Pe aceeași temă
Cândva era un tânăr cu o inteligenţă sclipitoare, o cultură solidă şi un talent poetic remarcabil. Atunci ştia cât preţuiau adevărul, libertatea şi conştiinţa nealterată, într-un spaţiu al minciunii, al terorii şi al abdicării zilnice de la principiile morale. Fotografiile din anii ’90 îi atestă figura rebelă, cu trăsături de efeb, o privire ardentă, dreaptă, fără ascunzişuri, trădând elan vital şi pasiune. O incontestabilă charismă, o stăpânire fără greş a limbii române, o limpezime a ideilor cucereau şi fascinau orice interlocutor.
Miezul şi coaja erau congruente. Iar relaţia lui cu comunismul şi cu emblema românească a acestuia, în persoana fatidică a lui N. Ceauşescu, era una lipsită de orice echivoc. Emisiunile Europei Libere depun mărturie despre războiul „sfânt“, purtat de el împotriva răului instituţionalizat şi permanentizat, ce transformase România într-un tărâm al frigului, al întunericului şi al fricii. Pe vremea aceea era un jurnalist cu un CV solid, era o conştiinţă, o voce, un condei. Încă nu-şi măsurase valoarea de piaţă şi nu se scosese la vânzare. Nu devenise o „instituţie“.
Între timp, pomişorul capitalismului, plantat şi udat de Securitate, prindea rădăcini tot mai vârtoase. Paradigmele se schimbă, reperele sunt altele. Negustorii cu caftane, marca DIE, CENTROCOOP sau CRESCENT, au început să mişune prin târg, dar un obraz subţire ştie să ţintească tot mai sus. Iată, în fruntea unui alai de vătafi PSD, trece însăşi beizadeaua Adrian Năstase. Se iveşte o bună ocazie de consiliere politică (sau personală), dar aerul e prea stătut, în curtea din spate a PSD nu te vede şi nu te aude nimeni.
Dar ce zgomot se aude? Sunete dulci, de fluier ademenitor, au umplut văzduhul. Fluierul fermecat aparţine sultanului SOV, suit ţanţoş în spinarea dromaderului cu două cocoaşe, unul plin cu apă fertilă, nutritivă şi ispititoare, altul plin cu grăsime bună, interstiţială şi digestibilă, conducând o caravană de offshore-uri risipite prin deşert. La un semn, funcţia de preşedinte al Grupului Realitatea-Caţavencu şi de preşedinte al Consiliului Director, cu câteva sute de salariaţi în subordine, e pusă la dispoziţie pe tavă. Oferta nu e rea. La naiba cu scrupulele şi cu ezitările! Anticomunismul şi condamnarea comunismului, iniţiată de Băsescu, au devenit azi vetuste. Acum trăim sub umbra uriaşă a stejarului capitalist şi doar el ar trebui să facă obiectul analizelor noastre. Obligaţii? Niciuna! Schimbări editoriale ori restructurări necesare de personal? Să fie la alţii!
Recunoaşterea unor realităţi sumbre, de neconceput în spaţiul media al altor ţări civilizate – pe care le frecventează şi ale căror limbi le vorbeşte la perfecţie – de încălcare frecventă a deontologiei jurnalismului, de senzaţionalism ieftin, de citate trunchiate sau scoase din context, de news alert-uri când aterizează avionul lui Piţurcă sau când iese Vanghelie pe o uşă, de OTV-izare în pas vioi, urmate de luarea unor măsuri urgente de asanare? Nu e cazul. Toate sunt amănunte neimportante. Fiindcă aici lucrează „instituţia“ Emil Hurezeanu, cum l-a numit sultanul SOV.
O instituţie care – prea concesivă cu elucubraţiile vindicative ale lui Cornel Nistorescu sau cu umorul ieftin şi partizan al dizidentului de Slobozia cu buzunarele adânci - se revoltă, mai nou, de candidatura Elenei Băsescu. Nu se sfieşte să îl ia la rost, în cele din urmă, şi pe cetăţeanul şi filosoful Liiceanu (ca pe unul dintre intelectualii „arondaţi“ preşedintelui - auziţi, ce oroare!) că tace mâlc în aceeaşi chestiune. Trist rămâne nu felul în care a fost abordat Gabriel Liiceanu şi nici aplombul năucitor al instituţiei EH, ci faptul că Liiceanu, cu o tolbă mult prea grea în ale cărturăriei şi un reper de conştiinţă, pierde un război psihologic, părând că se scuză că dă explicaţii, că e în defensivă, în faţa privirii aceleia ardente şi a atacurilor ridicol-acuzatoare, de procuror dezlănţuit, în numele dreptului intelectualului „de a critica, de a semnala greşeli, şi nu doar de a lăuda un personaj sau altul“.
Dar la fel de trist e că, după şase luni de funcţionare, instituţia EH a devenit un fel de Casă a Scânteii, fără portar la intrare, cu coridoare semiobscure şi subsoluri tenebroase, dar doldora de lingouri. În Realitate, întrebarea pe care ar trebui să şi-o pună „instituţia“ EH este: de ce i s-a oferit acest post de o răspundere şi pondere covârşitoare? Ce se aşteaptă de la el? Dacă nu ştie răspunsul, e rău. Dacă ştie răspunsul, e şi mai rău. În interviul din 1993, luat de Marta Petreu, EH îl citează pe Ion Negoiţescu, mentorul său spiritual, care a răspuns, la scurt timp după prima tentativă de sinucidere, la întrebarea lui Augustin Doinaş „Cum e acolo, dincolo de viaţă?“: „Mi s-a interzis să-ţi spun“.
Nimeni nu ştie ce ar răspunde „instituţia“ EH, după prima tentativă de a se privi în oglindă, la întrebarea: „Cum e când îţi pierzi conştiinţa?“. //
