Pe aceeași temă
Consideraţii pe marginea volumului Idolii forului, coordonat de Sorin Adam Matei şi apărut de curând la Editura Corint.Destui autori (chiar dacă sunt şi excepţii, precum Mircea Flonta, Vasile Morar, Bruno Ştefan sau Caius Dobrescu) dintre colaboratorii la volumul Idolii forului, inspirat de Sorin Adam Matei, vor nu numai să-i critice pe cei pe care ei îi numesc „elită“ sau „elita autoproclamată“ (p. 218, Marius Ghilezan), sau, mai pe înţeles, „intelectualii lui Băsescu“ (p. 20, Michael Shafir). Dacă, într-adevăr, doar critica ar fi la mijloc, n-am avea motiv de indignare. Dar nu, ei vor să-i nimicească. Două mecanisme fundamentale le stau la îndemână: se străduie să arate că „intelectualii de elită“ sunt „rău plasaţi“, că sunt „nedemocratici“ etc.
Sau încearcă să demonstreze că sunt falşi „intelectuali publici“, ba chiar falşi intelectuali, pe scurt, că sunt nişte nimenea şi că publicul e mesmerizat de fantome. Cele două metode sunt adesea folosite împreună. Voi da numai câteva exemple.
Gabriel Andreescu aplică prima metodă, încercând prin creare de confuzii şi de alegaţii fără bază să arate că adversarii sunt fundamentalişti de dreapta, „junk-conservatori“, care susţin „transformarea regimului actual într-un regim de autoritate prezidenţială..., care, pus în practică, ar oferi ocazia afirmării tendinţelor politice celor mai reacţionare“ (p. 76). Care sunt însă argumentele unei atare dure acuzaţii? Sugestia veninoasă. Numai o mică mostră: „Studenţii care făceau coadă la prezentarea Omului recent erau, probabil (subl. mea), aceiaşi cu studenţii care se adunau sub egida Studenţilor Creştini Ortodocşi din România“. Prin acest modest „probabil“, iată-l pe Patapievici asimilat neolegionarilor de la ASCOR! Cu astfel de „argumente“ se poate demonstra orice!
Michael Shafir aplică şi cealaltă metodă: el consideră că, deoarece „şi-au angajat deschis capitalul politic în slujba factorului politic, [intelectualii] s-au autosuspendat de la calitatea de intelectuali“ (p. 20). De vină ar fi, în cazul unora (Liiceanu), simplul fapt că nu îl critică pe Băsescu; în cazul altora, precum Patapievici, o agravantă o constituie faptul că e directorul ICR. Or, pentru d-l Shafir, directorii de instituţii culturale numiţi de putere „se transformă din intelectuali publici în funcţionari publici“. Autorul nu-şi dă seama că e ridicol să susţii că directorul unui Institut cultural naţional nu ar mai putea fi intelectual, prin chiar asumarea rolului său. Noi am spune chiar că e necesar să fie. Desigur, el este şi funcţionar public, iar limitele libertăţii sale de expresie în noua calitate pot fi discutate. Dar a respinge de plano (prin folosirea unei definiţii prea înguste a noţiunii de „intelectual“) orice intersecţie a acestor două roluri mi se pare cu totul exagerat. Pe de altă parte, dacă Patapievici a pierdut calitatea de intelectual fiindcă s-a pus în slujba politicului, de ce şi-ar fi păstrat-o E. Hurezeanu, care s-a pus în slujba lui SOV? Banii privaţi sunt, aici, mai curaţi decât cei publici?
O combinaţie a celor două strategii aflăm la Daniel Barbu. Dispreţuitor, el scrie că „intelectualii lui Băsescu“ sunt „cetăţeni superior educaţi, care îşi afirmă şi cărora li se atribuie demnitatea de intelectuali“ (p. 42). Vina acestor „cetăţeni superior educaţi“ e că nu au „sensibilitate democratică“, mai ales deoarece ar susţine antiparlamentarismul. Lasă că poţi fi intelectual şi nedemocrat sau neliberal: exemple sunt destule, de la Eliade la Sartre sau Chomsky! Dar nu e cazul nostru. Ceea ce susţin „cetăţenii superior educaţi“ este doar că parlamentarismul românesc are nevoie de reforme, din pricina corupţiei sale. Or, asemenea teze sunt privite de d-l Barbu cu oroarea cu care catolicul practicant priveşte acuzaţiile potrivit cărora Biserica Catolică ar fi coruptă. „Întrunit în sesiune, proclamă mistic d-l Barbu, parlamentul acţionează întotdeauna in personam populi, aşa cum preotul celebrează liturghia in personam Christi. Iar în bisericile tradiţionale, tainele înfăptuite de preot sunt considerate valide, chiar dacă sunt săvârşite în stare de păcat personal. Tot aşa şi actele parlamentului configurează întotdeauna (sublinierea mea) voinţa naţiunii, indiferent de calităţile personale ale parlamentarilor“ (p. 49). În consecinţă, cei care ar dori să critice parlamentul şi deciziile sale sunt anatemizaţi ca fiind „un fel de atei ai credinţei democratice“.
