aude frecvent, ca un repros fara consecinte. Este o constatare care exprima “asteptarea” ca cineva sa faca ceva. Totdeauna altcineva, nu eu, nici tu, nici el… Si daca acest lucru ne nemultumeste, nu ne ramane decat sa facem ca informarea si educatia sa invinga ignoranta si nepasarea. Si cu cat mai timpuriu, cu atat mai bine. Comportamentul prosocial se invata.

MARIA BERCEA
În cautarea oamenilor strazii

Ratacesc pe strazi, dorm prin parcuri, cersesc la usa bisericilor, scotocesc prin gunoaie. Li se zice vagabonzi, boschetari sau aurolaci, dar denumirea oficiala este “persoane adulte fara adapost”. Au ajuns pe strada pentru ca au fost escrocati, i-au dat afara din casa propriii copii, si-au pierdut locul de munca si nu au mai avut bani sa-si plateasca chiria, au fost evacuati din imobile nationalizate sau, pur si simplu, n-au avut niciodata o casa a lor, pentru ca au trait pana la 18 ani la orfelinat.
Acestia sunt oamenii strazii, cei mai saraci dintre saracii Bucurestiului. Desi în oras sunt peste 5.000, nu prea-i vezi. Majoritatea se îngrijesc si nu-ti poti da seama, uitandu-te la ei, ca traiesc pe strada. Cei care pot fi vazuti prin locuri publice, care miros a alcool sau vorbesc tare si fara sir în autobuz sunt doar varful aisbergului.
“Atunci cand definesti persoana adulta fara adapost, nu este corect sa te referi numai la lipsa unui acoperis. Trebuie sa iei în calcul si efectele în plan psihologic pe care acest stil de viata îl are asupra oamenilor”, spune Victor Badea, psiholog în cadrul Asociatiei Samusocial. Cei mai multi dintre acesti oameni au suferit o trauma, în urma careia au ajuns pe strada. “O data cazuti, încearca sa revina unde au fost, dar sufera esec dupa esec. Si la un moment dat renunta. Pur si simplu se blocheaza.” Chiar daca primesc un adapost, nu mai sunt capabili sa munceasca. “Interior sunt deja deteriorati, structura lor este fragilizata.” Victor Badea spune ca celor din jur le este foarte greu sa accepte ca un om de 45-50 de ani, sanatos din punct de vedere fizic, nu mai poate sa faca nimic: “Nu mai poate pentru ca psihologic nu mai functioneaza, nu mai poate visa. Uneori se apuca si de baut, pentru ca e mai usor sa fugi din realitate asa, e refugiul cel mai la-ndemana.”
În cateva camarute de la fostul Spital Cristiana din Pantelimon se înghesuie un medic, un asistent social si un psiholog. E centrul Asociatiei Samusocial, care ofera servicii medicale, sociale si de asistenta psihologica adultilor strazii. La intrare beneficiarii stau de vorba cu asistentul social de serviciu, Elena Adam. Îi povestesc încantati ce-au mai facut în ultima vreme. Razvan, un barbat de vreo 40 de ani, înalt si slab, cu hainele cam ponosite, dar cu o figura luminoasa, a venit special sa-i spuna ca “s-ar putea sa se întample ceva”. Fratele lui i-a promis ca îi închiriaza o camera. “Sa nu-ti dea tie nici un ban în mana ca îi bei!”, îl avertizeaza Elena. “Nu, plateste direct. Dar... oricum nu beam banii, ca nu mai am 20 de ani!”
Razvan a plecat, si în locul lui a intrat în biroul asistentului social un om adus de spate, care plimba o geanta plina cu hartii. Vrea sa primeasca ajutorul social de la stat si asta nu-i lucru usor. Îi trebuie o multime de acte. Elena da telefoane, noteaza adrese, fotocopiaza acte si îl învata ce si cum sa faca.
Chiar daca echipa de la Samusocial nu se ocupa de satisfacerea nevoilor de baza ale adultilor strazii (hrana, adapost), centrul de pe Soseaua Pantelimon e vizitat zilnic de cateva zeci de persoane care primesc îngrijiri medicale si medicamente si sunt ajutate sa-si faca actele sau sa obtina un loc de munca. Asistentii sociali îi pot ajuta de asemenea sa primeasca mancare de la o cantina. În Bucuresti exista doar cinci cantine sociale unde oamenii primesc zilnic de mancare din partea primariilor. Dar statul îi ajuta pe adultii fara adapost sa nu moara de foame pe perioade limitate: numai trei luni pe an. Iar, în ceea ce priveste adaposturile de noapte, numarul lor este total insuficient. “Ne straduim, de un an si jumatate, de cand am început proiectul, sa obtinem o cladire de la Primaria Capitalei ca sa deschidem un adapost de urgenta pentru oamenii care sunt întalniti iarna la minus 30 de grade în strada de echipele noastre mobile”, spune Elena Adam.
