Pe aceeași temă
Cum ar putea un medic de la Camera de gardă a unui spital, de boli infecţioase, e drept, să deosebească hepatita de malarie? Cu greu, mai ales în primul moment, fără analize, doar pe baza simptomelor care, până la un punct, sunt destul de asemănătoare. Icter, astenie, febră, stare generală alterată. Diferenţa o face anamneza. Adică dacă pacientul îţi spune că s-a întors din Nigeria de vreo 7 zile, că a fost pişcat de ţânţari şi îţi mai arată şi urmele de pe picioare, atunci te gândeşti mai degrabă la malarie decât la hepatită. Sau ar trebui să te gândeşti. Nu însă şi în România. Nu la Spitalul de Boli Infecţioase Braşov.
Este cazul lui Joseph Okunowo, 24 de ani, absolvent al Ludwig-Maximilians-Universität din München, Germania, secţia de Comunicare şi Relaţii Publice. A murit de malarie în România, pe 26 decembrie 2011. O poveste tipică pentru sistemul nostru medical.
Joseph ajunge pe 14 decembrie în Braşov, după un sejur de o lună şi jumătate în Nigeria (îşi vizitase tatăl). După câteva zile, începe să nu se simtă bine, e „răcit“. Pe 21 decembrie, Joseph, însoţit de mama sa, se prezintă la Spitalul de Boli Infecţioase Braşov. „Primul lucru pe care l-am spus a fost că s-a întors din Nigeria, că nu şi-a făcut tratamentul preventiv pentru malarie şi că e pişcat de ţânţari. Joseph i-a arătat picioarele cu pişcăturile de ţânţari, erau destul de inflamate, deşi trecuse ceva timp. Le-am spus doctorilor de acolo că are malarie“, susţine Emilia Okunowo, mama lui Joseph. La consultul de la Camera de Gardă, doctoriţa Asenăchescu Doina, aflând aceste lucruri, a pus mai multe întrebări legate de vizita în Nigeria, cât a stat, dacă şi-a făcut profilaxia. „Asistenta nota totul în fişa de observaţie“, spune Emilia Okunowo. Diagnosticul a fost însă de hepatită.
Joseph a fost internat, i s-au recoltat probe pentru mai multe analize, ghinion însă: laboratorul nu funcţiona, aşa că a doua zi nu veniseră decât o parte dintre rezultate. Testul „picătura groasă“, cel care depistează rapid malaria, nu putea fi făcut din simplul motiv că spitalul din Braşov nu avea aparatura necesară. Şi, oricum, nu s-a gândit nimeni să trimită o astfel de analiză spre „Victor Babeş“ sau la Târgu Mureş. Pe 22 decembrie, pentru că exista suspiciunea de hepatită, mama este trimisă cu eprubeta cu sânge de la bolnav la Bioclinica, laborator privat. Rezultatul a ieşit de abia în 30 decembrie. Negativ. Între timp însă, Joseph murise. Mama susţine că şi doctorului curant, Horia Hristu, i s-a spus despre povestea cu Nigeria, ţânţarii şi suspiciunea de malarie.
De abia pe 23 decembrie, când Joseph a început să aibă frisoane, doctorii au luat în serios posibilitatea malariei. „A venit asistenta şi i-a pus sticle cu apă caldă în pat. Joseph tremura, spunea că se simte îngrozitor de rău, vomita“, relatează mama lui. Medicul Horia Hristu decide să-l trimită la Bucureşti, la Institutul de Boli Tropicale din Spitalul „Victor Babeş“ cu o ambulanţă. Pe biletul de trimitere scrie, alături de multe altele, „suspiciune de malarie“.
Ajuns la „Victor Babeş“, în jurul orei 17.00, lui Joseph i se pune imediat diagnosticul de „malarie cu Plasmodium Falciparum, formă severă“ în urma testului „picătura groasă“, care a durat exact 10 minute. Este preluat de doctorul Corneliu Popescu şi i se administrează primele doze de tratament. În dimineaţa zilei următoare este transferat la Terapie Intensivă, starea lui înrăutăţindu-se. „La Babeş, spune Emilia Okunowo, medicii au făcut tot ce s-a putut, dar s-au arătat rezervaţi din cauză că multe organe vitale fuseseră afectate de paraziţi“. Efortul medicilor de la „Victor Babeş“ reiese şi din foaia de observaţie şi din cea de externare. Pe 26 decembrie, seara, Joseph moare în urma unui stop cardio-respirator.
