Manualele optionale de istorie

Se împlinesc în curand sase ani de cand, într-o atmosfera de isterie colectiva, manualele alternative de istorie pentru liceu îsi faceau intrarea pe scena publica romaneasca. Falsa familiaritate cu istoria romanilor, indusa de monopolul de decenii al manualului unic, încuraja pe cutare publicist en vue sa ceara atunci întrunirea conclavului istoricilor care sa produca de urgenta o noua “versiune autorizata” si linistitoare a récit-ului national. Unul dintre manualele cu deosebire atacate ar fi meritat ars în piata publica, proclama un regizor de film care trudise pana la sfarsitul regimului Ceausescu si chiar dupa aceea la eroizarea cinematografico-infantila a trecutului Romaniei. In randul profesorilor de liceu dintr-o anumita generatie, un cor de bocitoare petrecea manualul unic pe ultimul drum, iar istorici, autori de manuale optionale, erau interogati ca niste delincventi, în direct, pe platourile de televiziune. In sfarsit, ministrul Educatiei trebuia sa înfrunte un vot de neîncredere în Parlament, menit sa sugereze primejdia nationala a aparitiei manualelor alternative de istorie.
Unde ne aflam sase ani mai tarziu? A avut agresivitatea atacurilor venite din sfera politico-mediatica un efect inhibitor asupra spiritului critic si inovator, menit sa stea la baza noilor manuale? Ce s-a castigat în mod real prin abandonarea manualului unic de istorie? S-a mutat istoria povestita tinerilor de pe terenul stereotipurilor ce flateaza orgoliul national pe cel al unei problematici care maturizeaza gandirea despre societate si dezvolta spiritul civic? Mai trezesc manualele alternative mefienta sau chiar ostilitatea unora dintre profesorii de istorie? Cum se reflecta starea actuala a istoriografiei romanesti în programa de istorie si în calitatea manualelor optionale? In sfarsit, asistam oare prin actiunea manualelor alternative la o recompunere a memoriei nationale sub semnul complexitatii, al acceptarii contradictiilor trecutului pe un fundal realmente european? Aceasta ancheta este menita sa ofere sau sa sugereze cateva raspunsuri. Relatia unei societati cu trecutul ei, deci cu o parte din ea însasi, trece mai întai prin manualele de istorie. In ultimii ani, aceste manuale delimiteaza unul din locurile esentiale nu doar pentru învatarea, ci si pentru redefinirea de catre o societate a propriei istorii. Emergenta exploziva a memoriilor de grup dupa prabusirea comunismului - memoria colectivizarii, memoria fostilor detinuti politici, memoria exilului, cea a mediilor intelectuale, memoria comunitatii evreiesti sau a minoritatii germane - constituie, alaturi de intrarea în orizontul memoriei a Holocaustului si a crimelor comunismului, marele dizolvant al monolitismului istorico-ideologic întrupat în manualul unic. S-a vorbit mult de dimensiunea reparatorie, morala si politica, a acestei descoperiri a bogatiei contradictorii si tragice a trecutului romanesc. Ea raspunde însa si unui fenomen de internationalizare fara precedent a cercetarii istorice, pe de o parte, a politicilor educationale în domeniul istoriei, pe de alta. Cercetarea istorica si regimul memoriei nu se mai pot satisface cu îngustimea cadrului national conceput rigid. Ca ne place sau nu, memoria nationala romaneasca va deveni tot mai deschisa, adoptand o geometrie variabila ce va reflecta atat maturizarea cercetarii istorice, cat si valorile si prioritatile timpului în care traim. La urma urmei, Benedetto Croce spunea ca nu exista alta istorie decat contemporana. Manualele noastre de istorie îi dau dreptate, în felul lor.

1. Societatea romaneasca nu a dezbatut in profunzime dupa 1989 despre rolul scolii in viata si in formarea unei persoane, chiar daca diversele crize ale sistemului de educatie au adus in atentia publica una sau alta dintre problemele invatamantului. In contextul a ceea ce credeti ca este rolul scolii, care este utilitatea invatarii istoriei?
2. Educatia moderna isi propune sa elibereze gandirea si sa dezvolte creativitatea elevilor. Au abandonat noile manuale de istorie rolul de generatoare de stereotipuri?
3. Cum transforma manualul optional demersul profesorului?
4. Manualele optionale au fost introduse incepand din 1997 in gimnaziu si din 1999 in liceu, ca o expresie a pluralismului dintr-o societate democratica. Dupa aproape un deceniu si dupa numeroase editii si modificari curriculare, credeti ca manualele de istorie reusesc sa concretizeze principiul pluralismului sau se limiteaza la o diversitate formala?

LAURA CAPITA, Institutul de Stiinte ale Educatiei, Bucuresti
Autorii produc stereotipuri, manualele le reflecta
1. Exista mai multe planuri ale raspunsului. Ca adult care se ocupa de probleme ce tin de buna functionare a scolii, raspunsul este afirmativ. Si as risca sa raspund la fel si în numele elevilor care sustin bacalaureatul la istorie sau, mai mult, dau un examen de admitere la facultate. Pentru ambele categorii este vorba despre utilitatea imediata sau de perspectiva (pentru cei din urma, istoria înseamna un domeniu profesional; arheologul, profesorul de istorie, muzeograful, diplomatul, redactorul unei reviste de specialitate au cu totii o formare initiala în istorie). Dar problema utilitatii priveste si categoria foarte larga a elevilor. Ca adulti, consideram ca pentru ei este util sa înteleaga radacinile unor evenimente care se petrec sub ochii nostri sau mesajul unei opere de arta realizata într-o anumita perioada, sa aiba opinii despre ceea ce se întampla si, mai departe, sa ia o atitudine. Ne gandim ca istoria, bine studiata, poate deveni o scoala în care se exerseaza competente care contribuie la implicarea activa a oamenilor în viata cetatii. Componenta civica a istoriei este perspectiva cea mai recenta pe care o propun cele mai noi programe scolare (clasele a IX-a si a X-a). Problema este ca efectele acestui demers se vad în afara scolii, iar ceea ce evalueaza scoala este partial. Spre deosebire de alte discipline care formeaza competente profesionale relativ usor evaluabile, istoria contribuie la profesionalizarea corpului civic. De ce la Atena, de pilda, accesul în teatru era gratuit? Pentru faptul ca teatrul prezenta, pe o trama istorica (pe care doar noi o acceptam ca mitologica), urmarile aplicarii sau neaplicarii unor valori considerate a fi instrumentale pentru o buna functionare a cetatii. In plus, istoria aduce cu sine o dimensiune identitara multipla. Pana în 1989, era monoidentitara; elevul, ca si profesorul, era roman (cu o stranie confuzie între etnie si cetatenie) si tanar comunist. O istorie ca scoala civica nu vede nici o contradictie între multiplele identitati ale unui elev (etnie, gen si, de ce nu?, optiune politica) si cetatenie. Istoria poate promova si crea cadrul asumarii unor valori si atitudini care conduc la cetatenie, asa cum este aceasta vazuta de catre o societate sau alta. Sa nu ne înselam, tanarul palestinian care se sacrifica în numele unor idealuri pe care noi, europenii, le putem considera confuze, este, din perspectiva valorilor grupului în care a crescut, întruchiparea civismului. De unde si drama istoricului - discursul lui este unul despre valori povestite ca naratiune cronologica.
2. Mai întai, trebuie sa spunem ca vorbim despre mai multe generatii de manuale. Ca produse cu o piata particulara (putine sunt cartile care se vand, sa spunem, în o suta de mii de exemplare) si ca obiect tipografic, ele sunt destul de diverse. Manualele sunt produse ale unor conceptii subiective si asumate care interpreteaza un document scolar important, programa. Altfel spus, autorii produc stereotipuri, manualele nu fac decat sa le reflecte. Dar, tinand cont de faptul ca stereotipurile sunt o “abreviere” care tine de paradigmele fundamentale ale gandirii umane (ajutand creierul uman sa faca fata complexitatii informatiilor primite din lumea înconjuratoare), important nu este sa le eliminam; ca profesori, ar trebui sa le folosim pentru a dezvolta capacitatea elevilor de a le sesiza si de a le analiza critic (a fi constient de stereotipuri înseamna a fi mai putin manipulabil). Exista stereotipuri verbale, cum ar fi cel legat de caracterul unitar al poporului roman - de multe ori, unitatea politica si/sau lingvistica este confundata cu uniformitatea (moldovenii nu sunt asemenea ardelenilor, iar acestia nu seamana cultural cu, sa spunem, oltenii - aceasta nu-i face mai putin romani, ci mareste complexitatea culturala romaneasca). Exista, însa, si stereotipuri care tin de utilizarea surselor vizuale. Unul foarte frecvent este acela cand în manual apare o imagine si nu se specifica daca ea este contemporana cu evenimentul abordat sau ulterioara acestuia. Formula mai benigna este repetarea pana la satietate a unei singure imagini (este cazul lui Mihai Viteazul) sau acordarea unei imagini artistice (subiective) a statutului de imagine obiectiva, bazata pe o dubioasa calitate de martor ocular al artistului - de pilda, toata lumea stie, datorita lui Aman, cum arata Tudor Vladimirescu, desi artistul nu l-a cunoscut personal; mai simplu, sa ne uitam la sirul de voievozi din curtea Muzeului de Istorie Militara din Bucuresti...
3. Depinde de profesor, de cat de mare este accentul pe care-l da manualului în activitatea didactica. Manualul este un pretext, este un mod particular de a întelege programa scolara, este un posibil traseu. Profesorul poate sa accepte, sa respinga, sa îmbunatateasca manualele. Manualul nu este o azbucoavna. El reprezinta cumva o medie a situatiilor pe care autorii le pot anticipa. Cred ca la tema utilizarii variate a manualului în demersul didactic s-a progresat cel mai mult. Trebuie spus, însa, ca aceasta diversitate este, pentru marele public, în general mai discreta. Ceea ce ar trebui sa fie analizat este diversitatea sarcinilor de lucru, oferta de învatare asigurata de surse, gradul de libertate acordat profesorului prin varietatea de surse si prin caracterul contradictoriu al acestora.
4. Manualele ofera un spatiu foarte larg pentru a raspunde la tema diversitatii. Si, daca privim în curtile altora, vom vedea o diversitate a conceptiilor didactice. Dar contextul este altul si traditia îsi spune cuvantul.
Manualele de istorie din Romania au progresat în interiorul unei conceptii care s-a conturat odata cu introducerea primei generatii a manualelor alternative. Sunt cateva elemente ale unui “discurs” care include textul autorilor, sursele istorice, vocabularul, activitatile propuse elevilor, inclusiv cele care privesc evaluarea si, nu în ultimul rand, sursele istorice. Sunt multiple posibilitati de a combina elementele mentionate (un matematician chiar le-ar putea calcula). Cred ca ne aflam într-un moment prielnic pentru a depasi modelul în interiorul caruia s-a lucrat pana acum. Dar e nevoie de un efort comun:
- autorii pot adecva mai mult discursul manualului diversitatii elevilor, ca indivizi si grup; tema dezvoltarii competentelor de comunicare prin utilizarea manualelor scolare este foarte actuala, la fel ca si cea a educatiei civice prin istorie;
- evaluatorii manualelor trebuie sa fie mai deschisi acceptarii diversitatii de opinii;
- autorii programelor scolare trebuie sa-si înfranga tentatia de a aborda exhaustiv trecutul;
- editurile ar trebui sa gandeasca alternative la abordarea, din ce în ce mai standardizata, a machetarii.
Fara pretentia de a epuiza lista actorilor, as adauga un factor care tine de ritmul schimbarilor; sa nu uitam ca timpul oferit de minister pentru realizarea unui manual este tot mai limitat.
Nu în ultimul rand, cred ca manualele vor deveni mai diverse atunci cand nu li se va cere sa suplineasca lipsa atator resurse didactice.
Inchei cu citarea catorva recomandari facute de catre reprezentantul unei edituri britanice autorilor si editorilor, cu prilejul unui seminar pe tema manualelor de istorie din Europa de Sud-Est: sarcini complexe pentru dezvoltarea învatarii; utilizarea frecventa a analogiei; umor si veselie.

ZOE PETRE, Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucuresti
Abrogarea discursului unic despre istorie
1. Problema utilitatii studiului istoriei se pune în functie de doua variabile: de viziunea despre rolul scolii, pe de-o parte, si de viziunea despre istorie, pe de alta. Daca scoala e conceputa într-o perspectiva practicista, ca un loc în care copiii si adolescentii deprind abilitati folositoare calificarii lor ca adulti producatori de bunuri materiale, atunci istoria, si în genere cultura umanista, nu au nici o utilitate. Intr-o scoala care formeaza înainte de toate cetateni, istoria e indispensabila, cu conditia sa fie înteleasa ca experienta a alteritatii în timp, comparabila cu alte experiente - cele ale alteritatii în spatiu.
2. Intr-o proportie importanta, noile manuale evita retorica, locurile comune autoapologetice, insista în a promova capacitatea de discernamant si de lectura critica a elevilor si îi ajuta sa sesiseze concretul, experienta vie a umanitatii. Manualele au absorbit - în masuri diferite, ce-i drept, dar nu neglijabile - modalitati noi de reconstituire a trecutului (viata cotidiana, raporturi de gen, creativitate culturala), depasind maniheismul traditional al “luptei de clasa ca motor al istoriei”.
3. Profesorul care ia cunostinta de toata oferta de manuale în disciplina proprie si decide care anume dintre manualele editate de MEC este mai potrivit pentru elevii sai nu mai poate fi “omul unei singure carti”.
4. Abrogarea discursului unic si obligatoriu despre istorie e un bun castigat. Manualele nu pot însa, ele singure, sa suplineasca toate dezideratele unei societati pluraliste. Ele pot încuraja - sau descuraja - gandirea critica. Ca orice carte destinata unei difuzari masive, partea de receptare a manualului - de catre profesori, elevi, parintii sau bunicii lor, autoritatile scolare etc. - ramane esentiala. Societatea romaneasca nu e (înca?) dispusa sa renunte la stereotipe, mai ales dupa un sfert de veac de retorica pseudoistorica, si manualele de istorie, ca si diferitii lor autori, castiga sau pierd autoritate în aceasta inevitabila confruntare cu paradigmele traditiei.

DANIELA ZAHARIA, Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucuresti
Invatamantul istoric in suferinta
1. Societatea romaneasca nu este singura care nu si-a mai interogat de mult timp optiunile legate de educatie. In întreaga Europa scoala pare sa se fi transformat într-un teren de încercare pentru politici de tranzitie, fara ca în toate situatiile sa putem întelege viziunea si logica de ansamblu a reformatorilor. De altfel, deciziile în acest domeniu se fondeaza mai degraba pe ideile politicienilor si birocratilor, în timp ce rolul intelectualilor si al specialistilor în educatie este greu de sesizat, iar dezbaterea publica începe, eventual, abia dupa ce reformele sunt declansate. Este greu de spus cat de numerosi sunt parintii care stiu ca scoala este un mediu si un instrument de socializare, menit sa creeze un set de valori si repere culturale absolut necesare în functionarea oricarei comunitati. Uneori, ma tem, nici profesorii nu par sa stie acest lucru. Daca pentru multi parinti scoala este locul în care copiii lor pot sta sub paza cateva ore pe zi, se întampla ca pentru unii profesori sa fie un fel de mediu destinat lor mai mult decat elevilor. Imi aduc aminte de momentul introducerii manualelor optionale în licee: programa pe care se bazau a bulversat atat de mult unele comoditati, încat inspectorul de specialitate era cautat de catre profesoare care doreau sa stie daca si ele ar trebui sa predea noua tematica, desi mai aveau unul sau doi ani pana la pensie! Scoala este facuta pentru copii si adolescenti, dar este facuta si pentru toti cei care am încheiat de mult anii de liceu: este locul în care ni se cladeste o parte din memoria colectiva si în care generatiile succesive primesc fundamentele unui limbaj social comun. De aici rezulta beneficiile, dar si dramele istoriei ca disciplina scolara. Dincolo de abilitatile intelectuale pe care le poate forma, istoria învatata la scoala este unul dintre principalele instrumente creatoare de memorie. Pentru o societate, absenta memoriei istorice are efectul amneziei pentru un individ: o face dependenta de orice influenta, o lasa la dispozitia oricaror manipulari.
2. Cine citeste revista 22 îsi aminteste, desigur, de momentul din 1999 - dramatic atunci, ridicol ulterior - în care jandarmii, aflati la poalele unui deal, au încercat sa opreasca grupurile de mineri grupate la înaltime. Cred ca nu a fost nici un jurnal de stiri sau ziar care sa nu compare situatia cu ambuscada de la Posada, atat de vie ramasese în mintea tuturor celebra ilustratie reprodusa în manualul pentru clasa a VIII-a, înainte de 1989. Copiii, chiar si cei de acum - surferi pe Internet sau dependenti de televiziune - au un raport special cu primele cunostinte pe care le primesc la scoala, de la profesori sau din manuale. Responsabilitatea autorilor de manuale, a editurilor, a ministerului devine cu atat mai mare. Stiu bine ce efort masiv presupune, în anii facultatii, demontarea unei absurditati împlantate în mintea unui tanar student pe vremea cand era elev în clasa a V-a. Manualele creeaza în mod inevitabil o serie de stereotipuri, dar, pe de alta parte, pot favoriza libertatea de gandire. In acest proces conteaza, însa, mai multi factori. Profesorii sunt cel putin la fel de importanti, pentru ca ei le creeaza elevilor reflexul de a analiza sau pe cel de a crede (reproduce) fara a cerceta. Editorii au si ei un rol. Exercitiile, selectiile de surse istorice, ilustratiile sunt deja un bun castigat si laudat. Ceea ce par sa evite, din pacate, autorii si editorii este prezentarea istoriei sub forma ipotezei. Foarte rare sunt manualele si lectiile care vorbesc despre dubii si dezbateri istoriografice. Indiferent cat de îndepartata sau de apropiata este o epoca sau o civilizatie, majoritatea autorilor prezinta fapte si idei de parca ar fi detinatorii adevarurilor absolute. Fara îndoiala, putem vedea aici modestia profesionala a unora, teama altora de a nu complica o explicatie, dar, în mod cert, este si o inhibitie, creata de brutalitatea atacurilor pe care le-au suportat cei care au facut prima tentativa de-a se elibera de stilul si interpretarile traditionale. Trebuie spus, pe de alta parte, ca un manual, oricat de inteligent construit, nu poate încuraja cu adevarat gandirea libera, daca este singura carte pe care o citesti.
3. Manualul este instrumentul elevului. Una dintre mizele principale ale utilizarii noilor manuale este aceea de a încetateni ideea ca manualul nu se adreseaza profesorilor. Inainte de 1989, manualul unic era o autoritate absoluta: ca într-un circuit cu sens unic, profesorul era obligat sa-i urmeze ritmul, etapele, traseul, iar peisajul era acelasi pentru toata lumea si nici macar cuvintele care-l descriau nu puteau varia. Elevii învatau Manualul, la examene reproduceau Manualul, profesorii îi verificau dupa Manual, intrarea la facultate a unui pasionat de istorie depindea de fidelitatea fata de Manual. Dintr-o astfel de paradigma se iese cu mare greutate. Este mai usor de spus cum ar trebui sa modifice manualele optionale demersul profesorilor, dar îmi este foarte greu sa apreciez situatia reala. Cunosc profesori ale caror lectii sunt adevarate explorari, în care manualul nu este decat un punct de plecare, precum si pe altii, care în zilele bune recita textul tiparit, iar în cele mai putin bune îsi pun elevii sa îl rezume pe caiete. Pe de alta parte, nu putem vorbi despre o scoala ideala, desprinsa de conditionarile materiale si sociale. Problemele scolii si ale dascalilor nu pot fi mai mici decat ale comunitatii în ansamblu.
4. Pentru ca manualele scolare sa fie o expresie a pluralismului trebuie, mai întai, ca mediul istoriografic sa fie suficient de generos, variat si structurat intelectual, iar memoria mai multor grupuri sociale sa primeasca dreptul real de a se exprima liber. Or, o privire mai scrutatoare asupra productiei editoriale ne arata ca ne aflam mai degraba într-o oarecare monotonie: subiectele referitoare la istoria romaneasca sunt putine la numar si majoritatea re-vizitate periodic, fara mari contributii inovatoare, istoria universala este prezenta mai mult prin traduceri, pentru ca editurile nu cunosc sau nu au încredere în specialistii romani, televiziunile rareori aduna pe un platou istorici cu opinii diferite, astfel încat emisiunile nu implica nici un fel de dezbatere. Doar canalele documentare mai trezesc putin atmosfera. Este adevarat ca manualele dedicate istoriei universale sunt mai variate, prin conceptie si informatie, decat cele de istoria Romaniei. Din pacate, si calitatea lor este inegala. Tematica este în mod inerent mai vasta, mai greu de stapanit, iar unii autori par în mod vadit jenati de anumite subiecte. Diferentele la acest nivel se creeaza mai ales între manualele care beneficiaza de contributia unor autori specializati în domeniile istorice respective si cele care sunt realizate de catre persoane cu o pregatire generala, dar fara profunzime. Termenele impuse de minister pentru redactarea unui manual (o luna, din cate stiu, pentru cele mai recente) nu favorizeaza deloc calitatea textelor si a conceptiei generale, oricat de bune ar fi intentiile editurilor si autorilor. Pe de alta parte, publicarea unui manual este si o afacere, iar editorii trebuie sa castige un concurs, în care ministerul prefera cartile mai ieftine, deci cu pagini mai putine si, implicit, cu spatiu si mijloace de exprimare restranse. Manualele de istorie romaneasca sunt un caz aparte. Majoritatea se mentin în limitele canonului biografiei nationale conservatoare, reprodus cu mijloace mai generoase sau mai austere. Unele dintre ele, sau cel putin anumite teme, exprima viziuni nationaliste mai accentuate sau mai discrete. Extrem de rare si punctuale sunt perspectivele inovatoare, în care sa recunoastem influenta unor tendinte istoriografice mai actuale. Nici nu este un lucru surprinzator: istoria romaneasca este terenul tuturor luptelor de imagine si al confruntarilor pentru feude politice, un fel de camp minat pe care îti trebuie curaj (uneori fizic) ca sa îti croiesti un drum independent. Nu exista, asadar, pluralism si nici nu ma astept foarte curand sa îl pot vedea la acest nivel. Invatamantul istoric, la fel ca si istoriografia si, la o scara sociala mai larga, memoria istorica sunt înca în suferinta, iar pentru însanatosirea lor nu este suficienta doar trecerea timpului. Cred ca ne aflam într-un moment în care este nevoie de o reflectie serioasa si sincera, care sa poata fi urmata de o actiune mai eficienta.

OVIDIU CRISTEA, Institutul de Stiinte Istorice “N. Iorga”, Bucuresti
“Cenusareasa” stiintelor
1. Dupa 1989 istoricii nu au discutat catusi de putin situatia disciplinei lor. Lipsa unui bilant din care sa reiasa ce trebuie mentinut si ce trebuie abandonat a facut ca istoria sa ajunga in situatia de “Cenusareasa” a stiintelor umane, cu un impact foarte scazut in societate si, implicit, cu o criza a predarii acestei discipline in scoli. Regimul comunist facuse o dogma din principiul “historia magistra vitae”. Cand s-a incercat abandonarea unei asemenea abordari, scandalul a fost unul urias. Problema cred ca a rezultat, pe de o parte, din incrancenarea cu care o tabara a aparat ideea istoriei ca discurs glorios asupra trecutului, care sa insufle tinerelor generatii admiratie fata de faptele stramosilor, in timp ce partizanii abandonarii stereotipurilor nu au reusit sa-si sustina foarte convingator punctul de vedere. Acuzati de iconoclasm, din cauza incercarii de a se detasa fata de cei considerati “eroii neamului”, unii dintre autori au trecut rapid in defensiva, intrand astfel in jocul contestatarilor “manualelor alternative”. Astfel, adevarata problema - a utilitatii invatarii istoriei - a fost ocolita. Raspunsul la aceasta intrebare este insa indisolubil legat de locul ocupat de istorie si de istoriografie in societate.
2 si 3. Pentru profesor, cred ca manualul trebuie sa fie un punct de sprijin, nu o “partitura” pe care sa o recite in fata clasei. In felul acesta ar avea o mai mare libertate de miscare pentru a-si modela discursul in functie de elevii carora li se adreseaza. Odata ce reuseste sa le starneasca curiozitatea acestora, restul aproape ca va veni de la sine. In era calculatorului si a Internetului, un copil indragostit de istorie va invata mai mult despre Evul Mediu (de exemplu) din jocul Medieval Total War decat din orice manual existent pe piata. Implicit, sansa perpetuarii unor stereotipuri prin intermediul manualelor se va reduce simtitor.
4. Cred ca este inca o diversitate formala. Este insa un pas important spre principiul pluralismului si cred ca existenta manualelor concurente trebuie sustinuta, nu abandonata.

ECATERINA LUNG, Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucuresti
Pluralism in abordare, nu doar diversitate formala
1. In orice societate, scoala ar trebui sa slujeasca reproductiei sociale a modelului uman considerat adecvat conditiilor concrete de viata, dar si proiectiilor de viitor ale respectivei comunitati. Scoala ar trebui sa educe viitori cetateni responsabili pentru destinul propriu, dar si pentru cel al societatii în ansamblul ei. In acest context formativ, istoria îsi gaseste un loc mult mai important decat cel pe care i-l ofera actualele programe de învatamant, care au redus drastic orele alocate nu doar istoriei, ci si celorlalte discipline umaniste. Ceea ce se întampla astazi cu disciplinele umaniste îmi reaminteste, din pacate, ultimii ani ai regimului comunist, cand singura educatie valorizata era cea tehnica, în dorinta conducatorilor sistemului de a-i transforma pe elevii de atunci în simpli roboti capabili sa repete la nesfarsit o aceeasi operatie, dar neînstare sa gandeasca singuri.
Cand e predata bine, istoria poate sa împiedice o astfel de standardizare a indivizilor, prin stimularea gandirii autonome, a capacitatilor logice si creative, întrucat nu pune accent doar pe memorie si repetitie, ci pe întelegere si interpretare. Istoria e strans legata de memoria comunitatii; or, omul se deosebeste de animale si prin capacitatea sa de a-si aminti, de a învata din experiente trecute, nu doar ale sale, ci si ale celorlalti indivizi din specia sa. De asemenea, istoria poate contribui la formarea si interiorizarea unor repere valorice si morale care sa permita individului sa-si gaseasca drumul în lumea atat de complexa si adesea bulversanta în care traim.
2. Problema este legata, pe de o parte, de programa care sta la baza redactarii manualului si care, chiar daca mult mai flexibila decat cea din perioada manualului unic, contine totusi unele constrangeri, necesare, de altfel, pentru a asigura o baza comuna pregatirii tuturor elevilor. Pe de alta parte, autorii de manuale au o mare responsabilitate în efortul de a evita stereotipia. Dar chiar si autorii sunt, în marea lor majoritate, educati pe baza manualului unic, si aceasta se poate reflecta, inconstient, în maniera de elaborare a materialelor didactice. Sigur, sunt si elemente care reprezinta achizitii relativ sigure ale demersului istoric, pe care autorii se simt obligati, pe buna dreptate, sa le introduca în manuale. Deci, daca regasim aceleasi elemente în mai multe manuale pentru acelasi an de studiu, nu avem neaparat de-a face cu stereotipuri. Stereotipurile sunt rodul unei insuficiente reflectii asupra continuturilor de introdus în manuale, ale unei preluari grabite a informatiilor. In cele din urma, nu cred ca principiul de manual alternativ ar fi prin sine creator de stereotipuri, dar formatia si structura autorilor de manuale alternative, ca si programa pe care trebuie s-o urmeze pot, în anumite conditii, sa conduca la astfel de rezultate.
3. Relatia profesorului cu manualul ilustreaza cel mai bine rolul factorului uman în procesul de predare-învatare. De fapt, un bun profesor ajunge, în urma experientei dobandite, sa elaboreze propriul sau manual, pe care sa-l adapteze în functie de nivelul clasei si de obiectivele pe care doreste sa le atinga. Este vorba, evident, de un manual virtual, creat pe baza lecturilor si reflectiei proprii de catre fiecare cadru didactic. Putem vorbi de o problema atunci cand acest manual ideal e realizat doar pe baza studierii altor manuale, în cazul nostru a mai multor manuale alternative, deoarece profesorul ar trebui sa cunoasca si lucrarile de specialitate, pe baza carora sa-si poata modifica, la nevoie, discursul. Existenta mai multor manuale pe piata pare sa le sugereze unor profesori ca nu e nevoie sa mai citeasca altceva si ca e suficient sa combine informatiile din aceste surse comode. Nu insinuez ca este o practica raspandita si, pana la urma, efortul de a combina mai multe manuale alternative este prin sine mai benefic decat cel de a reproduce manualul unic. In acelasi timp, manualul nu ar trebui sa se adreseze atat profesorului, care, teoretic, se orienteaza dupa programa, ci elevului, care sa-l foloseasca pentru fixarea cunostintelor si pentru dezvoltarea anumitor abilitati. Din acest punct de vedere, manualele alternative reprezinta instrumente de lucru care permit o mai buna adecvare la nivelul clasei decat manualul unic. Insusi faptul ca acum e posibila optiunea conduce la cresterea responsabilitatii profesorilor, care nu mai pot ascunde eventuale carente ale activitatii lor didactice în spatele manualului unic.
4. Programa de la care se porneste în redactarea manualului este orientativa, nu neaparat directiva. Ea mentioneaza anumite continuturi care trebuie prezentate în manual, dar nu impune de o maniera foarte detaliata modul de tratare a problemelor respective. Aici intervine, deci, experienta autorului sau a autorilor, caci, de regula, manualele de istorie existente la ora actuala au fost realizate de echipe. Autorii au libertatea de a pune în mod diferit accentul pe problemele tratate, în functie de interesul pe care considera ei ca respectivul continut îl prezinta. De asemenea, autorii pot porni de la ideea, corecta, a diversitatii elevilor carora li se adreseaza si, ca atare, pot redacta manuale mai complexe, destinate, în viziunea lor, unor unitati scolare de elita, sau manuale mai schematice, adresate unor clase cu un interes mai scazut pentru materia respectiva. Aceste abordari diferite pot fi sugerate uneori chiar de edituri, care, în urma experientei din ultimii ani, au înteles ca piata manualelor cuprinde mai multe segmente, si care se pot orienta catre un anumit public tinta. In acest context, cred ca manualele alternative pot genera cu adevarat pluralism în abordare, si nu doar diversitate formala. Dar pentru a atinge acest deziderat e nevoie de o clara definire a obiectivelor pe care si le propun autorii, de o cunoastere cat mai buna a nivelului pe care îl are populatia scolara de o anumita varsta, si, pana la urma, si de cunoasterea particularitatilor profesorilor de istorie. Ei sunt cei care aleg cartile dupa care învata elevii lor si, prin preferintele pe care le arata unor tipuri de manuale sau altora, pot stimula sau inhiba manifestarea pluralismului.

SORIN MITU, Facultatea de Istorie, Universitatea “Babes-Bolyai”, Cluj-Napoca
Nu conteaza ce predai, ci cum predai
1. Exista doua maxime care pretind ca ofera raspunsuri la aceasta întrebare. Prima spune ca istoria este învatatoarea vietii, iar cealalta ca oamenii nu învata niciodata nimic din istorie. Probabil ca adevarul este undeva la mijloc. Istoria are un statut mai problematic, în comparatie cu alte discipline, deoarece se preteaza foarte usor, prin natura sa, la manipulari cu caracter ideologic. Istoria este folosita pentru a sustine si legitima diferite interese politice si acest lucru o face antipatica uneori. Dar si fizica sau chimia pot fi utilizate în modalitati periculoase, în vederea confectionarii unei bombe, de exemplu. Cu toate acestea, nimeni nu contesta utilitatea lor în scoala. Ca orice alta disciplina, istoria satisface curiozitatea stiintifica, serveste la formarea de abilitati intelectuale si atitudini civice, educa si delecteaza. Dar ea trebuie protejata, în primul rand, de riscurile ideologizarii. Istoria nu mai trebuie angajata pentru “a servi” niste scopuri si obiective foarte generale, oricat ar fi ele de nobile, ci trebuie umanizata si apropiata de sensibilitatea elevilor. O lectie chemata sa legitimeze integrarea europeana sau sa apere identitatea nationala va fi întotdeauna mai plictisitoare decat o emisiune bine facuta de pe Discovery Channel. Si, în cele din urma, va fi alungata din programa scolara, nu datorita politicii ministerului, ci pentru ca elevii de astazi nu mai digera ideologiile sforaitoare. Pana acum, studierea istoriei nu ne-a ajutat sa alegem conducatorii cei mai potriviti, de exemplu, sau sa întelegem “specificul poporului roman”. Dar poate fi utila pentru a cunoaste trecutul familiei noastre, al localitatii în care traim sau chiar al marcii favorite de ciocolata. O asemenea istorie amuza, ne îmbogateste sufleteste, ne ancoreaza într-o traditie, ne confera identitate.
2. Cred ca s-au facut pasi importanti în aceasta directie. Fara îndoiala, exista manuale mai bune sau mai rele (unele mai seamana înca foarte bine cu cele de pe timpul lui Ceausescu). Asadar, este vorba si de responsabilitatea colegilor nostri din învatamantul secundar, care trebuie sa le aleaga pe cele mai potrivite. Ca autor al unui manual interzis, precum si al altuia dupa care se învata de sase ani în liceele din Romania, nu este cazul sa emit judecati de valoare, în nume personal. Gandirea în stereotipuri este inevitabila, pana la urma. Majoritatea oamenilor percep realitatea înconjuratoare prin intermediul cliseelor si al prejudecatilor, iar acest lucru le confera un anumit confort psihologic. Totul este sa nu exageram. Daca un manual de istorie prezinta 3 ilustratii cu personaje feminine si 45 cu barbati, e limpede ca el contribuie copios la formarea prejudecatilor de gen. De asemenea, daca ne învata ca de-a lungul istoriei romanii au avut dreptate, iar rusii, ungurii sau americanii au gresit, nu are cum sa formeze caractere tolerante si constructive, dispuse sa îl asculte si sa îl înteleaga pe celalalt. In acest caz, moderatia si toleranta autorilor de manuale sunt decisive si nu pot fi suplinite prin programe scolare sofisticate sau alte indicatii de regie. “Corectitudinea” nu este o problema de politica, de presiune ideologica, ci de morala si de bun-simt, pentru fiecare dintre noi.
3. Manualele nu mai sunt, astazi, niste scripturi sacrosancte, care sa condenseze într-o forma definitiva esenta cunoasterii în domeniul respectiv. Ele nu sunt decat un auxiliar al profesorului, niste instrumente, printre multe altele, care au rolul de a-l ajuta pe elev sa gandeasca. Exista softul educational, exista caietul de notite, exista lucrul cu referate, eseurile si proiectele individuale ale elevilor, exista bibliografie, Internet si televiziune. Manualele de azi nu sunt optionale doar pentru ca putem alege între ele, ci si pentru ca sunt concurate de alte suporturi didactice, care contribuie la transmiterea cunostintelor si la formarea deprinderilor intelectuale. Imprejurarea ca în Romania mai exista înca numerosi profesori care nu folosesc la ore decat manualul tine de specificul local. Dar scolile respective nu pot fi socotite parte a Europei, ci a Africii australe. In cele din urma, “materialul didactic” cel mai important pentru reusita unei lectii este profesorul. Cu manuale proaste sau chiar fara manuale poti sa tii lectii de calitate, daca ai talent pedagogic si chemare pentru meseria de dascal. Am mai spus-o si o repet (chiar daca am fost penalizat pentru asemenea afirmatii): nu conteaza ce predai, ci cum predai. Nu informatiile depozitate într-un manual sunt importante, ci maniera de predare a profesorului. Doar ea este formativa, doar ea transmite o metoda, insufla pasiune, modeleaza caractere si lasa în urma amintiri.
4. Manualele de istorie de astazi ilustreaza, fara îndoiala, un anumit pluralism. Avem manuale care difera destul de mult în privinta numarului de pagini, a volumului de cunostinte, a gradului de accesibilitate si a strategiilor didactice. Poate ca pluralismul nu este atat de evident la nivelul conceptiei istorice, al interpretarilor si teoriilor istoriografice. Nationalismul si pozitivismul de acum o suta de ani marcheaza înca, în mod difuz, discursul istoric autohton, asadar si manualele de istorie. Amuzant este faptul ca în perioada interbelica pluralismul era mult mai evident. Atunci exista o puternica tensiune între manualele de factura traditionalista, semnate de Lupas sau de Iorga, si cele moderniste, apartinand scolii lui Constantin C. Giurescu si P.P. Panaitescu. Astazi, peisajul mi se pare mult mai monoton. Pentru disciplina Istoria Romaniei, am încercat acum sase ani, împreuna cu un grup de colegi de la Cluj, sa oferim o alternativa mai liberala la paradigma nationalista dominanta. Rezultatul a fost o reactie vehementa, venita din mai toate directiile, de unde nu te asteptai. Ca urmare, de atunci încolo nu s-a mai schimbat mare lucru în materie de manuale, ba dimpotriva, tendintele conservatoare s-au consolidat. La ora actuala, manualele de istorie nu mai constituie, totusi, o miza politica atat de importanta. Istoria a devenit o disciplina mai libera de constrangeri ideologice, dar, în acelasi timp, ea este mai putin atractiva pentru generatiile care vin. Nu sunt dintre cei care fac o drama teribila din acest lucru, dar socotesc ca totusi este pacat. Inca o data, daca vrem ca trecutul sa mai însemne ceva pentru generatiile viitoare, trebuie sa înnoim radical modalitatile de predare a istoriei în scoala.

GABRIELA OBODARIU, Colegiul National “Al. I. Cuza”, Focsani
Formarea de cetateni, nu de enciclopedii
1. Istoria ca disciplina este, din punctul meu de vedere (evident, subiectiv), extrem de importanta, in masura in care predarea ei se face tinandu-se cont indeosebi de valentele sale formative. Astfel ea poate prelua rolul disciplinei de educatie civica, educand elevii in spiritul democratiei, tolerantei, intelegerii rolului institutiilor statului si al societatii civile, contribuind la crearea de cetateni capabili sa se descurce in societatea in care traiesc si sa fie expusi cat mai putin la indiferenta, intoleranta sau manipulare.
In al doilea rand, predarea istoriei ajuta si la dezvoltarea spiritului critic, a gandirii, a oratoriei, a respectului fata de interlocutor, cu conditia ca predarea acesteia sa includa metode adecvate, si nu doar transmiterea de informatii. Centrarea pe crearea de atitudini si transmiterea de valori (care sunt acum pe hartie in programe), educarea profesorilor in spiritul acestor cerinte ar putea transforma istoria intr-o disciplina cu extrem de multe valente.
2. O parte din manualele de istorie, da. Dar depinde foarte mult de profesor. El poate avea la clasa un manual nemaipomenit, cu multe documente, exercitii de invatare activa, imagini, si sa continue (ceea ce se intampla de fapt) sa predea aproape intreaga ora, dictandu-le elevilor, care in ora urmatoare reproduc ceea ce le-a spus profesorul. Mai greu insa cu manualele de istoria romanilor, care inca mai pastreaza vechile clisee, atat in temele alese, cat si in modalitatea de prezentare. Cred ca aici e si o inhibitie foarte mare. Nimeni nu a uitat cum au fost pusi la zid autorii unui manual de istoria romanilor care nu respecta cliseele si stereotipurile.
3. Pe de o parte, stimuleaza responsabilitatea profesorului, care incearca sa aleaga cel mai bun manual. Pe de alta parte, creeaza disconfort, mai ales profesorilor care isi pregatesc elevii pentru olimpiade si examene si care trebuie sa treaca in revista toate manualele, intrucat manualele de istorie difera prin informatia oferita. Un manual cautat nu e neaparat cel ce usureaza cel mai mult invatarea, prin exercitii, harti, documente, imagini, ci acela care ofera cele mai multe amanunte, ajutandu-i pe cei care merg la olimpiade si examene sa ia note cat mai mari (ceea ce aduce profesorului nu doar laude, ci si punctaje pentru salarii sau gradatii de merit). Este insa un pas important in marirea libertatii de miscare a profesorului. La fel si dreptul acestuia de a aloca un numar de ore pentru fiecare tema. Din pacate, intelegerea istoriei doar ca transmitere de date si fapte, si mai ales examenele concepute in acelasi mod, reduc din libertatea profesorului la clasa. In SUA profesorii au la dispozitie un manual extrem de voluminos, cu toate temele mari ale istoriei, dar el isi alege ce teme sa faca. Bineinteles, cate date si evenimente stiu elevii e mai putin important decat folosirea acestora ca pretext pentru dezvoltarea anumitor abilitati, atitudini, valori.
4. Da, pluralismul exista, dar e limitat la un numar de manuale aprobate de minister, ceea ce da mereu nastere la suspiciuni. Cine afla de selectia pentru manuale si cand? Cum de nevestele de inspectori, prietenii sau altii care au acces la informatii sunt mereu autori de manuale? Oricum ar fi insa, cu poticneli si suspiciuni, manualele alternative sunt binevenite. Ultimele manuale aparute sunt mult mai bine concepute decat primele. Din pacate, ele sufera in continuare de exces de informatii si sunt dificile pentru elevi, fiind mai curand manuale pentru profesori, care incearca sa le faca accesibile elevilor. Pana cand nu se va schimba viziunea asupra rolului disciplinei istoriei in formarea elevilor si nu vor fi educati profesorii in spiritul predarii acestei discipline, pentru formarea de cetateni, si nu de enciclopedii, oricate manuale alternative ar fi, lucrurile nu se vor schimba.

MIHAI MANEA, Colegiul National “Mihai Viteazul”, Bucuresti
Imaginea manualului ca “Biblie a profesorului” trebuie sa dispara
1. Astazi, în Romania, toata lumea se pricepe si da verdicte în domeniul predarii istoriei. Este desigur o mostenire funesta a perioadei anilor 1990-1992, cand se picura veninul prin urechile oamenilor si cand dezinformarea privind probleme fundamentale ale istoriei, precum: monarhia, partidele politice din Romania interbelica sau directia de dezvoltare a Romaniei în ultimii 45 ani, si altele, facea ravagii.
Transformarile petrecute dupa 1989 au modificat si statutul istoriei ca disciplina de învatamant. Obiectivul fundamental a constat în reconsiderarea rolului istoriei în cadrul planului de învatamant si dezideologizarea sa. S-au depus numeroase eforturi pentru ca istoria sa redevina o disciplina cu adevarat stiintifica, iar istoria nefalsificata, inclusiv cea recenta sau cea a personalitatilor istorice, a început sa transpara tot mai clar la ore sau din paginile manualelor.
