Pe aceeași temă
Readucerea în ţară a unor fugari penali scoate la iveală mai multe şcoli de gândire. Ca de obicei!
Mihai Necolaiciuc, Dinel Staicu (Nuţu), Nicolae Popa - pe toţi trei Sărbătorile Pascale i-au prins acasă, în România, nu în neagra şi haina străinătate! Aici, hrănindu-se din adevărul banal al frazei formulate mai înainte, se întrevede deja prima şcoală de gândire. E una subîntinsă de filosofia lui „râsu′-plânsu′“! Formula întemeitoare a acestei direcţii sună clar şi e de atâtea ori demonstrabilă prin faptele de sezon: de Crăciun, dar şi de Paşte, se întorc românii din străinătate. Majoritatea de la muncă, unii însă de la furat! Întrucât cei trei invocaţi mai sus au un foarte clar profil penal, cred că, la prima vedere, nu e greu de spus în ce categorie ar fi firesc să fie plasaţi.
De ce vin în ţară acum cei trei? Sau, în termeni uşor modificaţi – aşa cum s-a preferat uneori (desigur, neinocent) –, de ce vin în ţară TOCMAI acum cei trei? Mai ales doi dintre ei – Necolaiciuc & Popa! Întrucât vorbim deja de mai multe şcoli de gândire (deşi în unele cazuri nu e chiar adecvată folosirea termenului „gândire“, de vreme ce e vorba mai degrabă de isterie!), părerile sunt, evident, împărţite. Unele (care îşi au originea în zona mogulilor şi a lacheilor binevoitori ai acestora, unii dintre ei – un fel de asistaţi sociali!) spun că ar fi vorba despre un truc pentru a abate atenţia opiniei publice de la adevăratele probleme, grave, cu miros de apocalipsă. Altele, că, de fapt, asistăm la ceva firesc – repatrierea infractorilor şi, bonus, la reîntregirea neamului. Cele din categoria a doua par, desigur, mai rezonabile decât primele. A vorbi despre „reîntregirea neamului“ e un supliment cinic în acest context, dar, în mod cert, „repatrierea infractorilor“ e un adevăr pe care nu îl refuză nici cei care, conform job-description-ului, sunt dresaţi să vadă conspiraţii şi exerciţii de deturnare a atenţiei publice peste tot, cu precădere acolo unde aceste exerciţii pot şi par să nici nu existe în realitate.
Aşadar, avem o primă mare prăpastie în materie de interpretare: între, pe de o parte, cei care pun în plan secund repatrierile şi care văd o conspiraţie a actualei puteri şi, pe de altă parte, cei care consemnează, fundamental, detaliul important că avem de-a face cu un moment semnificativ pentru sistemul de justiţie autohton. Chiar dacă ar fi exclus din calcul Dinel Staicu, fie şi numai repatrierea celorlalţi doi – Necolaiciuc şi Popa – reprezintă o performanţă căreia cu greu îi putem găsi termen de comparaţie şi care, pe de altă parte, ar fi bine să îndemne la repetare. (Oare ce o mai face Omar Hayssam?)
De ce au venit, de ce au fost aduşi, totuşi, cei doi în ţară? La ce bun? Întrebarea rămâne în picioare şi e cu atât mai importantă cu cât, în încercarea de a-i găsi un răspuns, trecem dincolo de sictirul cultivat zgomotos al celor care fac parte din „şcoala de gândire“ care ştie foarte bine, la orice oră şi indiferent de cauzele reale, cine e de vină (şi anume, o singură persoană!) pentru că afară plouă. Lucrând cu multă bună-credinţă, dar şi cu arma prudenţei la picior, nu putem să nu vedem că, şi de aici încolo, se deschid cel puţin două căi de explorat. Ceea ce înseamnă că, din nou, se întrevăd cel puţin două „şcoli de gândire“.
Prima utilizează foarte multă prudenţă şi foloseşte pe post de argument foarte puternic experienţa amară a trecutului recent în materie de justiţie din România, mai ales când e vorba de un act de justiţie care se exercită nu la adresa unor oameni simpli, nu la adresa unor anonimi. Răspunsul la chestiunea formulată mai sus e obligatoriu încărcat cu scepticism. În două vorbe: mare lucru nu se va întâmpla! Cei doi – Necolaiciuc şi Popa – vor sta, cel mult, în arest în România, dar în tăcere. E o ipoteză de lucru pe care trebuie să o luăm în calcul. Mai este însă una – şi aceea e mai puţin dezarmantă. E o ipoteză de lucru care are de-a face, într-o anumită măsură, cu un cadru general care ar putea fi sugerat prin ideea că statul de drept pare să se afle într-un alt pericol, opus chiar celui de până acum – şi anume, acela de a începe să funcţioneze. Dar e şi ceva mai mult decât asta. Să ne imaginăm aşa: că măcar unul dintre cei doi ar începe (dacă nu a şi făcut-o deja!) să vorbească. Nu monosilabic, nu cu interjecţii, ci lung, aşezat, cu date, fapte şi nume. Se îndoieşte cineva că atât Mihai Necolaiciuc, cât şi Nicolae Popa sunt depozitari ai unei istorii recente a României la vârf la care nu au mulţi acces? Eu nu cred că e loc de asemenea dubii. Imaginaţi-vă că vor vorbi! În ligile în care au evoluat pe când erau pe cai mari – la precedenta şedere în România –, nici unul dintre cei doi nu a jucat singur. Cei doi au fost spectatori şi actanţi ai unor sofisticate jocuri. Cei doi ştiu o parte dintre dedesubturile unor poveşti care l-au îndemnat, de pildă, pe Tom Gallagher să vorbească despre „furtul unei naţiuni“ cu trimitere clară la ce s-a întâmplat cu România după 1989. Imaginaţi-vă că am fi la finalul unui ciclu politic, că totul se joacă pe viaţă şi pe moarte şi că măcar unul dintre cei doi vorbeşte! Lung, mult, aşezat, cu date, fapte, nume... //
Citeste si despre: Nicolae Popa, Nicolaiciuc, Dinel Staicu, Tom Gallagher, performanta.
