Pe aceeași temă
România are nevoie de măsuri rapide şi eficiente, de câteva modificări radicale de legislaţie şi de comportament instituţional în justiţie. Altfel prescrierea marilor dosare de corupţie, fenomen abia început, va continua în ritm accelerat.
Există semnale că mari dosare se vor închide prin intervenţia aşa-numitei prescripţii speciale. Aceasta defineşte termenul în interiorul căruia statul poate ancheta, judeca şi pronunţa o sentinţă într-un caz penal. Dacă n-o face la timp, procesul se închide, indiferent dacă judecata se află în stadiu avansat şi dacă s-au pronunţat deja condamnări. Una dintre măsurile posibile ar fi mărirea semnificativă a termenelor de prescripţie specială sau suspendarea termenului de prescripţie când intervine prima condamnare. În cazul României - o ţară profund coruptă, la un pas de a deveni stat captiv - s-ar putea merge până la eliminarea completă a prescripţiei speciale în cazurile grave de corupţie. Măsura ar descuraja, pe de o parte, actualele strategii avocăţeşti de tergiversare a cauzelor, iar, pe de altă parte, indolenţa acelor magistraţi care preferă să aştepte prescripţia specială în loc să-şi asume o soluţie de achitare sau condamnare. Din nefericire, sunt unice în UE cazurile înregistrate în România ultimilor ani, singura ţară europeană cu sute de vameşi arestaţi, cu atât de mulţi parlamentari, secretari de stat, miniştri sau primari de mari oraşe anchetaţi sau condamnaţi (puţine situaţii).
În acest moment, prescripţia specială poate interveni, în cazurile de corupţie, după câţiva ani, iar termenul maxim poate urca până la 15 ani sau chiar mai mult, în funcţie de limita maximă de pedeapsă pentru fapta respectivă. În tot cazul, odată scurs termenul în interiorul căruia procurorii şi judecătorii pot acţiona, procesul ia sfârşit. Prescripţia specială, odată instalată, anulează un volum uriaş de muncă, care se traduce în bani şi resurse irosite, generează frustrare socială şi neîncredere în sistem, iar infractori deja condamnaţi în instanţele inferioare scapă.
Un studiu realizat de Transparency International pe tema situaţiei prescripţiei în ţările UE recomandă factorilor de decizie să revadă cu atenţie regimul prescripţiei pentru a elimina vulnerabilităţile în judecarea cazurilor de corupţie. „Dat fiind că sunt deseori dificil de identificat şi investigat, termenul de prescripţie pentru cazuri grave de corupţie ar trebui să fie de cel puţin 10 ani“, chiar un astfel de termen dovedindu-se insuficient în contextul unor proceduri judiciare ineficiente şi îndelungate. O altă recomandare cuprinsă în studiul TI, asupra căreia legiuitorul din România ar merita să reflecteze, se referă la suspendarea cursului prescripţiei atunci când intervine imunitatea, amânări datorate procedurii sau când se pronunţă prima sentinţă. În cazul României, prescripţia specială lucrează în favoarea infractorilor. Termenul prescripţiei speciale nu se suspendă în absolut nicio situaţie, nici dacă un parlamentar sau ministru este apărat de imunitate, motiv de tergiversări, deoarece timpul câştigat sub protecţia imunităţii înseamnă o şansă în plus ca dosarul să se prescrie. Nici dacă avem deja o condamnare într-un dosar de corupţie, cursul prescripţiei nu se suspendă, cum ar fi normal, având deja stabilită vinovăţia de o instanţă şi fiind relativ aproape de deznodământ în proces.
Un prim caz de prescriere s-a înregistrat pe 16 martie 2011, în dosarul fostului deputat PSD Vasile Savu, trimis în judecată pentru săvârşirea mai multor fapte de corupţie comise pe durata mandatului de parlamentar (2000-2004). A fost condamnat, în iulie 2010, la 3 ani de închisoare cu executare, după 4 ani de procese, dar şi în acest caz a intervenit prescripţia specială, aşa cum există pericolul prescrierii şi a altor dosare mari de corupţie.
Potrivit Codului de Procedură Penală, aşa-numita prescripţie specială se calculează destul de complicat. Simplificând mult, la termenul general de prescripţie (în funcţie de limita maximă a pedeapsei pentru fapta respectivă sunt prevăzute anumite termene de prescripţie) se adaugă jumătate. Termenul de prescripţie începe să curgă de la data săvârşirii faptei. De exemplu, dacă fapta a fost săvârşită în 2006, iar termenul de prescripţie pentru infracţiune este de 5 ani, prescripţia specială intervine după 7 ani şi 6 luni, mai exact în 2013. Dacă până la această dată instanţa nu pronunţă o decizie definitivă (prima instanţă, apel şi recurs), procesul încetează prin intervenţia aşa-numitei prescripţii speciale. Statul nu are prea mult timp la dispoziţie să acţioneze prin instituţiile sale din justiţie (poliţie judiciară, DNA, trei instanţe).
Susţinătorii aplicării prescripţiei speciale invocă în primul rând argumentul eficienţei şi al dreptului la un proces judecat într-un termen rezonabil. Altfel spus, dacă tu, stat, nu eşti în stare să duci la bun sfârşit un dosar într-un termen rezonabil, să zicem 10 ani după efectuarea primelor acte de cercetare, dosarul se închide din cauză că nu poţi ţine pe cineva într-o continuă cercetare penală tot restul vieţii pentru că tu, stat, ai instituţii leneşe, ineficiente sau legi proaste. Un argument valabil în societăţi aşezate, cu probleme de corupţie mai mici decât cele pe care le are România astăzi, şi care necesită măsuri extraordinare în situaţii excepţionale.
Problema e că, deşi se află într-o situaţie proastă, statul va avea şi mai puţin timp dacă noile Coduri vor intra în vigoare în octombrie 2011. Acestea prevăd pedepse mai mici, prin urmare şi termene de prescripţie mai mici. Or, fiecare dosar de mare corupţie prescris înseamnă bani pierduţi, sume care pot varia între câteva zeci de mii şi câteva milioane de euro, în funcţie de complexitatea fiecărui dosar. România e o ţară prea săracă pentru ca procurorii să trimită în judecată suspecţi de corupţie mari şi mici, iar judecătorii să-i scape, amânând procesele până la intervenţia prescripţiei speciale. //
Citeste si despre: prescriptia speciala, dosare de coruptie, cursul prescripitiei, protectia imunitatii, decizie definitiva.