Mai întâi însă, „cetăţenii superior educaţi“ au criticat parlamentul român, aşa cum este el azi, şi nu parlamentarismul ca atare, aşa cum le reproşează, fără temei, d-l Barbu. Apoi, comparaţia dintre liturghie şi actele parlamentului nu rezistă. Reprezentarea politică nu are nimic de-a face cu transsubstanţierea. Apoi, vorba lui J.-J. Rousseau, dacă „voinţa generală“ e infailibilă, ea nu coincide deloc cu „voinţa tuturor“, adică cu voinţa parlamentului pe care pare să o idolatrizeze Daniel Barbu. Am avut un asemenea caz în 2008, când parlamentul a votat în unanimitate mărirea salariilor profesorilor cu 50%, lege greşită şi neaplicată. Aşadar, fie, cum crede aparent Barbu, voinţa parlamentului coincide întotdeauna cu „voinţa generală“ şi atunci ea este failibilă şi trebuie criticată în numele raţiunii, fie, cum crede Rousseau, voinţa parlamentului nu coincide decât uneori cu „voinţa generală“, şi atunci ea trebuie din nou criticată, chiar în numele acesteia din urmă. Şi, în fine, aşa cum, în afară de „biserici tradiţionale“, există şi biserici protestante, fără preoţi, unde moralitatea individuală este esenţială, de ce n-ar exista ceva similar şi în politică, dacă insistăm s-o vedem sub specie theologiae, mai ales că democraţia modernă a apărut în ţările protestante, şi nu în cele catolice?
Cred că suprema aberaţie din acest volum se află în textul lui István Aranyosi, Specializarea: cazul intelectualilor filosofi din România. Un exerciţiu de logică. Exerciţiul de logică constă în aceea că unor intelectuali precum Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi G.M. Tamás li se contestă însăşi calitatea de a fi intelectuali şi, de aici, legitimitatea autorităţii lor înaintea publicului. Motivul, arată autorul, ar fi că nu poate fi intelectual cine nu are un domeniu propriu de specialitate, chiar dacă, în discursul său public, intelectualul vorbeşte, de regulă, în afara domeniului său de specialitate. Or, cei patru nu ar avea o specializare filosofică notabilă, deoarece prezenţa lor în ISI şi JSTOR este nulă sau aproape. Fie, să admitem că cei patru sunt nişte nulităţi în metafizica internaţională de azi şi că, neavând domeniu de specialitate, nu sunt nici măcar intelectuali. Întrebarea este: ce sunt? Misterul, ce-l puţin în privinţa lui Pleşu, se dezleagă: el nu este un metafizician serios, nu e filosof, nu e nici intelectual, cum fals crede poporul, totuşi „este plăcut la citire, subliniază probleme interesante“, pe scurt, înfăţişează „modelul de bunic realmente înţelept“! (p. 94). Aşadar, Pleşu e doar realmente înţelept! Oare autorul e conştient ce imens elogiu i-a adus lui Pleşu? Când eşti „realmente înţelept“ (fie şi ca bunic!), mai ai nevoie să produci harnic articole ISI? Şi mai există vreun motiv de a contesta preferinţa masivă a publicului pentru un „înţelept“?
De fapt, toată aberaţia acestui articol porneşte de la ceea ce autorul numeşte o „propoziţie modestă“: „intelectualii se exprimă în arena publică dincolo de aria lor de specializare“ (p. 84). Fie. Numai că, oprindu-ne aici, nu rezultă oare că intelectualii publici sunt nişte impostori, vorbind despre lucruri asupra cărora nu au nicio competenţă? Căci a vorbi în afara specializării nu înseamnă oare a vorbi despre ceea ce nu ştii? De fapt, d-l Aranyosi cade în următoarea dilemă: fie toţi intelectualii publici, inclusiv domnia sa, sunt nişte impostori, deoarece vorbesc despre ceea ce nu ştiu când ies în arena publică, şi atunci ei toţi, inclusiv domnia sa, trebuie ignoraţi, iar în acest caz articolul domniei sale e nul; fie că, dacă nu sunt impostori, autoritatea lor – când există – nu are legătură cu vreo specialitate. Răspunsul este că autoritatea lor publică nu are legătură cu o specialitate, ci ţine de posibilitatea de a articula clar şi expresiv idei generale, de a le insufla un ethos, de avea intuiţie şi discernământ şi, poate, mai rar, o anume înţelepciune – iar publicul înţelege foarte bine aceasta. Are o astfel de autoritate de a face cu scorul citărilor ISI?
Câtă orbire, câtă rea-credinţă în acest text ridicol şi găunos şi, în general, în concepţia întregului volum! Voinţa de a distruge cu orice preţ întunecă însă raţiunea. Idolii forului nu sunt acolo unde autorii îi caută, ci sunt chiar în urâţenia, invidia şi rictusul resentimentar din ei înşişi. //
Cititi si: Idoli şi idolatri (I)
