Reșița, o Europă în miniatură

Rudolf Gräf | 22.12.2021

Anul acesta s-au împlinit 250 de ani de când, într-o mică localitate din Banat, un călugăr franciscan din Carașova a binecuvântat cele două furnale–Franciscus și Josephus–puse în funcțiune la 3 iulie 1771.

Pe aceeași temă

Anul acesta s-au împlinit două secole și jumătate de când, într-o mică localitate din Banatul montan, pe malul râului Bârzava, un călugăr franciscan din Carașova a binecuvântat cele două furnale – „Franciscus” și „Josephus” – puse în funcțiune la 3 iulie 1771. Unele documente susțin că al doilea furnal a fost aprins abia la 8 noiembrie, dar aceasta nu are importanță acum. 

 

Situată în mijlocul pădurii, la poalele Munților Semenic – sau „Muntele”, cum îi spun localnicii, germanii din oraș numindu-l tot „Muntje”, pe malul Bârzavei, care urma să asigure energia hidraulică necesară funcționării utilajelor, în vecinătatea așezărilor industriale și miniere Bocșa, Dognecea, Ocna de Fier, Oravița, Steierdorf-Anina, Valea Bistrei și Luncani, iar dacă ne uităm puțin mai la sud, Sasca, Moldova Nouă, despre Reșița se poate vorbi doar ținând cont de legăturile cu respectivele localități și de strânsa corelare economică, dar și personală, dintre Reșița și acestea.

Uzinele au fost înființate cu aprobarea „preaînaltă” a reginei și împărătesei Maria Tereza, la planificarea și construcția lor participând personalități de seamă ale industriei montanistice austriece: Josef Desiderius Redange, Johann Christoph Traugott Delius ș.a. Cu muncitori aduși din Imperiul Romano-German și localnici, inițial pentru cărăușie și munci necalificate (în total 319 persoane), uzinele au început să producă fontă și obiecte din fontă turnată, precum și fier forjat, aducând erariului, la sfârșitul primului an de activitate, un câștig de 4.721 fl. 34 kr (creițari). După câțiva ani, în 1774, Francesco Griselini vorbea deja despre forjele din Reșița și despre producția de ghiulele de tun, bombe, obuziere, topoare, unelte etc.

Începutul fusese făcut. În perioada următoare, uzinele vor trece de mai multe ori din proprietatea statului în cea a unor privați și invers, aprovizionând regiunea și armata cu unelte, scule, arme ș.a.m.d. În tot acest timp, populația Reșiței crește, uzinele atrăgând meseriași din Stiria, Tirol, din Boemia, Slovacia, dar și din Italia sau Franța. Limba uzinei și a comunității industriale era germana, însă majoritatea populației vorbea în mod curent două sau chiar trei limbi.

În timpul Revoluției de la 1848 s-a întâmplat un lucru foarte interesant: populația germană a Reșiței a susținut revoluția maghiară și s-a organizat în gărzi naționale (maghiare). Întrucât uzina era un important producător de arme (tunuri), jucând și un important rol strategic în conflictul din sudul Banatului, imperialii au atacat-o. Trupele imperiale ce au luat cu asalt Reșița în ziua de Crăciun a anului 1848 sunt cele ale Regimentului de graniță valah-bănățean nr. 13 de la Caransebeș, care tocmai în timpul revoluției, datorită loialității față de Casa Imperială, a primit dreptul de a se numi Regimentul de graniță româno-bănățean. Cu câteva zile înainte, grănicerii de sub comanda lui Traian Doda mai încercaseră un atac asupra Reșiței. Paradoxul situației constă în faptul că „revoluționarii unguri” sunt atacați de „armata austriacă” ai cărei militari erau români. Curiozitățile istoriei...

