Pe aceeași temă
Preşedintele Klaus Iohannis afirmă, într-un mesaj transmis sâmbătă, la comemorarea a 30 de ani de când Liviu Babeş şi-a dat foc pe pârtia "Bradul" pentru a protesta faţă de regimul comunist, că există multe feluri de a ne aminti jertfa sa, unul dintre acestea fiind să nu mai lăsăm niciodată un regim abuziv să calce în picioare legea şi drepturile noastre şi să nu mai trăim niciodată în minciună şi frică.
În ziua de 2 martie 1989, Liviu Corneliu Babeș, atunci în vârstă de 47 de ani, și-a dat doc în timp ce cobora pe pârtia Bradul, din Poiana Brașov, purtân în mână un carton pe care scrie ”STOP MORDER! Brașov= Auschwitz!".
Protestul său a fost făcut public mai întâi în străinătate de către turiștii străini care se aflau în acea zi în stațiune.
În aprilie 1989, ziarul „The Free Romanian”, condus de Ion Raţiu, publica povestea tragicului eveniment.
În România, Securitatea a acoperit rapid eroismul lui Liviu Babeş. Sinuciderea lui Liviu Babeş a fost cunoscută doar de către românii care ascultau „Europa Liberă". Postul de radio a transmis ştirea la 12 ore de la tragedie, sub forma unui zvon: „Se pare că în ziua de 2 martie, la Braşov, un cetăţean român şi-a dat foc în semn de protest faţă de atrocităţile săvârşite de regimul Ceauşescu. Nu cunoaştem amănunte, dar ne vom interesa şi vom reveni”.
Un scoțian a încercat să-l salveze pe Liviu Babeș
Primul care a ajuns lângă el când a început să coboare pârtia Bradul în flăcări, a fost un turist, un tânăr scoţian, Douglas Wallase, care pe atunci avea 24 de ani. El şi-a dat haina de pe el ca să stingă flăcările ce îl ardeau pe om de viu.
„Brutal! Crunt! Nu înţelegeam despre ce este vorba. La început am crezut că este vorba despre un accident. Când flăcările au început să se ridice la câţiva metri în aer...a fost pur şi simplu îngrozitor. Un coşmar. Nu aş dori asta nimănui!”, a povestit el pentru Digi24.
A cunoscut-o abia după 25 de ani pe soţia celui pe care a încercat să îl salveze.
Wallace a fost cel care a transmis mesajul lui Babeș mai departe. Câteva zile mai târziu, The Sunday Times şi cele mai importante cotidiene din lume scriau despre omul care şi-a dat foc în semn de protest faţă de regimul care îi conducea ţara. Câteva luni mai târziu, avea să izbucnească Revoluția din 1989.
Liviu Corneliu Babeș a fost comparat cu Jan Palach, studentul care și-a dat foc, în anul 1969, în piața Wenceslas din Praga, în semn de protest față de invadarea Cehoslovaciei în anul 1968 de către trupe sovietice.
Liviu Corneliu Babeș a fost declarat erou martir în luna iunie 1997, iar o stradă din municipiul reședință îi poartă numele.
Interviu cu sotia eroului Liviu Cornel Babes, la zece ani de la eveniment - România liberă, 2 martie 1999
Se implinesc zece ani de cand un roman si-a dat foc pe partia din Poiana Brasov in semn de protest impotriva regimului Ceausescu
Numele: BABES;
Prenumele: LIVIU;
data nasterii: 10 septembrie 1942;
data decesului: 2 martie 1989;
locul decesului: partia "Bradul" din Poiana Brasov;
cauza mortii: autoincendiere;
semnificatia gestului: un om se pierde pe sine atunci cand accepta "tavalugul".
Ultimele sale creatii: "Tavalugul" si "Grota cu masti".
Liviu Babes a fost declarat erou printr-un gest al autoritatilor de dupa 1996. Gestul lui nu a fost unul disperat pentru ca nu i l-a impus nimeni, ci supremul gest de demnitate al unui om care a refuzat convietuirea cu raul. Despre toate acestea si mai mult chiar, intr-un interviu cu sotia lui Liviu: Etelka Babes.
Ce fel de om era Liviu Babes?
Era un om obisnuit care aprecia valoarea si era pentru ea si mai ales pentru creatie. Era pictor amator, ceilalti spun ca era chiar unul bun, si mai ales, punea foarte mult suflet in tot ceea ce facea. Era un om responsabil de faptele lui si intelegea sa-si extinda aceasta atitudine pana in gesturile marunte.
Cum credeti ca a ajuns sa faca acel gest?