“Echipa mobila”, vorba ce aminteste de filmele americane de actiune, e formata dintr-un sofer, un asistent medical si un asistent social, care strabat strazile orasului ziua sau noaptea, în cautarea adultilor strazii. “În prima jumatate a serii, pana pe la 1, îsi viziteaza cazurile medicale.” Unii au nevoie de tratamente sau de pansamente, cativa sunt dusi la spital pentru internare. “În a doua parte a noptii se cauta locuri noi de adapostire si beneficiari noi.”
“Prin actiunea de identificare de locuri noi putem sa facem o harta a locurilor de adapostire din Bucuresti si sa estimam numarul adultilor strazii. Iarna, ei dorm prin gari, canale, sau pe scari de blocuri, iar vara prin parc sau în adaposturi improvizate: o baraca facuta pe o strada, un cort facut pe un camp”, spune Elena Adam.
Echipa mobila a pornit pe teren. Pe ordinea de zi sunt cateva cartiere din sudul Capitalei: Berceni, Vacaresti, Brancoveanu.
Undeva în spatele unor blocuri, pe un maidan acoperit de buruieni si gunoaie, s-au ridicat niste adaposturi improvizate. Un tanar sta chircit sub un fel de cort facut din mai multe lemne si o prelata, înalt doar de vreun metru. Anca Gala, asistentul medical al echipei, stie pe dinafara toate locurile de adapostire si ii cunoaste pe nume pe majoritatea beneficiarilor: “Asta statea înainte cu maica-sa la Obor. Ea se îngrijeste, dar el nu e comunicativ, nu te lasa sa vorbesti cu el.”
Ceva mai departe, o familie de rromi a construit o cosmelie din caramizi, chirpici, lemne, cartoane, placaj, fiare si paie. Trei puradei se balacesc în ligheane în fata casei. Sub un fel de sopron zace pe un pat, toropita de caldura, o femeie în varsta. Într-una din cele doua camere ale casei e un bolnav de tuberculoza. Anca intra ca sa-l consulte. Din apropiere vin cativa baieti de 14-15 ani care aduc apa în bidoane de plastic. Între timp si-a facut aparitia seful familiei: la bustul gol, îsi expune aproape cu mandrie tatuajele si cicatricile de pe toata burta. Are o problema “barbateasca”, asa ca prefera sa-i vorbeasca asistentului social Eugen Luca. “Cand am venit prima data, acum vreo cateva luni, erau femeile singure. Ala mare, taiat pe burta, era în puscarie”, povesteste Anca Gala. Toata familia s-a strans în jurul echipei mobile. Fiecare are o problema de rezolvat sau vrea doar sa caste gura. În total sunt vreo 12 suflete în baraca de pe maidan.
Pe campul acoperit de buruieni înalte de doi metri de pe partea dreapta a Caii Vacaresti sunt alte cateva case improvizate. Paziti de caini si separati de restul lumii prin garduri de sarma, oamenii de aici au format o adevarata comunitate: sunt surori si frati, copii si parinti, soacre si nurori. Anca îi cunoaste pe toti si le stie obiceiurile. Unii sunt “seriosi”, adica nu trebuie sa le spui de doua ori ce sa faca si unde sa se duca. Altii sunt betivi sau doar delasatori.
La vreo 200 de metri de strada sta o familie cu doi copii. Anca îi cunoaste de mai mult de un an, cand li s-a nascut baiatul a strans de pe la prieteni scutece, hainute si lapte praf. Mai au o fetita bolnava de epilepsie, care sta cu bunica, într-o scara de bloc în apropiere. În zona mai stau si alte rude.
E o lume aparte, pe care nici nu poti sa ti-o închipui din apartamentele cu aer conditionat din centru. Iar munca unor organizatii ca Samusocial e doar o picatura într-un ocean. Dar e mai mult decat nimic. Oamenii vin la ei deprimati si deznadajduiti si pleaca ceva mai optimisti. Cea mai mare realizare este sa-i faci sa zambeasca pe oamenii strazii.