Scurtul elan revoluționar care i-a mobilizat pe reșițeni a avut ca urmare incendierea orașului și distrugerea bisericii romano-catolice, a școlii, a arhivei uzinei, a unei clădiri administrative, a unor depozite și a peste 143 de clădiri. Va urma însă o perioadă extrem de benefică pentru întregul Banat montan. În 1855, erariul și-a vândut unui consorțiu internațional – StEG (Kaiserliche und königliche privilegierte österreichische Staats Eisenbahn Gesellschaft [Societatea privilegiată chezaro-crăiască austriacă a căilor ferate de stat]) – uzinele și domeniile ce se întindeau în Banat pe o suprafață de 130 000 de hectare, dintre care 80 000 de hectare de pădure. Consorțiul, înființat la Paris în decembrie 1854 (în urma promulgării legii din 14 septembrie 1854), a fost finanțat de patru mari bănci franceze și austriece. Rolul dominant în cadrul StEG l-a avut Société Général du Crédit Mobilier, printre membrii fondatori numărându-se bancherul Isaac Pereire, preşedintele Crédit Mobilier, unul dintre cei mai puternici adversari ai grupului Rothschild, prinţul Raffael Galliera, membru în consiliul de administraţie al băncii Crédit Mobilier, baronul Daniel Eskeles, preşedintele băncii Arstein & Eskeles, şi baronul George Sina, preşedintele băncii omonime din Viena. StEG aduce cu sine industria mare și modernă a fierului și cărbunelui și pune Reșița pe harta europeană a industriei grele. Cuptoarele Siemens-Martin, procedeul Bessemer, laminoarele, începutul construcției de locomotive (1872), producția de șine de cale ferată, de poduri (montate în întreaga Europă, din Boemia și până în zona Odesei), producția de material rulant, de arme și muniții, dezvoltarea rețelei de cale ferată în Banat (Semeringul bănățean), toate acestea transformă Reșița și întregul complex industrial din Banatul montan într-un „obiect” râvnit, la sfârșitul Primului Război Mondial, deopotrivă de Ungaria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor și de România, aceasta din urmă, într-un context internațional favorabil, ieșind câștigătoare.

Uzinele își schimbă proprietarii, vechii acționari nemaiputând să-și păstreze pozițiile în condiții optime, își vând acțiunile noilor proprietari români; din primul Consiliu de administrație au făcut parte prinţul Barbu Ştirbei (preşedinte), dr. Valeriu Frenţiu (episcop greco-catolic de Lugoj), prinţul Mihai Cantacuzino, Dimitrie Ghica Comăneşti, Duiliu Zamfirescu, Victor Bontescu, Ioan Boambă, prinţul Constantin Caragea, Şerban Fassian, dr. ing. Adalbert Veith (fostul director al minelor, uzinelor şi domeniilor bănăţene în ultima perioadă StEG), A. G. Germinu, Gustave Perreire, dr. Georg Guenther (preşedintele Căilor ferate austriece), Anton Weiler, Victor Levy, Avram Imbroane, Jean Hottinguer, Constantin Sturza şi Stan Vidrighin, precum și alți oameni de afaceri, politicieni și clerici. Deși s-au schimbat deținătorii majoritari de capital, până în 1923, când s-a adoptat Legea de organizare a UDR (Uzinele și Domeniile Reșița), care prevedea ca 60% din capital să fie deţinut de români, nu s-au modificat structura și personalul uzinei. Consiliul de administraţie urma să aibă între 7 şi 28 de membri, dintre care patru să fie numiţi de Ministerul de Industrie şi Comerţ. Noua societate UDR a devenit un consorțiu format din principalele bănci românești (Marmorosch Bank, Banca Chrissoveloni, Banca de Scont a României, Banca Comercială Română, Banca Generală a Ţării Româneşti din Bucureşti, Banca Albina din Sibiu, Temeswarer Bank şi Handel A. G. din Timişoara). În rest, cu excepția numelui uzinelor – denumite acum Uzinele și Domeniile Reșița –, totul a rămas la fel (modul de organizare, structura ierarhică, nivelurile de calificare) și a urmat una dintre cele mai benefice perioade din istoria uzinelor, care au continuat să producă fontă, oțel, poduri, locomotive cu aburi, material rulant, iar mai târziu, și utilaj petrolier, și hidroagregate. (În perioada interbelică joacă un rol mare cercurile de afaceri anglo-franceze, cărora li se adaugă capitalul cehoslovac, care sunt apoi înlocuite cu cele germane/Hermann Göring Werke/1939 pentru ca, după război, rolul sovieticilor să devină precumpănitor).

