Pe aceeași temă
Filozoful îi face un portret șefului Senatului plecând de la familie, ”performanțele” școlare și cele profesionale, care l-au adus în situația de acum în care ”stă fudul la guvernare şi dă de pămînt cu cei care-l acuză”. ”E un fel de martir fără martiraj, un fel de Havel fără disidenţă, un fel de ideolog fără ideologie. Pe scurt, un spectaculos ambalaj. De-aia şi mor, probabil, doamnele după elegantele lui costume…”, conchide Andrei Pleșu în editorialul din Dilema veche.
”Vrea să readucă în funcţie sistemul represiv de tip bolşevic! După vizita dlui Timmermans, memoria dlui Tăriceanu e, din nou, răscolită de spectrul vechiului regim. Unii comentatori – spune domnia-sa – au avut, faţă de demnitarul european, aceeaşi atitudine pe care o aveau lingăii de pe vremuri cînd venea în vizită Nicolae Ceauşescu. E evident că dl Tăriceanu e marcat, în mai mare măsură decît noi ăştilalţi, de trauma totalitară. Nu se poate contesta, de altfel, că a crescut lîngă un tată vitreg (Dan Amadeo Lăzărescu), vechi liberal, prizonier politic în închisorile Securităţii şi obligat, ulterior, să se umilească colaborînd cu criminala instituţie. Toţi ştim cît de greu trăiau, pe atunci, familiile oamenilor de bine. E posibil ca dictatura comunistă să fie şi explicaţia dificultăţilor survenite, în juneţea dlui Tăriceanu, de-a lungul formaţiei sale intelectuale şi profesionale”.
”Persecuțiile” din timpul dictaturii s-au reflectat în performanțele ”elevului trist și obosit” care a fost.
”În clasa a XI-a avea 5 la română (gramatica română îl chinuie încă şi azi), 6 la chimie, 4 la biologie, 4 la matematică. La fizică a rămas şi corigent, ceea ce nu lăsa să se întrevadă viitoarea lui carieră de inginer… La Facultatea de Hidrotehnică s-a dovedit la fel de oprimat sufleteşte: a rămas repetent în anul II şi n-a reuşit să se distingă (cu note de 10!) decît la orele de „Atelier“ şi „Practică în producţie“. E drept, şi-a dovedit înzestrarea mai specială obţinînd, în anul IV, nota 8 la „Socialism ştiinţific“, o interesantă anticipare a viitoarelor lui simpatii de stînga”.
Dacă până în 1989, scrie Andrei Pleșu, Tăriceanu s-a opus comunismului ”rezistând prin inginerie (ca alţii „prin cultură“) şi prin niţeluş modeling, sub bagheta celebrei Zina Dumitrescu”, după revoluție și-a asumat ”o identitate de dreapta, liberală și a navigat, cu mare subtilitate ideologică, printre „meandrele“ autohtone ale „concretului“ politic”.
”A fost şi pro-Băsescu şi anti-Băsescu, şi pro-Ponta şi anti-Ponta (respectiv pro-Dragnea) şi pro-Crin Antonescu şi anti-Crin Antonescu. A inventat o nouă doctrină liberală, printr-o îndrăzneaţă sinteză între liberalismul clasic, socialismul postcomunist şi „conservatorismul“ postsecurist (PC Dan Voiculescu)”, scrie Pleșu.
”Privind retrospectiv, dl Tăriceanu ar trebui să recunoască, totuşi, că a avut şi niţel noroc cu „evenimentele“ din decembrie 1989: a ajuns pe prima scenă a ţării fără să aibă de raportat mari isprăvi, a devenit campionul „bileţelului roz“, stă, cu 6-8% din voturi, în poziţia omului nr. 2 din stat şi vorbeşte româneşte cu un uşor accent de „fără frecvenţă“. Mai-mai că îţi aduce aminte de unii demnitari comunişti… Pe de altă parte, dacă ar fi fost acuzat, pe vremuri, de „mărturie mincinoasă“, n-ar fi apucat să se războiască nici cu Justiţia, nici cu „statul paralel“. Ar fi fost, mai întîi, încarcerat şi, eventual, pus să semneze vreun angajament de… loialitate. Aşa, stă fudul la guvernare şi dă de pămînt cu cei care-l acuză. E un fel de martir fără martiraj, un fel de Havel fără disidenţă, un fel de ideolog fără ideologie. Pe scurt, un spectaculos ambalaj. De-aia şi mor, probabil, doamnele după elegantele lui costume…”, scrie Andrei Pleșu în Dilema veche.