Azil de noapte

Imi imaginam ca un azil de noapte e o incapere mare, fara geamuri si cu peretii nevaruiti, in care zeci de persoane se inghesuie pe cateva saltele aruncate pe jos. Inainte sa ajung la Casa Ioana.
Adapostul de noapte pentru persoanele fara locuinta al Asociatiei Casa Ioana e amenajat in spatiul ocupat altadata de o alimentara. La inceput te loveste un miros neplacut de lucru statut si de trai prost. Odata ce te obisnuiesti, locul nu mai pare atat de sordid. De la intrare, un culoar intunecos separa doua siruri de panouri inalte cat un stat de om. Dincolo de ele sunt camarute pentru femei. Unele nu depasesc marimea unui compartiment de tren clasa a 2-a. Nu e loc decat pentru un pat suprapus, o noptiera si un dulapior. Suficient insa pentru o mama si un copil. Alte incaperi sunt mai spatioase. Locatarii le-au decorat cu desene, animalute din plus si flori de plastic. Cel mai mare separeu are peste 16 locuri si e rezervat barbatilor care nu muncesc.
La capatul coridorului sunt dusurile si toaletele, curatate si ingrijite chiar de cei care le folosesc. Un aragaz, o chiuveta, cateva canapele si o masa mobileaza sala in care se tin sedinte, o data la doua saptamani. Atunci se discuta problemele adapostului si se stabilesc regulile. E mare nevoie de ele atunci cand locuiesti in comun cu alte 60 de persoane: dormitoarele nu sunt mixte, nu e voie sa fumezi in pat, exista ore de culcare si de trezire. Daca n-ar fi peretii scunzi, ca la toaletele publice, azilul ar arata ca o cabana: paturi simple de lemn, suprapuse, cearceafuri colorate si dulapioare legate cu lanturi, pe care fiecare si-a lipit numele. Nu e murdar, doar cam dezordine, daca nu se fac inspectii regulate.
In 1997, Casa Ioana era singurul adapost de noapte din Bucuresti. Intre timp s-au infiintat alte doua, administrate de primariile din Sectoarele 1 si 3. Acum sunt 62 de paturi la azilul privat si aproximativ 150 la cele publice, iar numarul persoanelor fara adapost depaseste 5.000. Daca la Casa Ioana sunt primiti oameni din tot orasul sau chiar din provincie, care nu au locuinta sau sunt victime ale violentei domestice, la celelalte aziluri au dreptul sa stea numai persoanele care au avut ultimul domiciliu in respectivul sector. Majoritatea locatarilor sunt persoanele cu varsta cuprinsa intre 45-50 de ani si tinerii care vin din institutiile de plasament. “Acestia sunt cei mai cuminti si mai linistiti pentru ca sunt deja obisnuiti sa respecte reguli si nu fac probleme”, spune Maria Mavrodin, asistent social. “Probleme avem cu ceilalti, care au avut viata lor, casa lor, si nu sunt obisnuiti sa asculte de cineva. Cand e o colectivitate mai mare li se pare dificil.” Marieta Radu, coordonator de program, explica: “Uneori se mai cearta intre ei si ridica tonul; cand se inteleg bine si fac cate o petrecere dau muzica mai tare. Am avut cateva reclamatii.” Desi persoanele fara adapost sunt incurajate sa isi (re)faca actele, sa-si gaseasca un loc de munca si o locuinta accesibila cu chirie, unii raman la azil ani intregi. “Am constatat ca se creeaza dependenta. Daca cineva ajunge si primeste un loc, nu mai vrea sa plece.”
Teoretic, oamenii nu pot ramane decat trei luni, dar exista posibilitatea de a-si prelungi sederea, “pentru cei care dovedesc ca au facut ceva in aceasta perioada spre binele personal”. Sunt insa si persoane care stau o zi-doua. “Ori sunt nemultumiti de conditiile de aici, ori isi rezolva situatia: se impaca cu sotia care l-a dat afara din casa sau altceva”, spune Maria Mavrodin.

Biserica fara saraci e saraca
Interviu cu preotul romano-catolic Alexandru Cobzaru si cu asistentul social Maria Gherca - Asociatia Caritas