Caracteristic este faptul că întotdeauna conducerea superioară a uzinelor s-a aflat la mare distanță de Reșița (înainte la Viena, apoi la București), fapt care explică și continuarea activității în parametri aproape normali în primele două decenii de după instaurarea comunismului, când producția se diversifică. Despre ruina uzinelor de după 1989 nu voi scrie nimic – subiectul ar merita o monografie –, ci doar amintesc aici eforturile inginerului Romulus Ioan, directorul TMK Reșița, la oțelăria încă funcțională (de această dată cu capital rusesc).

Dar Reșița înseamnă mult mai mult decât uzina: înseamnă formarea unei societăți civile în jurul numeroaselor asociații sportive, de lectură, de muzică, de teatru. Înseamnă elita tehnică a regiunii, de la Christoph Traugott Delius, Geza von Bene sau Ludwig Schröckenstein, ing. Heinrich Arns, ing. Jaques Maniel, ing. Karl Maderspach, Gheorghe Bogdan, ing. Silviu Bordan, editorii celei mai complexe monografii a orașului, sau matematicianul Ciprian Foiaș, la Ludwig Vinzenz Fischer, traducătorul în limba germană a „Luceafărului” lui M. Eminescu, sau Julius Maier Graefe, unul dintre primii teoreticieni ai impresionismului; Corneliu Diaconovici, editorul lui Romänische Revue și a primei Enciclopedii românești, și Alexander Tietz, dascălul, autorul și culegătorul de folclor muncitoresc, nu trebuie să rămână neamintiți din această enumerare, care, sigur nedrepățește pe cineva; de asemenea, înseamnă organizarea sindicală și politică a muncitorimii, care aici nu a fost niciodată „lumpen”, ci, conștientă de valoarea ei, a refuzat atât ispitele comunismului, cât și, în mare măsură, pe cele ale nazismului și legionarismului, căci a fost educată, prin intermediul societăților de lectură, mai cu seamă în spiritul iluminismului și a refuzat tendințele mistice și totalitare de orice fel. Orașul înseamnă însăși mișcarea artistică din anii ’70-’90 ai secolului XX, precum și cea poetică și literară din aceeași perioadă, înseamnă un critic și istoric literar de talia lui Mircea Martin sau un muzician de talia lui Sabin Păutza, înseamnă sculptori de talia maeștrilor Ioan Ernest Stendl, Constantin Lucaci și mulți, și multe altele... Și înseamnă și Stela Enache...

Poate că descrierea cea mai frumoasă a Reșiței a făcut-o un reșițean remarcabil, matematician și informatician, Dan D. Farcaș, care spunea (Hoinărind prin Reșița pierdută): „La Reșița, inginerul cel tânăr nu doar că-l saluta primul pe muncitorul bătrân pe care-l întâlnea pe stradă, dar chiar îl respecta sincer pentru ceea ce acesta știa să facă”. Farcaș surprinde și una dintre cauzele decăderii orașului, începută prin anii șaptezeci ai secolului XX când încă se făceau investiții mari, iar etosul muncitoresc și respectul față de propria muncă încă mai funcționau, ceea ce dovedește că la fel de importantă ca și investițiile este calitatea resursei umane: renunțarea „noii șefimi”, impusă pe criterii politice, la ideea lucrului bine făcut. Aceeași observație se regăsește și la un alt inginer remarcabil al Reșiței, regretatul Carol Ludwig Lupșiasca, autorul unor monografii ale industriei bănățene, care explica argumentat că decăderea a început în momentul în care secretarii de partid au început să aibă în uzină un cuvânt mai greu de spus decât inginerii-șefi de secție...

