Pe aceeași temă
Prezenţa Regelui, vreme de aproape două ore, la microfonul Europei Libere aducea în peisajul confuz al vremii un factor potenţial semnificativ, un personaj care era antipodul dictatorului, un om al raţiunii, al moderaţiei, clarviziunii şi bunului simţ.
În primele luni ale anului 1989, devenise oportun şi necesar de a-l introduce pe Regele Mihai în frământările şi dezbaterile momentului, de a-l transforma dintr-un personaj istoric într-o realitate politică actuală. Ideea unui interviu se conturase într-o discuţie pe care Emil Hurezeanu o avusese cu ziaristul german originar din România Helmut Frauendorfer, din Berlin. Am împărtăşit-o cu mare interes şi am susţinut-o cu succes în faţa conducerii americane.
Într-o zi frumoasă de primăvară, soseam toţi trei – Frauendorfer, Hurezeanu şi cu mine – la Versoix, o localitate pitorească lângă Geneva. Anterior, îi trimisesem Regelui întrebările noastre şi ne înţelesesem cu el asupra unei formule de adresare („Majestate“ părea atunci un cuvânt care ne-ar fi definit ca monarhişti şi Europa Liberă nu-şi putea în nici un caz atribui o asemenea coloratură). „Sire“ a fost formula agreată fără nici o dificultate. Ne-am întâlnit în Versoix cu ziarista elveţiană de origine română Nicolette Frank, o prietenă a familiei fostului monarh, care ne-a condus la vila cochetă, înconjurată de un parc frumos, nu departe de lacul Léman, unde locuiau în deplină serenitate Regele Mihai şi Regina Ana. Ne-au întâmpinat simplu şi cu multă căldură, ne-au arătat casa şi dependinţele, fotografii şi obiecte ce evocau vremurile de demult, inclusiv un superb portret al Reginei Elena, mama fostului suveran. Ne-am aşezat în cele din urmă în fotoliile confortabile din camera de zi, la o ceaşcă de cafea servită de Regină, ajutată de o slujnică. Am făcut conversaţie câtva timp, înainte de a ne apuca de treabă.
Pe parcursul celor două ore ale interviului, Regele s-a dovedit un interlocutor avizat, la curent cu evoluţiile din România şi cu cele din străinătate, precum şi disponibil pentru o examinare atentă şi nuanţată a situaţiei. Îşi pregătise nişte note, dar, după un timp, discuţia s-a îndepărtat de întrebările comunicate la Versoix. Referindu-se la disidenţii din ţară ce-şi făcuseră auzit protestul, fostul monarh a denunţat „sălbatica mânie a puterii“, „schingiurea morală şi fizică“ care atingea atunci, în opinia sa, „faza cea mai tragică“. Dar, remarca el, „de la Washington şi până la Moscova, Ceauşescu şi politica lui sunt condamnaţi, românii şi-au regăsit interlocutorii fireşti, adică opinia publică internaţională“. Regele se alătura celor care credeau că „puterea de la Bucureşti şi-a pierdut minţile“.
„Regimul trece astfel de la o greşeală grosolană la alta şi-şi dă acum arama pe faţă. Se compromite definitiv în ochii lumii. Ajuns în acest stadiu, el se autoscufundă şi, cu cât se află mai iremediabil izolat, fără sprijin extern, cu atât, în paralel, creşte speranţa românilor şi cu ea curajul lor de a rezista, de a nu se mai supune înfricoşaţi.“
Întrebat despre semnificaţia schimbărilor ce aveau loc în acel moment în lumea comunistă, Regele a relevat, între altele, „şansele ca Ungaria să ne deschidă porţile, curând poate, către Europa liberă, căci Ungaria înaintează cel mai repede pe calea reformelor şi, dacă reuşeşte să le îndeplinească, România, care este înconjurată numai de sateliţi ai Moscovei, va avea deschisă tocmai graniţa către Apus“.
Cât despre eventualitatea ca gorbaciovismul să influenţeze îndreptarea României spre un curs reformist, interlocutorul nostru s-a pronunţat cu remarcabilă prudenţă:
„Gorbaciovismul conţine desigur promisiuni, dar ele sunt încă vagi, doar verbale. Să aşteptăm faptele pentru ca să ne putem pronunţa... Nu cred că e judicios să i se atribuie Moscovei capacitatea de a influenţa Bucureştiul. Cu imaginea pe care şi-o dă, cea de liberal, Gorbaciov nu-şi poate permite să intervină la Bucureşti, precum Brejnev la Praga şi aiurea.