„Sper să scap cât mai repede, că jur că nu mai suport.Ne vedem în curând“
Un deznodământ tragic, despre care e greu de spus dacă putea să fie evitat, ţinând cont că Joseph s-a prezentat destul de târziu la medic, iar malaria diagnosticată la „Victor Babeş“ era una dintre cele mai severe forme. Neglijenţa şi greşeala celor de la spitalul din Braşov, însă, rămân. Rămâneau aceleaşi şi dacă Joseph ar fi trăit. Toţi medicii cu care am discutat spun că pacientul trebuia trimis din primul momentul la Spitalul „Victor Babeş“ pentru un diagnostic clar în privinţa suspiciunii de malarie. Conştientizând această greşeală, care în cazul unei plângeri penale (pe care mama lui Joseph are de gând să o facă) atârnă greu, doctorii de la Spitalul de Boli Infecţioase Braşov se apără spunând că n-au ştiut de malarie. Mai exact, că habar n-aveau că Joseph se întorsese din Nigeria muşcat de ţânţari. „Cuvântul medicului împotriva cuvântului mamei“, spune managerul spitalului, doctor Felicia Constandis. Aceasta afirmă că, personal, nu a ştiut de caz. „Dacă s-ar fi ştiut de malarie, ar fi trebuit să fie trimis din prima zi, dar nu putem fi siguri că s-ar fi rezolvat, deoarece contează foarte mult organismul bolnavului.“ Tot dânsa spune însă că, în a doua zi de la internare, şefa de secţie, doctor Elena Cocuz, a stat de vorbă cu „mama băiatului şi a chestionat-o despre vizita în Nigeria şi muşcăturile de ţânţari“. Deci, pe 22 decembrie, există suspiciunea de malarie, dar nici atunci nu s-a luat decizia trimiterii la „Victor Babeş“. Cât despre medicul de la internare, doctor Asenăchescu Doina: „nu dau relaţii şi nu am nimic de declarat“.
În fişa de internare de la Spitalul de Boli Infecţioase Braşov ar trebui să fie trecute toate datele furnizate atunci de familie, inclusiv povestea cu Nigeria. Interesant este că accesul la fişa de internare este interzis. Managerul spitalului este foarte clar în această privinţă. „În Legea 46 scrie că nu se dau informaţii despre pacient în caz de deces nici măcar familiei şi, cum nu am primit vreo cerere oficială de la Parchet, nu pot să dau nicio informaţie“. Emilia Okunowo i-a cerut acesteia să se uite împreună în Foaia de observaţie, pentru a vedea ce scrie. A fost refuzată. Secretul rămâne bine păzit. La fel rămâne şi conştiinţa medicilor.
Pe 22 decembrie, din spital, Joseph le scria prietenilor (Cristina Bălulescu): „Mâine o să aflu ce tratament o să mi se dea în funcţie de infecţia pe care o am. Azi îmi ziceau de hepatită, yellow fever, malaria şi altele. Sper să scap cât mai repede că jur că nu mai suport. Câteodată mă gândesc ce fain ar fi să îmi trântească nişte somnifere în perfuzii. Sper să ne vedem curând“.
* * *
Joseph
A murit. Avea 24 de ani şi întruchipa tinereţea fără bătrâneţe în toată splendoarea unei rase care îţi amintea de Harry Belafonte. A apărut în redacţia noastră în urmă cu vreun an, după ce ne-a trimis un e-mail în care spunea că trăieşte în Germania, unde şi-a făcut studiile în comunicare şi că, dintre toate publicaţiile româneşti pe care le citise pe Internet, a ales revista 22, unde dorea să facă o practică. Voia, înainte de a se angaja la o multinaţională din Bucureşti, să ia contact cu lumea românească. A intrat pe uşa redacţiei, un mulatru zvelt ca o liană, inteligent şi prietenos, lipindu-se de noi ca şi cum ne-ar fi cunoscut şi l-am fi cunoscut de ani de zile.
S-a aruncat în subiectul unei manifestaţii sindicale a momentului de atunci, cu naturaleţea unui reporter exersat, căruia nu-i trebuie nicio dădăceală ca să înţeleagă ce are de făcut. Când, în martie trecut, marele cutremur şi tsunami s-au abătut asupra Japoniei, Joseph a intrat imediat în echipa care s-a ocupat de subiect, punându-şi in mişcare relaţiile de la Institutul japonez din Germania. Ceea ce pentru mulţi începători în ale jurnalisticii pare greu de înţeles şi mai ales de îndeplinit, deadline-ul, a intrat firesc în metabolismul noului nostru coleg. Noul? Părea de-o viaţă alături de noi, fumând nonşalant pe culoar sau concentrându-se pe clapele computerului.
Când Joseph a plecat din redacţie, ca să se angajeze la noul job, cu toţii i-am urat baftă, aşa cum faci cu un frate mai mic atunci când părăseşte pentru prima oară casa părintească. Dar Joseph nu era un ţânc. A revenit în redacţie în vizită şi ne-a povestit, cu multe observaţii pertinente, cum arată relaţiile lui cu noul colectiv.
La începutul acestui an, vestea că Joseph a murit ne-a năucit. Malaria contactată în Nigeria, ţara tatălui său, l-a răpus în România în câteva zile.
Încă îl aşteptăm să deschidă zâmbind uşa redacţiei, cu laptopul în rucsac, îmbrăţişându-i pe toţi cu o privire şi cu inimitabilul său „bună!“.