De cand exista Caritas in Romania?
Asociatia Caritas a existat dupa al II-lea razboi mondial. In perioada comunista, s-a intrerupt forma organizatorica, dar fiecare parohie incerca sa vina in sprijinul persoanelor sarace. Dupa caderea comunismului, s-a reorganizat si fiecare dieceza are un Caritas diecezal. In Romania exista 6 Caritas-uri diecezale romano-catolice si 5 eparhiale ale Bisericii Greco-Catolice.
Cum pot fi stimulati copiii care provin din familii sarace? Societatea, daca se organizeaza, ii poate stimula?
Desigur. De exemplu, in cadrul Caritas-ului Bucuresti sunt doua proiecte de parteneriat scoala-parinti si conexiuni inter-scolare. S-a insistat asupra faptului ca nu doar profesorul trebuie sa se ocupe de copil, ci e nevoie si de o colaborare intre profesor, parinti si copil. Un copil petrece 5-6 ore la scoala, iar restul in familie. De exemplu, la o scoala construita de Caritas, in Valea lui Stan, in Ramnicu Valcea, copiii nu mai vor sa mearga acasa, pentru ca aici e curat, e apa, caldura, pe cand acasa nu au asa ceva. Pana atunci, copiii trebuia sa mearga 7 km pe jos, pana la Brezoi, si nu mai mergeau la scoala. Am intalnit copii foarte inteligenti. Si ne intrebam: ce se intampla cu ei daca nu era aceasta scoala?
Am observat ca sunt multe ONG-uri pentru copii si foarte putine pentru batrani. Totusi numarul batranilor e mare. Cum se explica acest lucru?
Nu stiu care e cauza. Si la noi, majoritatea delegatiilor din strainatate sunt interesate de copii. Am intalnit foarte putini oameni care sa se gandeasca la persoanele in varsta. Nevoile fiind imense, unde sa actionezi mai intai? Sunt costuri foarte mari pentru varstnici. Un batran e totdeauna si bolnav, are nevoie de medicamente, medic. Am avut un caz, o doamna imi spunea ca sta cu sotul, dar e pe jumatate paralizata si ar vrea sa stea cineva cu ei toata ziua si toata noaptea. Nu poti sa gasesti asa ceva pentru ca e greu. Noi vrem sa intarim acum voluntariatul. In fiecare parohie sa fie un voluntar, care sa descopere cazurile, motivele pentru care au ajuns in situatia respectiva.
De unde primiti fonduri?
Am incercat sa cream niste proiecte economice, pe langa cele sociale, dar nu s-a reusit mare lucru. Cel mai mult colaboram cu Caritas-ul din Occident sau cu cel din SUA. Din 2003 pana in 2004 am distribuit cate 17.000 de pachete familiale pe luna. Sprijinul cel mai substantial vine din Occident. Mai sunt si familii romane care intervin, dar inca nu exista cultura aceasta sociala.
Cum vede biserica rezolvarea acestor probleme din punct de vedere social si spiritual?
Aceste doua probleme nu pot fi separate. Biserica are trei mari dimensiuni: Cuvantul, adica Evanghelia, rugaciunea si caritatea. Totdeauna biserica a colaborat cu statul si cu societatea in domeniul social. Pentru ca se spune ca o biserica fara saraci este o biserica saraca.
Problema nu va putea fi niciodata rezolvata total pentru ca sunt si cazuri in care omul se complace in situatia respectiva si considera ca statul sau biserica au obligatia de a-l intretine iar el sa nu faca nimic. Si asta distruge personalitatea si demnitatea fiintei umane. Eu te ajut, recunosc ca ai avut o situatie sociala critica, dar tu nu trebuie sa astepti ca altul sa munceasca pentru tine. (Anca.Simitopol)

