Pe aceeași temă
In luna martie a anului trecut, Razvan Suculiuc, un copil de numai 10 ani din satul Ciortesti, judetul Iasi, s-a spanzurat. Dorul fata de mama sa, plecata la munca in Italia ca sa stranga banii necesari pentru a-i cumpara un calculator, l-a determinat sa-si puna capat zilelor. Pana la intrarea in sat, nimeni nu a indraznit sa-i spuna mamei lui Razvan, Elena Suculiuc, ca venea de fapt la inmormantarea unicului ei copil. Razvan avea rezultate scolare excelente. Elena Suculiuc plecase la munca in strainatate tocmai pentru a-i putea oferi posibilitati cat mai bune, ca sa poata invata la fel de bine in continuare. Tatal era somer, se ocupa de gospodarie, in timp ce ea lucra, pe cand se afla in tara, ca vanzatoare la magazinul din sat, pe un salariu de trei milioane. Gestul socant al lui Razvan a fost determinat de refuzul tatalui sau de a-l lasa sa-i telefoneze mamei, refuz intemeiat altminteri pe un argument cat se poate de sec si rational: lipsa banilor necesari pentru a incarca o cartela de telefon. Dar gestul lui Razvan nu este singular. Alte doua cazuri de sinucideri la copii cu parinti plecati la munca in strainatate au fost inregistrate in cursul anului 2006, tot in judetul Iasi, si un al patrulea caz, la inceputul lui 2007, in Valea Jiului. Satele Moldovei, regiune de unde provine 41% din migratia romaneasca, sunt pustiite astazi de plecarea in masa a romanilor catre alte taramuri mai prospere. Pustiite sunt si sufletele a zeci de mii de copii ramasi, pentru un timp sau poate pentru totdeauna, orfani.
Este una dintre cele mai sumbre consecinte ale fenomenului migratiei de masa, altfel aducator de prosperitate economica, care afecteaza Romania de mai bine de cinci ani. In disperarea de a scapa din naufragiul politico-economic al tarii, in graba de a ne vedea pe tarmul integrarii, sau macar al unui trai decent, am uitat de niste fiinte care se ineaca nu atat in saracie, cat in singuratate. Presa a capatat o atentie deosebita pentru subiect si, incetul cu incetul, au inceput sa apara si cifrele, analizele sociologice si psihologice, toate reflectand adevaratele proportii ale unui fenomen ingrijorator. Statul s-a vazut la randul lui nevoit sa ia masuri, cu toate ca si in acest caz teoria e depasita de practica.
Ce masuri ia statul roman?
Una dintre masuri, adoptata anul trecut, a fost modificarea Legii nr. 156/2000 privind protectia cetatenilor români care lucreaza in strainatate. Persoanele cu minori in ingrijire au fost astfel obligate sa prezinte agentiilor pentru ocuparea fortei de munca o dovada emisa de catre primaria de care apartin, care sa certifice faptul ca autoritatile locale au fost instiintate de situatia minorilor ramasi in tara. Scopul masurii este acela de a oferi posibilitatea unei monitorizari a situatiei de catre Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului. Institutia in cauza a emis in 2006 un ordin ce stabileste activitatile de identificare, interventie si monitorizare a copiilor care sunt lipsiti de ingrijirea parintilor pe perioada in care acestia sunt plecati in strainatate, precum si atributiile ce revin serviciilor de asistenta sociala. Din pacate, o centralizare a datelor la nivelul ANPDC, un recensamant al copiilor aflati in aceasta situatie nefericita nu s-a realizat decat partial pana in momentul de fata, motivul invocat de ANPDC fiind incapacitatea autoritatilor locale de a recolta si transmite datele la Bucuresti. "Avem judete, precum judetul Suceava, care ne-au comunicat datele in proportie de 100% si avem judete care ne-au comunicat datele in proportie de doar 30%", a declarat Simona Pella, consilier de presa in cadrul ANPDC.
Din datele centralizate pe perioada iulie-septembrie a anului 2006, rezulta ca un numar de 39.896 de copii au unul sau ambii parinti plecati la munca in strainatate, dar cifra reala, dupa cum am spus, depaseste cu mult aceasta aproximatie provizorie. Din cei 39.896, 16.300 au ramas cu un parinte, restul de 23.596 avand ambii parinti plecati peste hotare. Dincolo de incapacitatea unei masurari exacte in cifre a situatiei, si mai grava este neputinta statului de a raspunde prin politici asistentiale eficiente unei situatii de criza. Atat lipsa numarului necesar de asistenti sociali, cat si slaba pregatire a multora dintre ei, mai ales in zona rurala, unde multi nu sunt nici macar absolventi de liceu, reflecta esecul unui sistem in care s-a investit prea putin sau deloc.