A fost surprinzator si pentru mine. Nu inteleg nici acum si nu voi intelege niciodata. Nu mai suporta. Nu credeam ca il afecta atat de mult. Nu mai era comunicativ in ultima vreme, desi pana atunci el era un om foarte vesel, sustinea cu mare dragoste orice reuniune. Era un "pontos", as in bancuri.
Care era perceptia lui asupra oamenilor din jur si a reactiilor acestora la ceea ce ni se intampla tuturor?
Totdeauna se intreba cum de mai rabda semenii absurdul zilnic, de ce il accepta. "Ce fel de oameni suntem noi?" - se intreba foarte des. Eu eram mai rabdatoare. Intotdeauna am crezut ca dupa rau urmeaza si bine. El, nu. Era foarte afectat de neseriozitatea celorlalti, de delasare. Era foarte revoltat de atitudinea generala a celor din jur. Daca ar fi trait acum, nu stiu cum ar fi suportat ceea ce ni se intampla.
Chiar, cum credeti ca ar fi reactionat la realitatea momentului actual?
El nu accepta sa ne lafaim in mocirla. Ori asa, ori asa. De exemplu, una din ultimele lui picturi se intituleaza "Tavalugul". Imi spunea adesea: "Uite, vine tavalugul si noi stam si ne supunem. El vine si noi stam". Acum inteleg ce vroia sa spuna. Era cu mult inaintea mea si a celorlalti. Eu, ca femeie, trebuia sa lupt pentru casa, pentru familie, odata m-am si batut pentru ratia lunara de cinci oua. De aceea, nu pot sa inteleg cum regreta unii oameni acele vremuri. Daca nu erai smecher, nu aveai. Trebuia sa te descurci. Se spune adesea ca Ceausescu ne dadea case. Unii aveau, altii nu, insa. Oamenii au uitat.
Oamenii nu se gandesc ca el a facut gestul acela pentru noi toti. El nu era un foarte bun vorbitor de engleza, dar era un autodidact si a scris acel mesaj in engleza, sperand ca vreun strain de pe partie il va citi pentru a transmite mai departe ceea ce noi nu aveam curajul sa spunem. De altfel, asa a si fost, pentru ca primul care a ajuns la el si a citit mesajul a fost un olandez (între timp, s-a descoperit că era un scoțian, Douglas Wallace; Etelka s-a întâlnit cu el - n.r). Oamenii nostri nu inteleg. Nu tin sa pledez pentru cei din Occident (nu am fost niciodata in strainatate), dar imi pare rau pentru ceea ce ni se intampla. Au plecat unii care au profitat de libertatea obtinuta dupa 1989 si care nu inteleg pretul cumplit al obtinerii acestei libertati. Iar in continuare?Au fost zile negre pentru noi in acesti zece ani. Am fost si aproape somera... Probabil ca el trebuia sa se nasca in alta parte. Alta era lumea care i se potrivea.
Care credeti ca este raspunderea celor care ne conduc destinele?
Ei sunt vinovati pentru ca, daca tot s-au luptat sa ajunga acolo, trebuie sa-si dea seama ca au si o mare raspundere. Oare cum se gandesc ca nu vor fi trasi la raspundere? Oare cum pot dormi noaptea? Mie, cel putin, nu mi-ar placea sa traiesc intr-un palat poleit, iar altii langa mine sa sufere si sa se zbata in mocirla. Noi am fost creati pentru ceva bun, acesta cred ca este scopul pentru care Dumnezeu ne-a lasat pe Pamant. Conducatorii sunt primii care au obligatia de a-si pune problema in acesti termeni. Dar, daca si ceilalti ar da dovada de fermitate, cei care ne conduc si-ar pune mult mai des problema conduitei lor. Eu, insa, tot mai sper. Nu stiu in ce. El a gandit si a prevazut toate acestea. Tablourile lui erau foarte bine gandite. Una dintre lucrarile lui se intitula "Labirintul" si il are in mijlocul ei, foarte sters, pe Isus pe cruce. Noi nu eram habotnici, dar adesea imi spunea: "Vezi, aceasta este singura noastra solutie - credinta. Sa avem un crez puternic. Dar pentru a ajunge la el trebuie sa treci printr-un labirint. Unii reusesc, altii nu".
Pentru el, cel mai important lucru era creatia, valoarea si creatia. Se revolta fata de lipsa noastra de efort in acest sens, ca noi, in loc sa cream, ne facem ca muncim, pentru ca ei se fac ca ne platesc. Era foarte constiincios. Pentru mine ramane in continuare o enigma. Doar dupa ce l-am visat m-am mai linistit. Era fericit. O fi bine? Si-o fi gasit linistea? Nu stiu. O fi iesit din labirint? Nu stiu...
Interviu realizat de Dora Vulcan, România liberã, 2 martie 1999