MIHAELA MIROIU
Patria caritatii de stat

Caritatea este un comportament care exprima iubirea fata de aproapele nostru, a oricarui aproape aflat in nevoie, in virtutea faptului ca este om si sufera. Respectul pentru umanitatea din persoana cuiva, oricare ar fi aceea, nu este indeajuns in orice situatie. Respectul poate sa fie pur rational. Caritatea inseamna si o implicare afectiva:
compasiunea, mila, empatia. De aceea, caritatea nu poate sa fie obligatorie, ci dezirabila. Ar fi de dorit sa nu fim nepasatori in fata suferintei semenilor nostri. Ar fi de dorit sa ii ajutam ori de câte ori ne sta in putinta. Caritatea este practicata preponderent de indivizi, comunitati, grupuri de intrajutorare. Dreptatea, spre deosebire de caritate, poate sa fie la randul ei pur rationala si este o valoare care se poate transfera fara probleme din morala in politica. Nu putem sili oamenii sa fie compasivi, dar putem sa-i silim sa fie drepti. O valoare de mijloc, cum ar spune Carol Gilligan, este grija fata de alta persoana. Ea nu presupune faptul de a-ti pasa in mod obligatoriu de altcineva. Uneori grija este pura datorie: personalul medical, cel de ingrijire, profesorii trebuie sa se comporte “grijuliu”, chiar daca nu le pasa de persoana pe care o ingrijesc sau educa.
Ceea ce vreau sa argumentez in acest articol, urmandu-l pe Aristotel, este ca nu exista decat doua feluri de vicii: excesul si lipsa. Si ca noi le practicam din plin.
In filmele americane, bune sau proaste, revine mereu o intrebare “ciudata”, derivata din lungul lor exercitiu in privinta autonomiei persoanei: What are you doing for living? (Ce faci ca sa iti castigi existenta?). Cand traiesti intre ei, vezi ca intrebarea este o constanta culturala. Daca esti adult fara handicap major, nu scapi de intrebarea aceasta. Iti marcheaza viata: tu esti acela (sau aceea) care raspunzi de faptul de a-ti castiga existenta si rezolva nevoile de hrana, imbracaminte, locuinta, sanatate, educatie avansata, inclusiv pentru copiii proprii. Intrebarea nu este pusa copiilor, persoanelor cu handicap grav sau cu boli serioase, varstnicilor care au cotizat toata viata activa la fondul de pensii (fiindca ei si-au platit la vremea lor intretinerea la varsta a treia) sau celor aflati in saracie absoluta, la limita subzistentei. Europa este mai generoasa: rezolva problema traitului pentru mai multe categorii defavorizate.
Romania este super-generoasa. Prin decizie politica, circa 4 milioane de producatori de venituri raspund la problema “cum iti castigi existenta” pentru toti cei 22 de milioane de traitori in patria caritatii de stat. In acest mod, caritatea se distorsioneaza grav: ea nu mai este o alegere, ci o obligatie, iar dreptatea, mai ales cea retributiva potrivit careia fiecare primeste cat merita, intra in cota de avarie.
In ultimii 15 ani, cele mai spectaculoase si mai eficiente competitii din Romania au fost, cred eu, competitia pentru statutul de victima privilegiata si competitia pentru statutul de client favorit al statului. Pe cea din urma nu o discut acum. Ea are de-a face, e drept, cu capturarea statului, forma suprema de coruptie, si aceasta, la randul ei, cu preferinta pentru cetateni victime, in locul cetatenilor competitivi si merituosi. Victimele sunt candidate la obedienta, inclusiv politica. Invingatorii nu.
De 15 ani suntem obligati prin politici fiscale sa ne manifestam compasiunea fata de toate categoriile de victime: taranii expropriati si urmasii lor, fostii proprietari imobiliari, funciari si industriali si urmasii acestora, somerii pe durata legala de somaj, persoanele cu handicap, cei aflati in saracie absoluta si neo-victime: chiriasii din apartamentele de stat, lucratorii din fabricile de armament (peste 10 ani de somaj tehnic!), ofiterii pensionati fortat, lucratorii industriali pensionati fortat, lucratorii din minerit si industriile grele, puternic sindicalizate, beneficiari de salarii compensatorii ultra-solide, la care un chirurg nu viseaza legal, zeci de mii de revolutionari cu inlesniri de tot felul. In plus, ne-am mai manifestat politic caritatea prin principiul uneori hazliu al “universalismului”: alocatia universala pentru copii - egala cu zero pentru copiii din familii instarite si cu nimic virgula ceva pentru ceilalti, alocatia universala pentru mame, care stimuleaza iesirea femeilor tinere din profesii competitive si arata femeilor cu salarii mici ca e de doua ori mai rentabil sa ai grija de copiii pe care ii nasti din doi in doi ani decat sa lucrezi. Este o uriasa devalmasie de victime, toate decontate, pe drept sau pe nedrept, din impozitele pe venit ale celor care adesea isi iau 2-3 norme sau lucreaza in Occident la mana patronului, fara mari “mofturi” protective. Devalmasia ne toceste serios compasiunea pentru victimele veritabile, cele care nu pot sa se ajute singure in mod real, si ne arunca in pacatul lipsei de caritate.
Guvernantii au produs un exces major de transfer al caritatii, atributie a moralitatii individuale si comunitare. Au expropriat caritatea, iar noi nu ne-am opus. Uneori ne-a convenit sa fim victime privilegiate, mai ales clienti favoriti.
Instituirea caritatii in locul dreptatii ca politica de stat este populism curat si miroase de te ucide a telenovele latino-americane si romanesti, cu baroni generosi care isi spala pacatele facand o biserica, o televiziune, un ziar, un institut, dand o masa pentru nevoiasi in fata celor de mai sus. Intr-o astfel de lume nu este de mirare cate personaje, inclusiv VIP-uri, sunt inclinate spre plecaciune in fata politicienilor si clientilor favoriti ai acestora: “Saru’mana, boierule!”

ANCA SIMITOPOL
Educatia face (in)diferenta

A se lua un copil dintr-o familie fara resurse materiale si cu moralitate indoielnica. A se mentine in aceste conditii pana ajunge la maturitate.
A se lua apoi un copil scos dintr-o astfel de familie si adus intr-o asociatie care se ocupa de partea materiala, educativa, afectiva a acestuia. Pana la maturitate. Iar atunci, a se compara. Iata experimentul. Imaginar, desigur. (Caci a face experimente pe oameni nu este... omeneste).
Unii copii ajung intr-o astfel de asociatie. SOS-Satele copiilor. Modelul este austriac. De prin 1950. Case traditionale romanesti, foarte confortabile, organizate ca intr-un sat. çn fiecare casa, vreo 6-7 copii, impreuna cu mame sociale. Ele au un “serviciu” de 24 de ore din 24. Familie (sau sa zicem substitutul unei familii), educatie, integrare sociala. Cam asta ar fi oferta acestei organizatii. Nu te-ai gandi ca acolo sunt copii care, la un moment dat, au avut probleme sociale serioase. Povestea copiilor este, in mare parte, aceeasi: preluati din orfelinate, din familii sarace nu doar doar material, ci si moral.
O intreaga retea de pedagogi, asistenti sociali, voluntari este pusa la dispozitia lor. çncearca sa recreeze firul vietii unui copil nascut intr-o familie care ii asigura toate conditiile pentru a deveni om. Jocuri, concursuri care ii stimuleaza pe copii sa invete, sa-si modeleze viitorul. Este pana la urma si o lectie de viata. Prind arta de a fi independenti, de a sta pe propriile picioare.
Are 14 ani si este in “sat” de ceva timp. Nici nu-si mai aminteste cum era inainte. Vara examenului de capacitate. Nu a intrat la liceu, ci la o profesionala de coafura. “Are mana buna”, spun cei de acolo. Ceilalti copii din casa sunt mai mici. Un baietel face balet, o fetita picteaza. Fiecare isi descopera talentul. Majoritatea copiilor din “sat” au plecat la mare, la munte. Cei care sunt inca aici isi asteapta randul.
Daca vom compara oricare copil din aceasta casa cu unul dintr-o familie dezorganizata, rezultatul va fi destul de limpede. Educatia face diferenta.
Ea are mare importanta si la nivel colectiv, social. Cultura sociala e inca subreda. Sunt putine firmele sau persoanele private care sponsorizeaza organizatia. Cea mai mare parte a fondurilor vine din strainatate, in special din Austria, unde se afla SOS-Satele copiilor original.