Din cei 39.896 de copii cu unul sau doi parinti plecati, care au fost inregistrati pana acum, 34.536 se afla la rude pana la gradul IV (inclusiv cei 16.300 ramasi cu un parinte), 2.243 se afla la rude cu masura de protectie (alocatie de plasament), 2.541 se afla la alte familii sau persoane (vecini sau prieteni, fara masura de protectie), 286 se afla la asistenti maternali profesionisti, in timp ce 290 se afla in centre publice sau private de plasament. De precizat ca acestia din urma se aflau in aceeasi situatie si inainte de plecarea parintilor din tara.
Perspectiva psihologica
Evident, sinuciderile la copii sunt cazuri extreme, totalmente atipice pentru varsta in cauza. In opinia Iulianei Dinu, psiholog in cadrul fundatiei pentru copii si tineri Chance for Life, plecarea unui parinte nu poate reprezenta intr-o astfel de situatie, nici singura cauza care il poate impinge pe copil la sinucidere, nici cauza decisiva. Trebuie sa existe un fond general de labilitate psiho-afectiva, fie determinat genetic, fie determinat de o lipsa aproape totala de grija si afectiune din partea parintilor, fie cauzat de expunerea copilului la alte situatii ce il pot afecta extrem de puternic sufleteste. Potrivit Iulianei Dinu, plecarea parintelui poate reprezenta in aceste cazuri doar "picatura care umple paharul", adaugandu-se unui complex de situatii nefericite. Exista si ipoteza, plauzibila, potrivit careia presa ar cauta senzationalul, scotand din context si accentuand absenta parintelui/parintilor drept catalizator al sinuciderii. Dincolo de acest aspect, nimeni nu poate nega existenta unei acumulari de suferinta si frustrare afectiva de ordin general, care, pe termen lung, va avea consecinte foarte grave asupra structurii emotionale a copiilor ce se maturizeaza in astfel de conditii. Cei mai sensibili ajung in mod prematur sa faca obiectul stirilor socante. In foarte multe cazuri, ceilalti cad prada unor fenomene precum abandonul scolar sau chiar infractionalitatea, situatie ce se explica psihologic prin absenta unei autoritati reale in viata acestor copii, bunicii sau alte rude fiind in marea majoritate a cazurilor depasiti de situatie. Plecarea parintelui sau a ambilor parinti "duce in foarte multe cazuri la dezvoltarea unui temperament introvertit, cu dificultati de comunicare si cu mari retineri in ceea ce priveste apropierea de ceilalti", dupa cum afirma Iuliana Dinu. Dezechilibrul afectiv cauzat de plecarea persoanei in care te increzi si pe care o iubesti in mod natural cel mai mult are drept consecinta frica de a intra in relatii afective cu alti oameni. Exista si riscul dezvoltarii unei conduite materialiste exprimata prin formula "numai banii conteaza", fapt cauzat de transformarea parintelui dintr-o sursa de afectiune intr-o simpla sursa de venit, un individ de la care primesti o data pe luna un plic cu bani si nimic mai mult. Nu in ultimul rand, apare perspectiva unei caderi in apatie, a unei reactii nihiliste care raspunde prin "nici mie nu-mi pasa de voi daca voua nu va pasa de mine, nu-mi pasa de mine, nu-mi mai pasa de nimic". Potrivit Iulianei Dinu, aceste virtuale consecinte negative nu se materializeaza in fiecare caz si nu in toate cazurile la fel. Mai multi factori, precum rudele, anturajul, scoala, comunitatea si nu in ultimul rand temperamentul copilului pot contribui la surmontarea acestui handicap sufletesc. Situatia este mult mai grava in cazurile cand ambii parinti lipsesc. In cazul in care copilului i se explica motivul plecarii unuia dintre parinti, necesitatea plecarii ca solutie de intretinere a familiei, acesta poate trece mai usor peste suferinta cauzata de absenta. In toate cazurile, la nivelul reperelor afective, lipsa parintelui trebuie compensata, pe cat posibil, fapt ce depinde in ultima instanta de implicarea celor din jur. Rezulta astfel ca o solutie de depasire a acestei crize ar fi, asadar, implicarea comunitatilor in astfel de situatii.