Nu poate, dar cred că nici nu vrea… În ceea ce-i priveşte pe români, ei nu s-ar mulţumi cu reforme care i-ar menţine în cadrul comunismului, decât doar socotind reformele ca fiind un obiectiv intermediar, ducând la regăsirea libertăţii şi democraţiei“.
În acest punct, Emil Hurezeanu a intervenit cu o întrebare referitoare la rolul pe care l-ar putea juca Regele însuşi în noile circumstanţe, răspunsul primit fiind foarte rezervat şi mai curând aluziv:
„Rolul meu a fost, este şi rămâne de a exprima năzuinţele românilor... În cazul în care, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu colaborarea celor care şi-au luat răspunderi faţă de noi, la Ialta de pildă, vom redeveni un popor liber, eu îmi voi îndeplini, bineînţeles, răspunderile mele, îmi voi face datoria precum mi-am făcut-o când, împotrivindu-mă dictaturii naziste şi apoi dictaturii comuniste, am luptat pentru democraţie şi pentru drepturile omului“.
Nu a spus direct că dorea să se întoarcă pe tron, ceea ce m-a făcut să-i adresez următoarea întrebare: „Vă aflaţi în exil, Sire, de peste patru decenii. Generaţiile mai tinere de români nu au avut nici un contact direct sau în timp cu monarhia. Dacă ar fi să aibă libertatea de a alege între monarhie şi republică, aţi putea să le spuneţi de ce ar trebui să opteze pentru un rege?“. În răspunsul său, fostul suveran a făcut referire la seculara tradiţie monarhică la români, după care, spre surprinderea noastră, s-a oprit asupra unui aspect practic:
„Lupta între partidele politice în democraţie se aseamănă cu un meci de fotbal şi, fiind astfel nevoie de un arbitru, este greu de conceput, mai ales la noi, ca acest arbitru să fie şeful uneia dintre echipe. Un rege este preferabil, căci el este prin definiţie în afara partidelor, el este deasupra lor, el nu este părtinitor, căci este de partea tuturor, a întregului popor“.
Interviul a continuat cu numeroase alte întrebări despre trecut, despre viaţa de zi cu zi a unui rege în exil, despre fiicele sale. Când am încheiat interviul, am avut sentimentul unei realizări importante. Am mai zăbovit câtva timp în parcul din jurul vilei, ne-am pozat, am glumit. Într-un târziu, ne-am luat rămas bun cu părerea de rău a despărţirii.
Întors la München, trebuia să găsim modalitatea cea mai potrivită de a evita orice inferenţă monarhistă ce-ar fi putut rezulta fie din interviu, fie din proeminenţa pe care intenţionam să i-o dăm în emisiunile noastre. Era o situaţie delicată ce trebuia tratată cu grijă pentru a nu lansa mesaje politice ambigue sau crea probleme cu managementul american.
A trecut mai bine de o săptămână de la luarea interviului până la difuzarea lui integrală, în două emisiuni consecutive, sâmbătă 3 şi duminică 4 iunie 1989. Editorialul transmis în aceeaşi seară în care s-a putut asculta primul segment al convorbirii cu Regele se intitula „Ideea de legitimitate“. Formulam cu prudenţă semnificaţia principală a interviului ca fiind „aducerea în dezbaterea în curs asupra prezentului şi viitorului României, în contextul schimbărilor din Europa Răsăriteană, a perspectivei şi opiniilor unei personalităţi care întruchipează poate ultimul simbol al legitimităţii uzurpate de comunişti. Spunând aceasta nu avem deloc intenţia de a susţine un anumit punct de vedere în dezbaterea mai veche şi care va trebui probabil reluată în viitor, într-un climat de libertate, referitoare la dilema: monarhie sau republică. Prin urmare, nu ideea de monarhie în contrast cu republica este cea care ne interesează în Regele Mihai, acum şi aici, ci ideea de legitimitate în contrast cu impostura“.
Astfel poziţionaţi, prezenţa Regelui, vreme de aproape două ore, la microfonul Europei Libere aducea în peisajul confuz al vremii un factor potenţial semnificativ, un personaj care era antipodul dictatorului, un om al raţiunii, al moderaţiei, clarviziunii şi bunului simţ, un democrat şi un occidental, care făcea joncţiunea simbolică între România antebelică şi România momentului marii schimbări ce se contura. //