MARIA BERCEA
Dincolo de Ferentari

Prelungirea Ferentarilor: locul unde nici taximetristii nu indraznesc sa vina. Aici, la parterul unei gradinite, doi profesori au infiintat un centru de zi pentru copiii de scoala. Pentru a ajunge acolo trebuie sa strabati o parte rau famata a Bucurestiului. Se zice ca pe timp de zi poate sa sara cineva de dupa colt sa-ti dea cu bata in cap sau sa se ofere sa-ti citeasca in palma. Dar nu e chiar asa.
La Caminul Phillip vin in fiecare zi intre 80 si 100 de copii din cartier. Ei primesc o masa calda si sunt ajutati la lectii. Presedintele fundatiei, Ovidiu Filipescu, isi prezinta cu mandrie realizarile: sala de mese si bucataria, mobilate corect si maturate zilnic, salile de clasa, impodobite cu desenele copiilor, dusurile si spalatoria - gresie, faianta, dichis -, cabinetul stomatologic si cel de medicina generala, utilate cu echipamente ultimul racnet, sala cu calculatoare si curtea imprejmuita doar pe jumatate de un gard foarte inalt. Primaria Sectorului 5 nu s-a obosit inca sa faca jumatatea ei de gard.
In Ferentari, rata abandonului scolar e foarte mare. Copiii au nevoie sa fie sustinuti pentru a urma chiar si cele 8 clase, iar parintii trebuie convinsi ca scoala foloseste la ceva. Misiune dificila. Unii au inteles ca, daca trimit copilul la scoala, pot sa primeasca pentru el o alocatie de la stat. Daca la asta mai pui si ca acasa va fi o gura in minus de hranit, deja centrul de zi devine atractiv. Iar rechizitele si caietele se dau gratis. Deci nu sunt cheltuieli in plus. Si, daca se imbolnaveste, copilul e tratat la centru. Asa s-a ajuns ca, in prezent, Caminul Phillip sa fie neincapator, pentru ca unde-i saracie multa sunt si copii flamanzi. Ca sa trieze beneficiarii, angajatii centrului fac anchete sociale. “Nu ne luam numai dupa povestile pe care ni le spun parintii.”
Scolarii vin la centru inainte sau dupa ore, isi scriu temele sau citesc lectiile pentru a doua zi, povesteste Viorica Filipescu, directorul executiv al fundatiei. “In felul asta ei nu mai abandoneaza scoala. Orice copil este tentat sa plece de la scoala atata timp cat nu are caiet, nu se duce cu temele facute. Daca ei merg cu lectiile invatate si au toate caietele care se cer la scoala nu mai sunt exemple negative si nu mai au nici un motiv sa abandoneze, ba, dimpotriva, prind chiar drag de scoala.” Nu au voie sa vina la centrul de zi copii repetenti sau in situatie de corigenta. Se accepta numai elevii destul de buni. Iar daca lipsesc nejustificat, se autoelimina. “Nu tinem locul pentru un copil care vrea sa vina o data, mai vine peste doua saptamani cand isi aduce aminte, mai vine ca se dau niste ajutoare si mai vine ca se termina anul scolar si mergem in tabara.”
Prin programele lor, sotii Filipescu au reusit poate imposibilul: sa-i convinga pe unii din locuitorii Ferentarilor ca e bine sa-si trimita copiii la scoala. Nu de alta, dar exista o viata si dincolo de cartier.

