Pe aceeași temă
Am sperat câteva zile că Regele Mihai nu va susţine public candidatura lui Radu Duda, ginerele său devenit „alteţă“. Nu s-a întâmplat astfel şi, la drept vorbind, erau slabe şanse să fie altfel. Susţinerea a venit, deci, risipind orice iluzii. Într-adevăr, după părerea mea, prin acest act rău chibzuit, Regele Mihai, un om bătrân şi influenţat negativ de anturajul familial, a aruncat ideea instituţiei monarhice din România în derizoriu.
Dar – poate obiecta cineva – într-o republică nu mai există monarhie, aşa că ce mai avea de aruncat în derizoriu? Desigur, nu există monarhie, dar ideea monarhică, ca simbol, putea continua să trăiască şi să aducă beneficii nonmateriale. Într-o ţară unde tradiţiile şi continuităţile valoroase sunt atât de rare, ideea monarhică, cu valorile sale istorice, morale, naţionale, încarnată de o familie prestigioasă şi cu nume celebru, avea de jucat un rol de simbol.
Condusă de o personalitate „regală“, ea ar fi putut oferi un model de altitudine şi demnitate drept contrapondere la atâtea sinistre contramodele cu care avem de-a face zilnic în politică şi în media. Pentru aceasta, nu era nevoie să aibă putere politică, ba chiar era bine să n-o aibă. Chiar în ţările care au păstrat monarhia constituţională, regele sau regina, deşi nominal şefi ai statului, nu au nicio putere, dar funcţia lor simbolică este considerabilă.
Pentru continuitatea ideii monarhice, un singur lucru ar fi fost imperios necesar, chiar dacă poate nu şi suficient: ca această familie să nu se implice în luptele politice partizane dintre partide, să nu opteze pentru o coaliţie sau alta, să nu coboare de pe piedestalul autorităţii simbolice în arena bălăcărelilor politice. Vocea regelui (şi chiar a familiei sale) ar fi trebuit să se audă numai în cauze cu adevărat de interes naţional, aşa cum se auzea ea înainte de 1989 la Europa Liberă, în mesajele de Anul Nou.
Or, alegând să susţină candidatura la preşedinţie a lui Radu Duda, regele s-a implicat direct în politică, greşind amarnic, aşa cum a greşit cândva şi tatăl său, Carol al II-lea. Faptul că, de formă, Duda e un independent, nu poate ascunde adevărul evident: el se opune lui Traian Băsescu, deci, implicit şi PD-L. Prin urmare, se află mai aproape de PSD şi PNL, pentru a nu mai vorbi aici despre sponsorii bine cunoscuţi ai acestor partide. Nu va intra cu siguranţă în turul al doilea: dar dacă ar intra, va primi binecuvântarea PSD şi PNL împotriva lui Traian Băsescu. Dacă nu va intra, va da el susţinerea cel mai probabil lui Mircea Geoană, liderul unui partid al cărui preşedinte de onoare, Ion Iliescu, a ordonat cândva ca Regele Mihai să fie fugărit cu poliţia pe şosele. O mai mare dezonoare pentru Casa Regală nici că se va putea concepe. Dar chiar dacă l-ar sprijini pe Crin Antonescu în turul doi, oricum, Casa Regală va fi antrenată în confruntările politice.
Grav nu e faptul că ea, prin candidatura lui Duda, susţine implicit republica, căci republica în sensul ei autentic nu se opune monarhiei constituţionale. Grav e că, din model mai presus de politică, Casa Regală va deveni un partiduleţ, un club, o biată rotiţă printre multele altele în maşina electorală anti-Băsescu. Nimic, nici victoria, nici eşecul în alegeri a candidatului susţinut nu vor compensa pierderea imensă de capital simbolic.
Monarhia a fost alungată cu forţa de comunişti în 1947. Neocomuniştii au blocat o eventuală restaurare a ei în 1990. Dar ideea monarhică a supravieţuit cumva şi, poate, ar fi supravieţuit şi pe mai departe, dacă şi-ar fi păstrat şi înmulţit capitalul simbolic. Acum, însă, prin conlucrarea dintre ambiţia nemăsurată a unui actor ratat şi trista senectute a unui monarh fără noroc, chiar şi ideea monarhică şi-a primit lovitura de graţie. Şi fără pic de graţie.
