Pe aceeași temă
Osmanist cu pregătire începută în România și desăvârșită în Franța, Mihnea Berindei a lucrat o viață întreagă în sistemul academic francez. A publicat la începuturile activității sale profesionale studii importante privind situația politică și economică a nordului Mării Negre în secolele XV-XVII, atunci sub control otoman, dar și despre relațiile Moldovei și Valahiei cu Imperiul Otoman. Fundamentate documentar – îndeosebi pe arhive otomane și venețiene –, acestea erau dublate de o perspectivă modernă, eliberată de clișeele „istoriei patriotice“.
Cu puternice convingeri democratice, Mihnea Berindei s-a implicat începând din 1977 în exilul românesc anticomunist din Franța. A fost secretar al Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, cu sediul la Paris, colaborator al postului de radio Europa Liberă, a editat împreună cu alții reviste (L’Alternative și L’Autre Europe), s-a implicat în L’Opération Villages Roumains, a fost un apropiat al unor lideri de opinie din exil, precum Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Vlad Georgescu etc. A jucat un rol esențial în acțiunea de informare a Occidentului cu privire la situația drepturilor omului în România comunistă, i-a apărat pe disidenții români, a avut un rol important în consolidarea unei solidarități central-est-europene antitotalitare.
În 2006, Mihnea Berindei a devenit membru al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, prezidată de Vladimir Tismăneanu, și încă unul dintre cei mai activi. Deși nu ne întâlnisem până atunci, aveam cunoștință despre realizările sale profesionale, despre activitatea pe care o desfășurase în exil sau despre implicarea în viața publică din România postcomunistă. Încă de la prima ședință comună a membrilor și experților Comisiei am remarcat interesul lui Mihnea Berindei față de sursele comunismului, convingerea cu care a susținut în permanență necesitatea deschiderii arhivelor PCR și ale statului comunist. Am lucrat împreună cu mai mulți dintre colegii noștri în arhive, am redactat părți din Raportul Final (București, Monitorul Oficial, 2006, și Editura Humanitas, 2007), alături de zeci de membri sau experți ai Comisiei. S-a clădit atunci o relație care s-a strâns din ce în ce mai mult în anii care au urmat.
Interesul lui Mihnea Berindei pentru sursele comunismului românesc a fost constant și de lungă durată. Mihnea Berindei a făcut echipă – în sensul tare al acestui termen – cu Armand Goșu și cu mine în vederea editării unor documente relevante privind istoria regimului comunist din România, surse gândite ca Anexe ale Raportului Final al CPADCR. A fost o acțiune voluntară care, din motive ce țineau de angajamentele noastre multiple, s-a întins timp de aproape un deceniu. Astfel, au apărut Istoria comunismului din România. Documente. Perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1965), Bucureşti, Editura Humanitas, 2009, și Istoria comunismului din România, vol. II, Documente Nicolae Ceauşescu (1965-1971), Iași, Editura Polirom, 2012. În ultimii ani am lucrat împreună la volumele care privesc anii 1972-1977, în curs de finalizare.
Modul de lucru al lui Mihnea Berindei în acest proiect era, din punctul meu de vedere, un exemplu de atenție deopotrivă la cadrul general istoric și la detalii. Pornind de aici, selecția documentelor în arhive a fost una cât se poate de riguroasă. La fel și colaționarea acestora. Pentru a spori „valoarea adăugată“ a volumelor, o importanță deosebită a fost acordată realizării unor rezumate de bună calitate, a numeroase note de context și biografice în subsolul paginilor – într-un fel, acolo se află un veritabil microdicționar biografic –, a indicilor obligatorii pentru asemenea instrumente de lucru, plus introducerile în aceeași cheie. Lui Mihnea, Armand și mie ne plăcea să credem că este vorba de instrumente de lucru utile, durabile.
Vocația de istoric a lui Mihnea Berindei l-a făcut să adune o impresionantă arhivă privind comunismul și primul deceniu al postcomunismului românesc. Voia ca tot ceea ce adunase el să devină accesibil pentru cei care se ocupau de istoria noastră recentă. Nu mi-a fost greu să-l conving în urmă cu câțiva ani să doneze Arhivelor Naționale ale României, în mod particular structurilor de la București și Iași, dar și Centrului de Studii asupra Comunismului și Postcomunismului, de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași ceea ce strânsese el de-a lungul deceniilor sau ceea ce avea în păstrare de la Virgil Ierunca și Monica Lovinescu. O altă parte a arhivei sale o dăduse anterior la Bibliothèque de Documentation Internationale Contemporaine de la Nanterre, Franța. În aceasta din urmă se află și numeroase scrisori trimise de-a lungul anilor ’80 de cetățeni români la Europa Liberă, pe care Mihnea Berindei le-a editat împreună cu Gabriel Andreescu în două tomuri: Ultimul deceniu comunist. Scrisori către Europa Liberă, vol. I, 1979-1985, vol. II, 1986-1989, Iași, Editura Polirom, 2010, 2014.
Determinat de convingerile sale civice, Mihnea Berindei și-a înghețat în bună măsură studiile de istorie otomană timp de câteva decenii, dedicându-și energia și timpul acțiunilor de susținere a drepturilor omului din România ceaușistă, apoi reconstrucției democratice a țării, dar și cercetării comunismului. Însă în ultimii ani a publicat în revista Archiva Moldaviae, în mai multe numere, un extins studiu privind relațiile Moldovei cu Imperiul Otoman la mjlocul secolului XVI. Bazându-se pe o relectură a surselor cel mai adesea deficitar interpretate anterior de istorici, dar și pe multe surse inedite, provenind mai ales din arhivele otomane, Mihnea Berindei a oferit un model de interpretare istorică.
Mihnea Berindei nu era doar un excepțional istoric. A fost și un om generos, afectuos, principial, corect și loial, unul cum puțini am cunoscut. L-am apreciat enorm pentru toate acestea și pentru multe altele. Când scriu aceste rânduri mă gândesc că nu i-am spus-o niciodată direct. Cred însă că își dădea seama prea bine de considerația mea – dar și a altora – pentru el.
