Pe aceeași temă
Presa franceză a trecut sub tăcere comportamentul agresiv faţă de femei al politicianului socialist devenit director FMI, în numele dreptului acestuia la viaţă privată. Arestarea lui Dominique Strauss-Kahn la New York pentru agresiune sexuală şi tentativă de viol pune sub semnul întrebării moralitatea acestui drept. Când soarta unui stat sau a lumii depind de un singur lider, poate acesta să-şi ascundă viciile la adăpostul dreptului la viaţă privată?
Sâmbăta trecută, când a fost arestat de poliţia newyorkeză pentru agresiune sexuală, directorul FMI Dominique Strauss-Kahn se afla la bordul unui avion Air France spre Berlin, unde trebuia să se întâlnească a doua zi cu cancelarul german Angela Merkel, pentru a analiza coordonarea politicilor FMI şi UE în vederea stabilizării situaţiei financiare a Europei. Luni, Dominique Strauss-Kahn avea programată o întâlnire cu miniştrii de Finanţe ai zonei euro pentru a discuta condiţiile unui nou împrumut pentru Grecia, pachetul financiar pentru Portugalia şi posibilitatea unor măsuri preventive de suport pentru Spania. Aceste întâlniri nu au mai avut loc. FMI poate funcţiona şi sub conducerea numărului 2 al instituţiei, americanul John Lipsky, dar una e să ai un politician european familiar cu toţi liderii importanţi ai regiunii la butoanele mecanismului de redresare a zonei euro şi alta un funcţionar american pentru care diferenţele dintre Grecia, Irlanda şi Portugalia sunt nesemnificative. Odată cu arestarea lui DSK, Europa îşi pierde influenţa financiară. În mod tradiţional, poziţia de director al FMI revenea unui european, iar aceea de adjunct unui american. După scandalul DSK, Europa ar putea pierde acest privilegiu în favoarea unui turc, a unui brazilian sau chiar a unui asiatic.
În al doilea rând, FMI pierde în materie de autoritate morală. Împrumuturile ieftine de la FMI vin însoţite întotdeauna de constrângeri bugetare care se traduc în măsuri dureroase pentru populaţie. Când însuşi directorul instituţiei este inculpat pentru că a încercat să violeze o cameristă într-un hotel de lux – 3.000 de dolari costă o noapte în apartamentul 2806 al hotelului Sofitel –, FMI nu mai are autoritatea morală să ceară unor ţări întregi să facă sacrificii.
Poziţia lui Dominique Strauss-Kahn era una de imensă responsabilitate, cu mize la fel de uriaşe. Acest om nu îşi putea permite slăbiciuni „omeneşti“ sau, cel puţin, nu-şi putea permite ca acestea să devină cunoscute. Și totuşi, comportamentul de prădător sexual al lui DSK era un secret deschis pentru presa franceză, care a ales să o treacă sub tăcere, pe motiv că este o chestiune care ţine de viaţa privată. În Franţa nu există tabloide, iar presa franceză îşi face un titlu de glorie din a nu depăşi ceea ce acolo se numeşte „ligne jaune“, linia care desparte viaţa publică de cea privată a liderilor politici. Ziariştii şi politicienii au primit cu dezaprobare un articol publicat de corespondentul ziarului Libération la Bruxelles, Jean Quatremer, pe blogul său, care scria în iulie 2007 că „singura problemă adevărată a lui DSK este raportul său cu femeile. Prea grăbit, de multe ori frizează hărţuirea.
Este un defect cunoscut de media, dar despre care nu vorbeşte nimeni (doar suntem în Franţa, On est en France, în original
n.n.)“. Quatremer avertiza atunci că o cultură puritană precum cea anglo-saxonă nu va tolera, mai ales la Washington, un astfel de comportament. Duminică, fragmentul citat a circulat pe majoritatea blogurilor şi site-urile franceze de ştiri şi a fost reluat chiar şi de New York Times.
Întrebarea este dacă presa îşi mai poate permite să traseze linii de demarcaţie între viaţa publică şi cea privată a personalităţilor politice şi să o ignore pe cea din urmă. Din punct de vedere moral, ziariştii francezi vor trebui să se întrebe dacă nu cumva ar fi servit mai bine interesul public dacă ar fi declanşat o campanie împotriva lui DSK în celelalte cazuri de agresiune sau abuz (au existat cel puţin două în trecut). Viitorul Franţei, al Europei şi al sistemului financiar mondial ar fi fost cu siguranţă mai puţin întunecate decât se arată acum.
De partea cealaltă se poate invoca riscul tabloidizării. Trăim însă într-o lume în care, din când în când, tabloidele joacă un rol sanitar. A fost un tabloid – New York Post – cel care a difuzat prima ştire despre arestarea lui DSK şi a fost un site tabloidizant – Drudge Report – cel care a aruncat bomba Monica Lewinsky. În România, tot un tabloid a publicat fotografiile cu Mircea Geoană în vizită la Sorin Ovidiu Vântu.
Dacă întrebăm psihanaliştii, 9,5 din 10 vor spune că acest comportament de prădător al lui DSK nu are legătură cu sexualitatea, ci cu Puterea. Or, este rolul presei să se asigure că Puterea este exercitată cu responsabilitate şi că este limitată, chiar dacă asta înseamnă să caute în coşul de gunoi al liderilor politici.
Până sâmbătă, DSK era favorit în toate sondajele de opinie pentru alegerile prezidenţiale de anul viitor. Strauss-Kahn era cea mai bună şansă a socialiştilor de a reveni la Palatul Elysée după 18 ani de dominaţie a dreptei. Acum, ecuaţia politică franceză este răsturnată. Socialiştii rămân pe cap cu trio-ul Martine Aubry, Ségolène Royal, François Hollande, dintre care nici unul nu are credibilitatea şi popularitatea necesare să câştige alegerile. Șansele lui Nicolas Sarkozy cresc într-un moment în care puţini îi mai dădeau vreuna, dar, fapt mult mai îngrijorător, cresc şi mai mult şansele lui Marine Le Pen, liderul Frontului Naţional. Franţa riscă să se trezească condusă de o doamnă violent antieuropeană, antiamericană şi antisemită, o perspectivă care dă fiori reci nu numai Parisului, dar şi întregului continent. //
Citeste si despre: FMI, Strauss Kahn, libidou, agresiune sexuala, scandal sexual.