Bunastarea si victimele ei colaterale
Truda celor plecati la munca in strainatate in perioada de dupa 2000 a adus beneficii incontestabile economiei romanesti. Efortul acestor oameni, in cele mai multe cazuri determinati de propria lor situatie disperata sa-si caute norocul pe alte meleaguri, a contribuit semnificativ la ridicarea Romaniei din impasul deficitelor bugetare in care aceasta era blocata pana in 2000, pe fondul unui jaf programatic pus in scena de clasa politica romaneasca. Cifrele sunt intru totul relevante, daca e sa luam numai exemplul anului 2005, an in care deficitul de cont curent al Romaniei ar fi fost aproape dublu fara aportul banilor trimisi in tara de cei plecati1. Fie prin stimularea consumului, fie, ce-i drept, mult mai putin, prin stimularea investitiilor, cresterea economica din tara a primit oricum un aport semnificativ prin intermediul acestor sume. E adevarat, se vorbeste si de dezavantajele fenomenului, cum ar fi stimularea inflatiei sau boom-ul importurilor, situatie ce duce la instabilitate macroeconomica pe termen lung. Numai ca, date fiind circumstantele, orice judecata realista indica faptul ca milioanele de romani care au ales calea strainatatii nu aveau altceva de ales. Romania nu a avut o alta solutie pentru ei. In plus, istoria nu se face cu "daca". La rigoare, statul roman a fost izbavit de o povara (ganditorii de stanga ar numi-o chiar o datorie) care, in mod evident, il depasea. Aceea de a asigura conditiile unui trai acceptabil, atat pentru cei ce au plecat in strainatate, in cazul in care acestia ar fi ramas acasa ingrosand randurile unei armate nationale de someri sau de salarizati sub limita subzistentei, cat si al familiilor lor, intretinute si ele tot din truda "capsunarilor". An de an, valoarea totala a sumei de bani trimisa de cei plecati la munca in strainatate a crescut, de la 1,82 miliarde de euro in 2003, la 5,48 de miliarde anul trecut, asigurandu-le celor de acasa existenta. Banii cu pricina reprezinta de altfel a doua sursa de finantare externa pentru Romania, dupa investitiile straine directe. An de an, Romania a exportat in spatiul Schengen sute de mii de necajiti, cvasi-refugiati cazati cate patru, cinci in camera, prin suburbiile Romei sau Madridului. O serie de tensiuni sociale, pe punctul de a exploda in Romania, au fost astfel amortizate. Vecinatatea UE si capacitatea de absorbtie a fortei de munca romanesti de catre economia europeana au fost elementele cheie datorita carora un deceniu de incompetenta si coruptie in sfera economica nu s-a sfarsit printr-un dezastru politic.
Dincolo de avantaje, se ascunde insa o tragedie. Intr-o mai mica sau mai mare masura abandonati, copiii celor plecati la munca in strainatate reprezinta victimele colaterale ale unei dezvoltari sociale caracterizate de lipsa unui proiect coerent. Exista, bineinteles, si contraexemple, cazuri de succes, oameni care au trecut cu brio de aceasta perioada dificila si au reusit in cele din urma sa-si reintregeasca familia in tarile unde s-au stabilit. Insa nu putem ignora acea Romanie profunda, lipsita de orizont, care continua sa livreze anual Vestului european zeci de mii de disperati, pe care saracia extrema sau lipsa de educatie si maturitate ii fac sa cada prada mirajului unui trai mai bun pe termen scurt, cu consecinte catastrofale pe termen lung. Saracia extrema este in mod evident cauza principala a fenomenului. Dar nu singura. E drept ca unii pur si simplu nu au de ales. Altii nu stiu sa aleaga, iar cand isi dau seama de greseala pe care au facut-o, de cele mai multe ori e prea tarziu. Intre timp, copiii sufera, iar suferinta devine uneori mutilanta. Si poate ca cel mai bine ar fi ca in incheiere sa-i ascultam pe cativa dintre acesti copii:
"Când un copil este singur, el se simte ca într-un pustiu. Nu are la cine sa-i spuna mama sau tata... Nu este nimeni lânga el care sa-i poarte de grija. Nu are cine sa-l conduca la scoala. Aceasta este viata unui copil singur si trist." (Dragos, 13 ani)
"Mama mea este plecata de 4 ani, iar tatal meu de 12 ani. Le simt lipsa când am o problema sau când vreau sa vorbesc cu cineva. Sunt suparata pe ei, deoarece aceasta nu este o familie. Au facut copii si au plecat... desi pentru mine au plecat. As vrea sa vina acasa, ca m-am saturat de toate." (Ioana, 14 ani).
"Atunci când tatal meu este plecat, fara el parca nici mâncarea nu mai are acelasi gust." (Bogdan, 9 ani).
"Seara, înainte de culcare, nu are cine sa vina sa îmi spuna «Noapte buna"." (Remus, 7 ani).2
1. Banii trimsi din strainatate - Fenomen social, 17 iulie 2006, www.euractiv.ro
2. Declaratiile copiillor au fost preluate din presa locala, mai exact revista Sibianul, numarul 98, 26 martie 2007. Pentru protejarea identitatii copiilor, declaratiile acestora au fost publicate sub nume fictive.