Cel mai fascinant fenomen din întreaga istorie a localității este însă acela al modului în care a conviețuit populația sa de diferite etnii: așezarea amintită în documente înainte de punerea în funcțiune a uzinelor era românească, apoi au venit germani din stăpânirile austriece, din zona de sud-vest a Germaniei, din Alsacia, ulterior maghiari, italieni care erau constructori de căi ferate și clădiri industriale, cehi și slovaci, orașul găzduind frecvent carașoveni sau „pemi” germani din satele de pe Munte, care aduceau produse agrare sau urmau școlile din oraș pentru a se angaja apoi în uzină. Evreii nu au fost numeroși, dar aveau sinagoga lor frumoasă și exercitau ocupații intelectuale sau comerciale. În Lend, la marginea orașului, trăiau romii, care încet-încet au pătruns în oraș, cu precădere în era comunistă și apoi postcomunistă. Cumva s-au înțeles în permanență cu toții, chiar dacă pemii de pe Semenic au învățat târziu românește, la fel cum și carașovenii vorbeau cu un accent care suna frumos în limba română. Salutul în limba celuilalt era considerat o onoare și nu rareori auzeai pe cineva salutând în două trei limbi în mod succesiv. Era, de fapt, o Europă în miniatură, ce reușea, cumva, să lase loc pentru fiecare. Au avut loc aici și confesiunile religioase, românii fiind ortodocși sau greco-catolici, germanii romano-catolici sau luterani, maghiarii catolici sau reformați calvini, sârbii ortodocși, carașovenii romano-catolici, pemii romano-catolici, muncitorimea orașului educată în spiritul toleranței fiind în general refractară la fanatisme de orice fel, astfel că până la 1989 nu era nimic neobișnuit în a participa la slujbele „celuilalt”, nici la a cununa sau a fi naș de botez la „celălalt”. După această dată însă, în mod paradoxal, se pare că liniile de demarcație s-au accentuat. 

Francezii, italienii, cehii și slovacii au devenit „germani” (interesant că până la Primul Război Mondial nu au devenit maghiari), iar după 1990 au emigrat; germanii s-au risipit din cauza războiului al doilea și a deportării, apoi au emigrat; evreii au emigrat și ei, românii au devenit majoritari (dar după 1990 a urmat și în rândul lor o emigrare destul de susținută în țări despre care știau câte ceva și unde aveau cunoștințe, deci în Germania), carașovenii nu mai lucrează în uzină și, întrucât mărfurile lor agrare nu mai sunt căutate, nici ei nu le mai produc, femeile muncind în Austria și Germania la îngrijirea bătrânilor (își fac totuși case frumoase în satele lor); pemii au plecat toți într-o singură vară, iar romii fac, la rândul lor, stagii lungi prin Germania, copiii lor crescuți acolo deosebindu-se prin îmbrăcăminte și comportament de vechii romi ai orașului.

Această lume a industriei mari a dispărut. Orașul a pierdut după 1989 aproximativ 40 000 de locuitori, dar, ce este mai grav, a pierdut o elită tehnică care nu mai poate fi recuperată, uzinele făcând obiectul unor tranzacții despre care nu se poate spune decât că doar o vizită la fața locului poate arăta dezastrul. Se pare însă că, după trei decenii de stagnare, de câțiva ani orașul face eforturi de a se reinventa, folosindu-și, pe de o parte, patrimoniul tehnic inestimabil și conectându-se, pe de altă parte, la evoluțiile moderne din domeniul științei și tehnologiei. Amintim în acest sens integrarea Universității „Eftimie Murgu” în Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, o absorbție universitară ce va da, sperăm, impulsuri noi activității de cercetare și vieții spirituale a Reșiței.

Și totuși, nu trebuie uitat că întreaga industrializare a României s-a făcut cu specialiști reșițeni, care – de la Galați până la Târgoviște și de la Călărași la Iași – au jucat un rol major, iar turbinele produse la Reșița funcționează în hidrocentralele din țară și din multe alte țări și motoarele navale produse tot aici – așa cum spun specialiștii care le-au realizat –  încă pun în mișcare nave ce au făcut odată parte din flota comercială a României, iar Palatul Telefoanelor din București, în prezent sediul Telekom, rezistă și astăzi pe structura de oțel realizată la Reșița. //

P.S.
nu am amintit pe nimeni din elita tehnică existentă la sfârșitul anului 1989 pentru a nu nedreptăți pe cineva. Însă acești oameni, unii dintre ei specialiști remarcabili, merită un studiu de sine stătător pentru că au fost cei cărora le-a fost dat să vadă cum lipsa de responsabilitate a oamenilor politici, lăcomia și incompetența unor factori de decizie, coruptibilitatea liderilor sindicali au îngropat munca a aproape 220 de ani într-un moment în care numai mentenanța utilajelor produse aici (dacă amintim numai turbinele și motoarele navale) ar mai fi putut asigura locuri de muncă pentru o lungă perioadă.

 

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22