Pe aceeași temă
Ca şi săptămânile ce au precedat-o, săptămâna 16–22 martie a debutat în trombă, cu o campanie bizară şi zgomotoasă dusă de Mircea Geoană pe tema acordului cu FMI. Elementul picant al săptămânii a fost însă lansarea la apă a Elenei Băsescu, printr-o mişcare politică abilă şi totodată revelatoare. Iar congresul PNL, care a încheiat săptămâna, a consfinţit triumful formei fără fond.
Judecând după evenimentele primei jumătăţi a săptămânii, România a părut să penduleze între două planete care nu comunicau între ele: planeta Traian Băsescu–guvern şi planeta Mircea Geoană–sindicate. Pe cea dintâi s-au desfăşurat tratativele cu delegaţia FMI, în timp ce pe cea de-a doua se contesta tot ce făceau preşedintele şi guvernul. Ducând această descriere la concluzia sa logică, putem spune că preşedintele PSD a sabotat la nivel retoric-declarativ activitatea miniştrilor PSD din guvernul de coaliţie condus de Emil Boc. Astfel, luni, când delegaţia FMI discuta la Cotroceni cu preşedintele, premierul şi guvernatorul BNR, în spatele uşilor închise, domnul Geoană se întâlnea, în văzul camerelor de luat vederi, cu liderii sindicali. Liderul PSD a ţinut un discurs calificat de analişti drept populist, deplângând sacrificiile pe care le-ar fi făcut membrii de sindicat şi pe care PSD nu avea să le mai permită.
Ascultându-l, Mircea Coşea (PD-L) l-a comparat cu preşedintele Venezuelei, Hugo Chavez, şi s-a întrebat pe bună dreptate cine a fost până acum sacrificat: cumva bugetarii beneficiari de sporuri care le multiplică salariile de 5–6 ori? Tot domnul Coşea, dar nu numai el, i-a atras atenţia domnului Geoană că nu şi-a actualizat baza de date cu privire la FMI, rămânând tributar unei viziuni vechi asupra acestei organizaţii. Apelul la realism şi la raţiune nu a folosit însă la nimic, cum nu a folosit nici analiza Fondului, din care rezulta că România va avea un deficit de 4–5% şi o creştere negativă de 4% a economiei. Mai pe înţeles, o restrângere a activităţii economice. Domnul Geoană a ţinut-o una şi bună cu sacrificiile şi cu atitudinea belicoasă faţă de FMI şi, implicit, faţă de guvern, probabil pentru că altfel nu putea justifica lansarea unei declaraţii în şapte puncte prin care PSD punea condiţii Fondului şi guvernului. Citită atent, declaraţia se încadrează în categoria caragialiană „să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic“. Cu alte cuvinte, ea cuprinde formulări populiste, dar totodată vagi, astfel încât să nu poată fi citite ca un refuz categoric al acordului cu FMI. Până şi Mircea Geoană ştie că un astfel de gest implică o răspundere uriaşă, precum şi riscul de a da socoteală în cazul, să zicem, al prăbuşirii cursului de schimb al leului. De fapt, tot ce vrea liderul PSD este să creeze impresia că lui i s-ar datora o eventuală relansare economică. Această atitudine ambiguă a făcut ca, în final, cererile formulate de PSD – aripa neguvernamentală – să fie când contradictorii, când inutile: se cere, de pildă, ca banii de la FMI să finanţeze sectorul public, nu pe cel privat, ceea ce sugerează că PSD doreşte finanţarea sectorului public, generator de deficit bugetar, în dauna economiei reale. Cum să menţii atunci locurile de muncă în economie? În plus, cerinţa privind relansarea creditării este inutilă, de vreme ce acesta este unul dintre scopurile principale ale împrumutului. Culmea incoerenţei este însă atinsă de cerinţa ca acordul cu FMI să nu întârzie aderarea la euro: adică exact procesul care necesită reforme structurale profunde, inclusiv în sectorul public! Hotărât lucru: somnul raţiunii naşte vorbe goale. La acest profund abandon al rigorii şi realismului economic şi politic nu au participat, spre cinstea lor, miniştrii PSD Dan Nica şi Marian Sârbu, care au căutat să tempereze atmosfera, amintindu-le liderilor de sindicat că, de vreme ce salariile mici nu vor fi afectate, nu au niciun motiv de panică. Atitudinea lor raţională a fost apreciată public de preşedintele Băsescu marţi seară, la Realitatea TV, într-un demers menit probabil să-l şi izoleze pe domnul Geoană. Pe aceeaşi notă a vorbit la Oradea şi Vasile Blaga, care a afirmat că „echipa guvernamentală este sudată“, doar liderul PSD creează probleme: „Geoană a nenorocit ţara împreună cu PNL şi acum se pretinde extravirgin“.