ANCA SIMITOPOL
Autoritatea... societatii civile

De vreo doi ani terminase clasa a VIII-a. Parintii nu aveau nici un gand sa-l trimita in continuare la scoala. Întalnirea cu cineva de la Asociatia Sf. Stelian produce o schimbare. Camere spatioase, mancare, caldura, chiar si aer conditionat, meditatii gratuite. Vine vara. Examenul de capacitate e totdeauna insotit de emotii. Intra la liceu! Nu la profesionala. Este un succes si pentru cei de la Sf. Stelian, asistenti sociali, voluntari, care incearca sa creeze un mediu propice educatiei si educatia in sine. Parintii decid. “Vei merge la profesionala. Prinzi o meserie. Cu liceul ce sa faci?” Alege decizia parintilor. “Daca scoala nu conteaza, ce sens are?” Viata continua si la profesionala. Cu timpul, frecventarea centrului de zi de la Asociatie produce efecte. Îl ambitioneaza sa invete, desi mediul familial e destul de ostil. Da diferente. Si ajunge de unde a plecat, la liceu, chiar daca la seral.
O luam de la capat, cu o alta varianta. Terminase clasa a VIII-a. Nici un gand ca el sa continue scoala. Aduna fier vechi si mai lucreaza ca zilier. Ambele variante pot fi la fel de reale. Prima insa face parte din viata unui baiat care participa la programele de la Sf. Stelian.
Familii dezorganizate sau pur si simplu sarace sunt mediul de provenienta al acestor copii. Saracia si lipsa de educatie sunt caracteristici ale lor de multe generatii. Probabil ca fiecare o atrage pe cealalta. Diferenta intre parinti si copii este ca ultimii traiesc intr-o lume in care spiritul social incepe sa se dezvolte. Acest spirit este, cel putin pentru unii parinti, cel mai bun lucru. Copiilor le ramane doar sa invete...
Multe sunt insa lucrurile mai placute decat invatatul. Nici nu le tii numarul. Dar pentru cineva nascut intr-un loc ostil relaxarii si lipsei de griji - specifice, in mod normal, copilariei - a invata este sansa de a patrunde intr-un alt mediu. O fata a picat examenul de capacitate, si cheful pentru un nou examen, la anul, e in scadere. O alta are cateva corigente si cheful de invatat e tot in scadere. Aici intervine organizatia.
Sf. Stelian a fost sprijinita si incurajata foarte mult de Parintele Galeriu si de parohia lui sa se ocupe de educatie. Asa cum fac multe alte organizatii, de altfel. Însa numarul celor care nu-si permit studiul depaseste cu mult capacitatea ONG-urilor al caror obiectiv este educatia.
La doar trei statii de tramvai departare de centrul Capitalei viata sufera modificari. Nu unele majore. Case de rromi darapanate. Caini comunitari. Te astepti sa sara pe tine. “Simt omu’ rau”, ti se spune. Pe acolo vin cei din imprejurimi si din zone indepartate, pentru a beneficia de ofertele acestei organizatii.
Jocuri, concursuri de cultura generala, consiliere psihologica. Pentru ca ei sa invete. Au copii premianti, pentru unii insa invatatul e mai dificil. Una dintre explicatii este si faptul ca a scazut autoritatea unor profesori de la asociatie.

Societatea si biserica
Interviu cu preotul Nicolae Motoc, Biroul Biserica si Societate din cadrul Patriarhiei Romane

Ce programe sociale are Biserica Ortodoxa?
Avem programe desfasurate in institutiile social-filantropice ale bisericii, precum si in parohii, si la domiciliul celor in nevoie. De exemplu, serviciul social pentru copii din asezamintele de protectie sociala din cadrul structurilor bisericesti. Acesta consta in intretinere si ingrijire zilnica a orfanilor si a celor abandonati in case de tip familial, ingrijire medicala, consiliere sociala si spirituala. Nu doar copiii abandonati sau orfani sunt in obiectivele noastre, ci si cei din familiile cu risc social deosebit.
Batranii pot beneficia si ei de servicii de intretinere si ingrijire la domiciliu. Asistentii sociali sau voluntarii fac menajul, cumparaturile, platesc facturile persoanelor singure care nu se pot deplasa.
Cum faceti rost de fonduri?
Bugetul alocat activitatilor de asistenta sociala la nivelul eparhiilor in anul 2004 s-a ridicat la aproape 200 de miliarde de lei. Banii provin in parte din donatiile credinciosilor facute prin fondul Filantropia. Unele eparhii au dezvoltat asezaminte unde diferite persoane au posibilitatea sa lucreze. Mai avem ajutoare materiale, de la hrana, pana la obiecte de imbracaminte. Oamenii care vor sa doneze, doneaza. Societatea romaneasca, daca e stimulata si daca i se arata clar unde se duc banii, nu e iresponsabila. Finantarile externe nu au excelat anul trecut, au fost in jur de 5 miliarde.
De unde provin finantarile externe?
Din programele PHARE, USAID, dar cele mai multe din donatiile unor ONG-uri occidentale cu care eparhiile noastre colaboreaza foarte bine.
Daca cineva vrea sa faca voluntariat in cadrul bisericii, cui se adreseaza?
Cei care vor sa faca voluntariat trebuie sa vorbeasca cu preotul unei parohii. Oamenii au inceput sa se obisnuiasca cu prezenta tinerilor voluntari la usa lor aducandu-le pachete cu mancare.
In sistemul de asistenta sociala al Bisericii Ortodoxe lucreaza asistenti sociali teologi, absolventi de facultati de teologie, precum si cei care fac practica. Ei sunt personal profesionalizat, pe care dorim, potrivit ultimei hotarari a Sinodului, sa-i sustinem pentru a face si ei parte din Colegiul National al Asistentilor Sociali.
Cum ii gasiti pe cei aflati in nevoie? Sau cum afla ei de aceste programe?
Ei sunt peste tot. La noi s-a pastrat legatura intre oameni si biserica. E adevarat ca acum constiinta apartenentei la comunitate e diminuata. Mai ales in orase. Dar oamenii care stau pe langa biserici au aflat unii de la altii de ceea ce este oferit. Vin la preot si intreaba daca ii poate ajuta in diferite probleme. Unii vin si spun ca au nevoie de un milion de lei azi. Si in urma discutiilor iti dai seama ca omul nu va cheltui banii pentru copii, pentru mancare. Preferam sa trimitem pe cineva sa-i cumpere ce are nevoie. Nu ii ajuti numai dandu-le, ci si discutand cu ei. In Evanghelie scrie “cel ce nu munceste sa nu manance”. E adevarat ca e greu sa spui acum aceste cuvinte, poate ca nu au unde sa munceasca. (Anaca Simitopol)

