Pe aceeași temă
Încă dinaintea suspendării lui Traian Băsescu, partidele componente ale USL – PSD, PNL, PC –, acompaniate ocazional de PRM şi UDMR, au încercat să convingă alegătorii că, prin acţiunile sale, preşedintele manifestă tendinţe autoritare. Călin Popescu-Tăriceanu l-a comparat cu dictatorul bielorus Alexander Lukaşenko, jurnalistul Cristian Tudor Popescu a scris o serie de articole despre presupuse asemănări între Băsescu şi Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu a plusat afirmând recent că nici măcar Ceauşescu n-ar fi făcut ceea ce face Băsescu în chestiunea reorganizării administrative, iar Dan Voiculescu a mers cel mai departe, comparându-l, nici mai mult, nici mai puţin, decât cu Hitler. Tema a fost (p)reluată şi de foşti şi/sau actuali reprezentanţi ai societăţii civile precum Cristian Pîrvulescu sau Renate Weber. O comparaţie revine însă în mod constant în discursul adversarilor lui Băsescu; aceea cu Vladimir Putin, fostul ofiţer KGB care a (re)inventat „verticala puterii“ la Kremlin.
Desigur, dincolo de retorica adversarilor săi politici transformaţi în duşmani personali – o „abilitate“ de netăgăduit al lui Băsescu –, nu există nimic obiectiv în acţiunile preşedintelui care să justifice o asemenea comparaţie. Băsescu nu a făcut din fosta Securitate coloana vertebrală a statului, aşa cum a făcut Putin, nu şi-a subordonat justiţia – dacă ar fi făcut-o, Voiculescu, Vântu sau Patriciu ar fi avut de mult soarta lui Hodorkovski –, nu a suprimat libertatea de expresie şi nu a adus mass-media sub control guvernamental – Antenele şi Realitatea sunt probe suficiente – şi nu a instituit un stat poliţienesc – sindicatele au fost libere să danseze Pinguinul în faţă la guvern, şefii de post au fost liberi să strige „Ieşi afară, javră ordinară!“ la Cotroceni, fără să rişte să fie aruncaţi în temniţă. Pentru un observator al vieţii politice ruse, comparaţia este, pur şi simplu, absurdă. Şi totuşi...
De acuzaţiile de „populism“, „autoritarism“, „cripto-fascism“ şi „putinism“ nu a scăpat niciun lider politic din regiunea noastră care a promovat un program de reforme ce a inclus şi modificări constituţionale. Primul a fost preşedintele georgian Mihail Saakaşvili, care, în octombrie anul trecut, având la dispoziţie o majoritate confortabilă în parlament, a modificat Constituţia astfel încât să limiteze drastic puterile preşedintelui, începând din 2013, în beneficiul prim-ministrului, după ce, în 2004, mai schimbase o dată Constituţia, în sensul sporirii puterii prezidenţiale. Adversarii săi – Saakaşvili are acelaşi talent ca Băsescu să îşi facă duşmani de moarte – îl acuză că nu face decât să urmeze modelul celui mai mare dintre aceşti duşmani, Putin, şi să îşi justifice legal perpetuarea la putere după 2012, când îi expiră cel de-al doilea mandat de preşedinte, din poziţia de prim-minstru. Saakaşvili se apără spunând că, în 2004, urgenţa şi anvergura reformelor cereau o preşedinţie puternică şi că această necesitate a dispărut. Că este intenţia sa ori nu să rămână la putere nimeni nu ştie cu siguranţă, dar ce este sigur e că Georgia a trecut printr-o serie de reforme liberale radicale impuse uneori în manieră cvasiautoritară de Mihail Saakaşvili.
Un alt lider acuzat de putinism este premierul ungar Viktor Orbán, care, cu ajutorul celor două treimi ale Fidesz în parlamentul ungar, şi-a trecut fără probleme în aprilie proiectul de Constituţie conservatoare, mult criticat pentru că ar fi prea naţionalist, prea creştin, prea anti-gay. Constituţia lui Orbán a mai fost acuzată că ar contrazice valorile europene, că ar fi prea conservatoare din punct de vedere social, că protejează familia, comunitatea şi naţiunea, în dauna individului, şi că ar deschide calea autoritarismului şi iredentismului, dar nicio instituţie europeană încă nu a contestat caracterul ei liberal şi european.
În sfârşit, în Turcia, Recep Tayyip Erdogan se confruntă cu aceleaşi acuzaţii şi, la fel ca Saakaşvili şi Orbán, urmărea să obţină în alegerile de duminică majoritatea care să-i permită să modifice Constituţia în mod unilateral. Nimeni nu neagă că Turcia s-a modernizat sub Erdogan, că a devenit mai bogată şi mai democratică. Dar lumea se îndoieşte că a devenit şi mai liberă.
Erdogan, la fel ca Saakaşvili sau Orbán, a recurs la mjloace îndoielnice – înregistrări video – pentru a-şi discredita adversarii sau la tactici populiste precum referendumul pentru a-şi promova agenda politică. Cu toate acestea, nimeni nu neagă necesitatea ca actuala Constituţie a Turciei, rămasă moştenire de la regimul militar care a preluat puterea printr-o lovitură de stat în 1980, trebuie schimbată. Întrebarea este dacă Erdogan oferă suficiente garanţii democratice că va da Turciei o Constituţie mai liberală sau dacă nu cumva va profita pentru a-şi întări puterea personală.
Întrebarea e dacă există vreodată garanţii că un lider politic care contestă statu quo-ul este un reformist animat de bune intenţii şi dedicat modernizării, şi nu un dictator în devenire devorat de simpla sete de putere. Cum putem şti dinainte că cel în care ne punem speranţele reformatoare nu va abuza de mijloacele democratice – alegeri, referendum, consultări populare etc. – pentru a-şi întări puterea personală, şi nu va sfârşi, ca atâţia alţii, în postura de tiran? Cum se poate apăra cineva de teribila acuzaţie de putinism?
Răspunsul constă, cred, în ceea ce se poate numi „proba libertăţii“. Dacă reformele promovate – fie şi cu mijloace populiste – duc spre mai multă libertate – limitarea puterii statului, separaţia puterilor, egalitatea în faţa legii, independenţa justiţiei, libertatea de expresie, garantarea dreptului la proprietate (nu a averii!) şi a liberei iniţiative –, atunci suntem în prezenţa unui reformator şi ele merită susţinute. Modificările constituţionale propuse de Băsescu atacă statu quo-ul, dar meritul lor, începând cu anularea caracterului licit al averilor, trecând prin responsabilizarea justiţiei şi terminând cu anularea imunităţii parlamentare, constă în faptul că trec proba libertăţii. //
Citeste si despre: Constitutia Romaniei, proba libertatii, tendinte autoritare, Vladimir Putin, modificari constitutionale.
