Pe aceeași temă
O parte dintre ţiganii români din Franţa sunt repatriaţi. Ar fi politicaly correct & cool să facem scandal, să ne revoltăm – ceea ce e de mirare că încă nu se întâmplă. Ar fi normal, pe de altă parte, să privim ceva mai departe şi cu ceva mai multă atenţie această problemă.
Când apar pe agenda publică autohtonă teme de aceeaşi calitate cu chestiunea expulzării din Franţa a unor cetăţeni români de etnie romă, intră în funcţiune un mecanism complex de preluare şi de amortizare a unor asemenea probleme. Faptul că acest mecanism reuşeşte să fie atât de eficient şi, în timp relativ scurt, să golească de conţinut o atare temă, precum este cea pe care o avem acum în centrul agendei publice, e în sine o problemă. Completat cu altceva semnificativ – mă gândesc la o lege mult mai riguroasă şi la aplicanţi ai acesteia care să servească legea full time! –, poate că acest mecanism nu ar mai lucra aşa de bine. Ar fi bine să nu lucreze aşa de bine!
Dar care e el? Care îi sunt articulaţiile? Scurt: sunt puse la lucru tehnici de victimizare (când nu de-a dreptul de inocentare) prin care problema este îndepărtată şi evacuată într-un spaţiu anonim. Avem mult zgomot în joc (un joc, în bună măsură, mediatic), isterie şi foarte puţină raţiune şi pragmatism. Pentru ca lucrurile să fie şi mai complicate, multe dintre explicaţiile puse pe masa de discuţie au sens şi sunt perfect compatibile cu ideea de adevăr. Punctual, în cazul repatrierii în România a ţiganilor din Franţa, s-a făcut, pe bună dreptate, observaţia că operaţiunea francezilor are în mod cert conotaţii politice şi că poate avea o miză importantă electorală. Mai mult, e foarte probabil ca singura rezolvare pe care o va provoca, în cele din urmă, această repatriere să ţină tocmai de finalitatea dorită de o grupare politică într-o perspectivă electorală.
S-a mai spus, apropo de registrul adevărului, că Sarkozy şi echipa guvernamentală pe care o coordonează şi girează evoluează, odată cu această decizie, într-un spaţiu al ipocriziei: pedeapsa aplicată ţiganilor (teoretic, nu doar români, ci şi bulgari; deşi bulgarii pretind că francezii le-au trimis înapoi turci) e pentru o comunitate mai slabă, mai prost organizată, mai puţin influentă. A se vedea, pentru a se puncta diferenţa, ce se întâmplă cu musulmanii – infracţional –, la periferii, teribil de periculoşi!
Problema infracţionalităţii cetăţenilor români peste hotare – cu accent pe infracţionalitatea ţiganilor români (propun să nu fim ipocriţi!) – rămâne însă nerezolvată, indiferent cât de rafinate ar fi analizele „laterale“ cu privire la implicaţiile politico-electorale ale intransigentei decizii oficiale franceze.
Autorităţile române au reacţionat cuminte şi cu bună cuviinţă, spunând că e intolerabil ca o etnie să fie stigmatizată. Şi chiar e intolerabil! Sigur că o decizie care include „la comun“ şi infractori, şi simpli turişti, fie ei şi nomazi, e periculoasă şi e de condamnat. Sigur că e just să punctăm – aşa cum au făcut-o şi oficiali români la vârf, inclusiv şeful statului – că există o tradiţie a nomadismului la comunitatea ţiganilor şi că Europa trebuie să ţină seama de asta.
Sigur că, pe de altă parte, etnia nu determină infracţiunea, sigur că a fi ţigan nu e echivalent cu a fi un borfaş, la fel cum a fi român sau evreu nu e sinonim cu a fi cinstit. Dar, dacă, statistic, ţiganii români contabilizează proporţia covârşitoare a infracţiunilor pe care le fac cetăţenii români aflaţi peste graniţă, nu e prea înţelept să trecem aşa de uşor peste acest amănunt. Pentru că e unul esenţial, nu marginal. Nu are rost să fim până în pânzele albe „corecţi politic“. Nu rezolvăm nimic. Ascunzând la nesfârşit o problemă care e departe de fi una neînsemnată, nu o rezolvăm. De altfel, aşa cum s-a dovedit, de multe ori, a fi politicaly correct e o opţiune proastă!
În altă ordine de idei, pentru rezolvarea acestei probleme pe care o vedem acum etalată, nu sunt atât de importante zilele de mare impact emoţional, cum sunt cele pe care le parcurgem acum. Cum spuneam, mecanismul de preluare, amortizare şi evacuare a acestei probleme e foarte eficient şi el tocmai a fost pornit. Dacă vom aştepta doar ca lecţiile acestei repatrieri (juridice, politice, electorale, „europene“) să îşi consume potenţialul lor public şi mediatic, ne vom reîntâlni – poate într-o versiune mai acută! – cu această temă / problemă. E foarte simplu: când faci rău, când nu îl respecţi pe cel pe al cărui teritoriu stai, când îl furi, când îi cerşeşti agresiv, când îi violezi femeile, e deplasat să invocăm – în chip de circumstanţă atenuantă - „tradiţia nomadismului“ şi nevoia de a conserva această tradiţie. Pentru că, în fond, e vorba despre altceva – despre infracţiune. Iar pentru infracţiune există lege! //
Perspectiva prezentată mai sus este una strict subiectivă şi nu angajează persoana instituţională a autorului acestui text.
