Pe aceeași temă
Oare intervenţia sau neintervenţia într-o dispută publică să fie legitimă numai atunci când ai fost tu însuţi atacat (sau nu), având de dat (sau nu) o replică sau când, în general, ai un interes personal de susţinut?
N-aş fi crezut că recenzia mea Idoli şi idolatri la cartea lui Sorin Adam Matei şi colaboratorii, Idolii forului, publicată în două numere succesive din 22, va stârni atâta interes şi înverşunare pe forumul revistei! În fapt, prin număr, rânduri scrise, dar aş zice că, uneori, şi prin calitate, postările le-au depăşit cu mult pe cele pe teme politice. Se pare că, sătul de politică, un anumit public preferă disputele intelectuale. Minunat!
Cât priveşte disputa lansată de Idolii forului, intelectuali „generalişti“ versus intelectuali „specializaţi“, ea merită a fi reluată. Ceea ce ne-am gândit şi noi să facem, într-unul din numerele viitoare ale lui 22.
La capătul acestor discuţii, aş vrea să fac două remarci:
1. O corespondentă, care semnează „Otilia Dragomir“, scrie pe forum următoarele: „Stimate d-le Cornea, îmi exprim dezamăgirea cu privire la implicarea dumneavoastră în apărarea aşa-numitului «cartel» al intelectualilor. Dintre toate numele pomenite în respectivul volum, dumneavoastră, care de fapt nici nu sunteţi menţionat, v-aţi asumat rolul de avocat din oficiu. Pe dumneavoastră nu v-a acuzat nimeni de enciclopedism, nici de acaparare a spaţiului public, de etalare de competenţe false sau de autoproclamare ca instanţă morală supremă. Nimeni nu v-a suspectat vreodată de lipsă de specializare, enciclopedism difuz şi superficial etc. ... Cred că era o chestiune de minimă asumare a condiţiei publice, ca să nu mai zic pe şleau de bărbăţie, ca cei «incriminaţi» simbolic să se apere singuri...“.
Într-adevăr, nu „mă găsesc“ în volum. Şi totuşi, întreb, oare intervenţia sau neintervenţia într-o dispută publică să fie legitimă numai atunci când ai fost tu însuţi atacat (sau nu), având de dat (sau nu) o replică, sau când, în general, ai un interes personal de susţinut? Eu cred, dimpotrivă, că intelectualul public e dator să intervină şi în absenţa unui astfel de interes şi că abia atunci el este un autentic „intelectual public“. El trebuie să se facă „avocatul din oficiu“ şi al cauzelor care nu-l privesc numai direct şi personal, a căror soluţionare nu-i afectează imediat confortul propriu. Dacă n-ar face aşa ceva măcar uneori (căci întotdeauna e peste putinţă), am mai avea dreptul să-l numim „intelectual public“? De asemenea, a nu replica automat când eşti direct şi personal atacat poate fi onorabil din aceleaşi motive: dacă o faci, orice spui poate fi suspectat de reacţie „viscerală“, lipsă de „seninătate intelectuală“, dorinţă de răzbunare. În general, care ar mai fi valoarea „ideilor“, dacă ne batem pentru ele numai atunci când unii ne înjură în gazete?
2. D-l István Aranyosi scrie, într-o postare: „Eu subscriu la premisa principală, care sună aşa: «intelectualul se exprimă în spaţiul public, dincolo de domeniul său de specializare». ... Ideea este că dacă este să ajungi intelectual, atunci ar fi trebuit ca tu să fi produs ceva mai mult sau mai puţin remarcabil în specialitatea ta, astfel încât eşti îndrituit să ţi se acorde atenţia în spaţiul public, dincolo de specialitatea ta“.
Întreb: în numele a ce este „îndrituit“ bunul specialist să fie ascultat public, altfel zis, în ce fel se converteşte autoritatea sa epistemică în ceva aproape de o autoritate deontică? Oare, în numele a ceea ce el ştie sau în numele a ceea ce nu ştie? Dacă în numele a ceea ce ştie, atunci el, desigur, nu vorbeşte în afara domeniului său, dar riscul este solipsismul intelectual. Dacă, dimpotrivă, în numele a ceea ce nu ştie, atunci el vorbeşte în afara domeniului său, aşa cum cere „premisa principală“ a
d-lui Aranyosi, dar atunci avem motive să-l tratăm drept un impostor. Aşadar, se pare că, dacă publicul acordă atenţie unui specialist pentru chestiuni din afara domeniului său, fiind convins însă că el e un mare specialist în acel domeniu, publicul comite un raţionament falacios, indiferent de valoarea respectivului specialist qua specialist. Atunci care e temeiul acestei autorităţi? Înţelepciunea, pe care d-l Aranyosi i-o atribuia lui Andrei Pleşu, aducându-i un involuntar elogiu? Probabil. Poate şi alte calităţi, unele asociate cu domeniul de competenţă, deşi nu din domeniul de competenţă, precum puterea de analiză, cultura, capacitatea de a articula clar. Sunt însă şi anumite calităţi morale care constituie autoritatea, printre care şi ceea ce invocam la punctul 1: a lua poziţie publică şi atunci când nu ai un interes personal în joc. //
Aceeaşi temă şi acelaşi autor:
