Memoria scurtă a răului

Filon Morar | 21.12.2010

Pe aceeași temă

Sondajele de opinie indică faptul că o proporţie covârşitoare a românilor priveşte fără oprobriu regimul comunist. Aproape 60% consideră comunismul o idee bună şi peste 80% nu îşi aduc aminte să fi suferit în fostul regim.

După 20 de ani, comunismul nu mai repugnă. A fost însă vreodată într-adevăr o nomine odiosa? Neîndoielnic, la începutul anilor 90. De ce a căpătat atunci strălucire un regim care ne-a ţinut decenii în întuneric moral şi material? De ce înţelegerea trecutului pare să eludeze răul comis, iar memoria să opereze cu selecţii idealizante? Titus Livius se întreba cum s-au năruit în dictatură şi exces echilibrul de putere şi moderaţia vechilor romani? La noi întrebarea nu ar fi cum de am uitat binele pentru a îmbrăţişa răul, ci cum am uitat răul confundându-l cu binele?

Explicaţia nu poate fi una tehnică, de eşantion sau metodologie. Dar nici atât de tranşantă politic. În fond, dacă românii ar regreta sincer comunismul, partide neostaliniste sau ceauşist-recuperatoare ar trebui să fie ridicate la guvernare de valul irezistibil al votului popular. Dacă nu căutăm neapărat o alternativă democraţiei, nu părem nici prea convinşi de virtuţile noului regim.

Matei Doggan vorbea de o democraţie mimetică, în perioada interbelică. Pojghiţa instituţională era copiată din Vest, dar esenţa mentalităţilor, moravurilor şi practicilor rămânea o prelungire a trecutului nedemocratic, atât de satiric surprinsă de junimişti. Am învăţat de la Lovinescu că imitaţia nu a fost neapărat răufăcătoare pentru cultura română. Dar aceasta nu a beneficiat de o dezvoltare organică, făcând apel la simularea fondului, care este creat, în timp, de forme. Sincronismul nu ne spune ce se întâmplă, însă, dacă rătăcirea persistă, deriva devine deviere, iar clona este fundamental viciată. Avem în România o democraţie contorsionată, deformată de prelungirea şi prezervarea vechilor privilegii. Astfel, forma de revoltă a multor români include, ca formă de eliberare a frustrării, o atitudine binevoitoare faţă de trecutul comunist, ce nu mai pare aşa respingător, pus în faţa neiertătoarei oglinzi a unui prezent care oferă motive stinghere de optimism pentru viitor.

Tranziţia a estompat ridurile comunismului. Rejuvenilizarea comunismului în România nu este decât expresia senilităţii şi decrepitudinii premature, sub eroziunea dezamăgirilor cumulative, a ideii de democraţie ca opus antagonic neîmpăcat al nedreptăţilor comuniste. Noile injustiţii îmbracă forme mai sofisticate sub aparenţa contractelor (prearanjate), a deciziilor instanţelor independente (cu decizii diferite în speţe similare) sau a acţiunilor administraţiei publice (capricioase, inconstante). Cetăţenii nu au încredere în aşezămintele statului, în mecanismele de promovare socială şi de realizare a dreptăţii.

Frica de a fi săltat noaptea de Securitate, de a dispărea la Canal, ipocrizia limbajului dublu, penuria de bunuri, artificialul vieţii private infiltrate insidios şi simulacrul amăgitor al vieţii publice sunt date uitării tocmai pentru că alte tare comuniste par să nu fi dispărut, convertindu-se sub forme primenite în noul regim: domnia legii e ridiculizată de impunitatea unora, nedreptatea şi abuzurile sunt sancţionate selectiv, beneficiile sunt accesibile prea puţinora şi rareori meritate prin efort. Magnitudinea aşteptărilor şi dezamăgirii este mare: cetăţenii în vârstă nu mai văd diferenţele esenţiale faţă de regimul comunist, iar cei mai tineri, fără alte experienţe directe, nu sesizează clar beneficiile unui sistem ale cărui failibilităţi le percep primordial şi irezistibil. Dublă cecitate în ceaţa ambiguităţii tranziţiei, care a echivalat cu fracturarea emoţională a reprezentării spaţiului public sub specia memoriei colective şi individuale. Pur şi simplu, am avea nevoie de un trecut calopsiat, înfrumuseţat artificial, pentru a găsi forţa de a continua şi speranţa de a evada dintr-un prezent neatrăgător.

Adaptabilitatea ca atemporalitate

Există şi alte cauze ale revirimentului pseudomoral al comunismului. Cauza culturală are rădăcini în ceea ce Mihai Ralea identifica drept trăsătura caracteristică a ethosului românesc: adaptabilitatea. Ea ne-a asigurat, în condiţii nefavorabile, supravieţuirea ca popor în istorie. Totuşi, este o lamă cu două tăişuri. Ralea explică avant lheure adaptabilitatea românilor la comunism, regim ce le-a fost impus, dar cu care au învăţat să coabiteze. Potrivit filosofului, românul nu ar fi în esenţa sa o fiinţă resemnată în faţa injustiţiilor. Însă forma sa predilectă de reacţie nu este revolta, la care face recurs doar ca ultima ratio, ci adaptarea şi spiritul tranzacţional. Astfel, în annus mirabilis 1989, românii ar fi vrut să se adapteze la noua realitate democratică, nu neapărat să o construiască. Raportarea la trecut prin condamnarea comunismului ar fi implicat inevitabil deschiderea unui proces cu potenţial conflictual. Or, prin firea sa, românul nu ar vădi preferinţă pentru rupturile sociale şi confruntări care încapsulează un grad ridicat de necunoscut. Adaptabilitatea, ca element definitoriu al spiritului românesc, ar fi responsabilă cu tendinţa de locuire doar în prezent, care comprimă timpul la actualitate. Trecutul este închis, înfăptuit. Viitorul, nesigur. De aici interesul scăzut atât pentru trecut, cât şi pentru planificare şi uşurinţa cu care putem cădea pradă idealizărilor sau deformărilor istoriei noastre.

Monopolul memoriei: amnezia controlată

Ar fi tentant să ne mulţumim cu explicaţia culturală. Dar mai există o cauză, mult mai puţin transcendentă, care explică percepţia comunismului într-o eră în care până şi „anticomunismul postcomunist“ a fost mai curând un simulacru.

Cauza politică ţine de utilizarea abilă a resorturilor profunde ale subconştientului individual care, imediat după 1989, grăbit să îşi însuşească beneficiile noului regim, ale libertăţii mult dorite şi identităţii europene regăsite, a fost încurajat să uite de trecutul jenant, anacronic. Să ne amintim câte voci, deloc dezinteresate, au pledat pentru a nu „dezgropa morţii“. O invitaţie la amnezie şi la întreţinerea ambiguităţii unei culpe nivelatoare, colective (cu toţii am fost complici la menţinerea regimului prin tăcerea noastră), sau a unei culpe evacuate (odată cu execuţia cuplului de dictatori, s-a făcut dreptate). Detractorii lustraţiei au vrut să oculteze realitatea existenţei unei ierarhii a responsabilităţilor.

Beneficiarii vechiului regim, direct interesaţi în disimularea trecutului, s-au unit într-un soi de congregaţie pentru a ridica baricade împotriva memoriei: fie recuperarea trecutului e caducă, fie recuperarea memoriei e discreditată, precum în Polonia, prin şantajări cu dosare a căror veridicitate devine îndoielnică. Astfel, amintirea trecutului comunist s-a lovit de o mişcare de rezistenţă profund partizană, de un veritabil cartel de distilare a memoriei şi de posologie a amneziei. Nu ar fi vorba deci de o predeterminare a sufletului românului spre iertare necondiţionată, pentru a evita conflictele, ci de o agregare conştientă a unei reţele de solidaritate tentaculare, izvorâtă din reflexul primar de supravieţuire, şi dorinţa hedonistă de a-şi conserva privilegiile. Unul dintre instrumentele predilecte ale fostelor-devenite-noi elite a fost menţinerea monopolului asupra informaţiilor compromiţătoare din trecut al dosarelor Securităţii. Ironic, în noul regim, tot serviciile secrete conferă, în cele din urmă, certificate de buni cetăţeni, prin controlul declasificărilor.

Uitarea şi iertarea, fără recunoaşterea răului comunismului, ar echivala cu a lăsa demonii trecutului să scape unui exerciţiu necesar de exorcizare prin cunoaştere. Societatea nu poate fi mai bună dacă îngropăm în devălmăşie şi clandestin amintirile incomode. Nu este soluţia nici în psihologie: instinctul de autoprotecţie al unei populaţii nevrozate, oscilând între minciună, neîncredere şi frica de a nu redevelopa traumele trecutului se răzbună mai târziu, prin revenirea refulărilor mascate în subconştient. Nu este o soluţie nici în teologie: iertarea presupune confesarea, recunoaşterea răului comis.

Dacă, în România, un exerciţiu de justiţie retributivă, care să rectifice prin pedeapsă injustiţia creată, ar fi tardiv şi poate contraproductiv, un exerciţiu de justiţie restauratoare, reparatorie este necesar prin înfăptuirea dreptăţii şi satisfacerea dreptului de cunoaştere a relelor comunismului. Reconcilierea cu trecutul trece prin precondiţia cunoaşterii sale: „Memorialul Durerii“ de la Sighet, condamnarea comunismului şi educaţia în şcoli sunt căi importante.

Pe urmele lui Rousseau, Mihai Ralea crede că românul este bun prin natura sa. Acesta afirmă că românul „are memoria răutăţii scurtă: uită repede, aşteaptă cea mai mică pocăire a adversarului ca să îi strângă mâna şi să şteargă totul“. Uitarea aceasta rapidă presupune pretenţia reinventării ex nihilo, în mod neîncetat, a societăţii, prin ştergerea cu buretele a trecutului, ca şi cum ar fi un hiatus care nu merită efortul memoriei. Pe acest teren confuz apar denaturările: comunismul poate părea acceptabil după o vreme. Iertarea fără cunoaşterea răului făcut contribuie la întărirea sentimentului impunităţii, a lipsei de răspundere, neincitând la respectul legilor şi concetăţenilor. Atunci să nu ne mirăm dacă adaptabilitatea fără memorie este viitorul fără conştiinţă. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22