Si totusi, la trecerea a 15 ani de la evenimentele din 1989, lucrurile în domeniul predarii istoriei nu par însa a fi deloc simple si clare. Istoria ca disciplina de învatamant continua sa se afle, într-o forma sau alta, sub influenta politicului. In atari conditii, în anii din urma s-au elaborat diverse scenarii privind studiul istoriei pe clase si cicluri de învatamant. Astazi, discutiile despre ce tip de istorie trebuie studiat preponderent la clasa sunt din ce în ce mai insistente. Desi în prezent functioneaza o structura de tip modern a predarii istoriei, absolut perfectibila, dar cu trimitere evidenta la cele mai noi orientari în domeniul educatiei istorice pe plan european - o istorie nationala integrata în context european -, exista înca voci care sustin ca aceasta abordare trebuie înlocuita si ar trebui sa domine studiul istoriei nationale, pe cand cea universala sa aiba un statut cu totul secundar. Cu o usurinta absolut dezarmanta, deseori se trece peste ideile extrem de interesante si generoase ale Recomandarilor Consiliului Europei nr. 1283/1996 privind istoria si predarea istoriei în Europa si nr.15/2001 privind predarea istoriei în Europa în secolul XXI, la care Romania, în calitate de stat membru al forului european, a subscris si în care se sugereaza ca predarea istoriei nationale sa se desfasoare într-un cadru general european. Multi dintre adversarii actualei abordari a studiului istoriei în învatamantul preuniversitar sustin ca aceasta nenoroceste generatii întregi de elevi, care nu vor mai putea beneficia de unul din cele mai importante obiective ale studiului istoriei, si anume cultivarea valorilor patriotismului national.
Ne întrebam cat de multa atentie acorda profesorii de istorie în prezent acestei probleme, absolut cruciala. Aceasta mai ales ca o dezbatere stiintifica si competenta, fara accente nationaliste, pe tema educatiei patriotice se impune cu necesitate, deoarece a pune problema în cadrul dinainte de 1989 înseamna clar sa deschidem calea catre abordari foarte apropiate de nationalismul ieftin si de parada.
2. Regimul comunist a abandonat sistemul mai multor manuale de istorie pentru ciclul gimnazial si liceal ale caror autori reprezentau nume de rezonanta în stiinta istorica romaneasca din perioada interbelica, precum: Nicolae Iorga, Ioan Lupas, Petre P. Panaitescu si multi altii. Astfel, s-a impus manualul unic, în general, redactat de cadre didactice universitare, uneori cu concursul unor colegi profesori din învatamantul preuniversitar.
Dupa 1989, în Romania s-au elaborat numeroase manuale de istorie, mai întai unice, care au fost blamate, desi nu aveau decat menirea de a acoperi, strict pentru moment, un gol, care urma sa fie umplut de noile manuale si dupa 1997-1999, de cele optionale, dar profesorii de istorie, cei mai multi dintre autori, si universitarii nu sunt mereu consecventi principiului dupa care istoria, ca obiect de studiu în scoala, nu constituie apanajul exclusiv al istoricului specialist, al dascalului, al autorului de manuale sau al editorului. Politicienii, minoritatile etnice si lingvistice, precum si unii dintre parintii elevilor considera ca au dreptul sa încerce sa influenteze continutul curriculumului de istorie si modul în care este predata istoria mult mai mult decat ar face-o în privinta curriculumului de matematica sau geografie. Din acest punct de vedere, manualele de istorie sunt considerate ca proprietatea tuturor.
Credem ca actualele manuale de istorie din Romania, desi reprezinta importante realizari pe plan didactic, nu s-au rupt total de vechile stereotipuri, precum: noi suntem cei mai viteji, noi i-am înfrant de numeroase ori pe otomani, nu prea au existat tensiuni în Romania secolelor XIX-XX, noi si... ceilalti, noi barbatii si mult mai putin femeile...
3. Manualele optionale introduse în 1997-1999 au constituit un soc pentru dascalii de istorie. Romania s-a numarat printre statele europene in care a avut loc un scandal al manualelor de istorie, unde s-a cerut, de la tribuna Parlamentului, arderea unui manual de istorie. Cauzele au fost multiple si s-au datorat fie necunoasterii, fie exagerarii unora dintre aspectele istoriei, fie conservatorismului acelora chemati sa transpuna în practica, la clasa, demersul propus. Trebuie luata in considerare si lipsa de informare sau graba cu care s-au aplicat unele prevederi ale reformei educationale, amestecul în discutii al diletantilor, pe motivul, repetat pana la saturatie, ca istoria este un bun national.
Manualul optional, daca îndeplineste cateva conditii importante - este redactat într-un timp rezonabil, este pilotat în scoala, este ales de catre profesori în deplina cunostinta de cauza, si nu la repezeala, cum se mai întampla în prezent, s.a.m.d. -, poate contribui masiv la modificarea demersului profesorului la clasa. Astfel, se pot crea conditiile necesare pentru ca imaginea manualului ca “Biblie a profesorului” sa dispara. Manualul optional poate oferi ocazia unei abordari a istoriei de pe pozitiile multiperspectivitatii, sa ofere elevului libertatea de a-si folosi în mod liber abilitatile de gandire critica, sa determine transformarea rolului profesorului dintr-un transmitator pasiv de informatii într-un coordonator si mijlocitor al unei reale dezbateri de idei în clasa. Acesta depinde însa în mare masura de iscusinta, dedicarea, de modul în care profesorul priveste actul de predare-învatare.
4. Ca sa putem da un raspuns la aceasta întrebare, ar trebui mai întai sa putem întelege cum se nasc manualele optionale. Procedura este destul de complicata, mai ales avand în vedere cativa factori care de la început viciaza întregul ciclu de viata al manualului optional, si anume: 1) timpul foarte scurt în care se cere elaborarea unui manual: în statele occidentale ale Europei - un an; în Romania - de la cateva saptamani, pana la o luna, 2) manualul optional nu se poate practic pilota în scoala, timpul fiind prea scurt, 3) criterul licitatiei organizate de catre Ministerul Educatiei si Cercetarii înclina enorm balanta catre pret, si nu catre calitatea stiintifica, 4) promovarea de catre unele edituri a unor preturi de dumping, pentru a fi sigure ca pot forta adjudecarea licitatiei, 5) modalitatea de alegere a unui manual optional de catre dascali.
Manualele optionale sunt elaborate pe baza unei programe unice, realizata de catre un grup de lucru si apoi avizata de catre Comisia Nationala de Istorie si, în final, de catre Ministerul Educatiei si Cercetarii. Desi subiectele sunt comune, diferentele privind abordarea, practic, se refera mai ales la aspectele metodologice si mai putin la continutul stiintific. Exista diferente de datare, de apreciere a rolului unei personalitati, de evaluare a continutului unor documente istorice. De aceea, mi se pare ca este mai mult vorba de o diversitate formala, caci principiul pluralismului reprezinta înca un deziderat de urmat de catre autorii de manuale optionale din Romania.

Ancheta realizata de Florin Turcanu si Armand Gosu