ANCA SIMITOPOL
Singuratate la batranete

Singuratatea. Mai apasatoare decat frica de moarte. Mai ales la batranete. Unii prefera sa moara. Îsi fac totusi de lucru la cantina sociala si la centrul de zi ale Asociatiei Equilibre, una dintre putinele organizatii care se ocupa de batrani.
Cantina sociala a asociatiei se afla undeva in apropiere de fosta APACA. Se anuntasera 36-37 grade Celsius. O dupa-amiaza obisnuita cu mult soare, praf si naduseala. Batranii vin rand pe rand. Picioarele, inima, plamanii le joaca feste.
O parte dintre batrani s-ar descurca greu fara cantina si nu se plang de mancare sau de serviciile de aici. Se face o selectie. Asta pentru ca cererea e mare. In primul rand, sa nu fie de pe strada. Aici e doar cantina si centru de zi cu activitati recreative. Oricum, cei care vin sunt clienti fideli, de 7-8 ani sau chiar mai mult. Cei mai multi au conditii materiale proaste. Imbracaminte saracacioasa. Pungi de medicamente, pe care, in parte, le primesc gratuit. Moralul, nu foarte scazut. Cel putin in aceasta dupa-amiaza. Unii spun bancuri. Conflictul cu lumea renaste de fiecare data cand nu-si regasesc valorile. “Pe vremea mea…” Nimic neobisnuit. Ei sau altii au existat dintotdeauna. Dar masa de la cantina nu e nicidecum singurul lucru care-i aduce in cladirea nu foarte aratoasa din Militari. Aici isi intalnesc prietenii.
O doamna, fosta balerina, nu se simtea foarte bine in acea dupa-amiaza mult prea insorita. In astfel de zile viata nu mai e artistica. E doar saraca.
Unul dintre poeti e destul de in forma. Era profesor de sport. Acum cativa ani a descoperit poezia. Byron, Shelley, Villon s-au asezat cuminti pe rafturile mintii. I-a descoperit treptat pe Blaga, Nichifor Crainic, Radu Gyr. I-ar placea sa studieze filosofia... Blaga nu-i usor de inteles. A vazut toate filmele lui Tarkovski. Tresare cand vorbeste de sensibilitatea operatorului caruia - de exemplu, in filmul Calauza - nu i-a scapat picatura de apa sau usoara incordare a muschiului de pe fata Calauzei. Asa isi framanta mintea, peste care schizofrenia mai arunca, din cand in cand, cate un val. Invatarea limbii engleze, cartile, filmele, prietenii de la cantina, de la clubul de literatura sunt arme functionale impotriva bolii si singuratatii.
Mai tarziu, isi face aparitia un alt poet. Viata adevarata o gasim, pana la urma, in lucruri marunte. Toate incap in aforisme si poezii.
Circumstantele din trecut i-au adus cumva aici. Balerina, de exemplu, iesise la pensie, pe vremea comunismului, la treizeci si ceva de ani. O pensie care acum a ajuns de mizerie. Unii batrani nu au mare nevoie de mancarea de acolo. Au nevoie de oameni cu care sa vorbeasca. Asa ca s-au imprietenit cu psihologul de la asociatie. Psihologul a venit cu ideea de a infiinta pentru ei cluburi de literatura, teatru, religie. Viata se cladeste pe justificari. Iar justificarile necesita forme de exprimare.
Voluntarii nu se inghesuie la batrani. Nici sponsorii din tara. Batranii sunt greu de ingrijit, necesita conditii speciale de igiena care cer fonduri mari, ba chiar sunt si artagosi unii dintre ei, se spune.