Mircea Geoană nu s-a dat bătut şi a anunţat, nu se ştie în ce calitate, un proiect propriu privind folosirea banilor de la FMI şi crearea unui consiliu de relansare sub egida parlamentului. Dar nu afirma acelaşi Mircea Geoană, cu numai o săptămână în urmă, că acordul FMI nu este treaba parlamentului, ci a guvernului?
În a doua parte a săptămânii, turbulentul Geoană a fost totuşi surclasat în atenţia publică de fiica cea mică a preşedintelui, care a anunţat că demisionează din PD-L pentru a candida ca independentă la alegerile euro-parlamentare. Decizia în sine este inteligentă şi curajoasă, iar reacţiile publicului au fost favorabile. Atitudinea Elenei Băsescu nu este însă lipsită de probleme pentru electoratul tatălui ei: acesta se va fi crispat auzind remarcile maliţioase la adresa presei şi a intelectualilor „care plutesc pe deasupra partidelor“ făcute atât la conferinţa de presă, cât şi în interviul perfect scoregrafiat acordat lui Lucian Mândruţă la televiziunea mogulului Dan Voiculescu. Ce vor fi simţit, de pildă, personalităţi de talia lui Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu şi Horia Roman-Patapievici, care au suportat toate mizeriile lansate împotriva lor de adversarii preşedintelui doar pentru că aveau o relaţie civilizată cu acesta? Şi ce să înţelegem atunci când „EBA“ afirmă că-i place politica, pentru că „în politică există tot timpul un învingător şi un învins şi mie-mi place foarte mult competiţia“. Şi noi, care credeam că în politică intri pentru a-ţi pune în practică un crez şi pentru a realiza un program politic spre binele naţiunii! Poate că timpul va netezi asperităţile care astăzi ne dau fiori, poate că micul animal de pradă se va transforma într-un politician înţelept dedicat misiunii publice. Astăzi, însă, Elena Băsescu, care a ignorat recomandarea tatălui ei de a-şi începe cariera politică cu un mandat de consilier local, este doar nerăbdătoare să-şi învingă adversarii.
Ştirea candidaturii independente a fiicei preşedintelui a fost dublată de o ştire mai puţin încurajatoare pentru PD-L, şi anume retragerea Alinei Mungiu-Pippidi din tratativele pentru o eventuală candidatură la euro-parlamentare. Preşedinta SAR a explicat că organizaţia PD-L Iaşi nu i-a dat niciun răspuns privitor la criteriile pe care le propusese. Să fi fost doamna Mungiu-Pippidi atât de naivă încât să creadă că partidul va pune în practică aceste criterii sau a dorit să tragă un semnal de alarmă cu privire la îndepărtarea PD-L de la principiile şi comportamentul care i-au asigurat sprijinul unei anumite părţi a electoratului?
În sfârşit, triumful formei fără fond în politica românească a fost sărbătorit vineri noaptea la PNL, unde Crin Antonescu a câştigat şefia partidului la un scor categoric faţă de fostul premier Călin Popescu Tăriceanu. Colegii mei se vor ocupa pe larg de acest subiect. Eu remarc doar că partidul Brătienilor a ajuns pe mâna unui politician fără substanţă şi fără nicio competenţă, care a ajuns senator prin redistribuire, după ce a pierdut alegerile din colegiul său. Sloganurile inspirate de campania Barack Obama (Yes, we Crin) erau menite să susţină imaginea falsă a unui om normal, pornit de jos, fără relaţii, fără avere şi ajuns lider al partidului doar prin munca sa asiduă. (Unde? Că în parlament nu s-a văzut.) Nu e de mirare că a câştigat admiraţia lui Ion Iliescu. Dacă aş fi Barack Obama, zău că m-aş simţi jignit!
