Pe aceeași temă
A fost mai intai o observatie facuta in gand, apoi un murmur soptit pe la colturi, pentru ca, in sfarsit, nemultumirea sa fie rostita cu glas tare: ce se intampla cu tinerii care au obtinut o bursa in strainatate (“bursacii”), daca vor sa se intoarca in tara? Isi gasesc ei locul printre “bastinasi” in universitatile coplesite de nenumarate probleme? Discutia (semnalata in scris de Sorin Antohi inca de anul trecut) se poarta polemic de cateva saptamani in 22.
Schimbul de opinii intre “bursaci” si “bastinasi” pune in cauza, in cele din urma, sistemul dupa care functioneaza universitatile. (Rodica Palade)
MARIUS TURDA
Smells Like Teen Spirit
Sau nevoia de revolutie in sistemul universitar romanesc
Lupta pentru posturile universitare din Romania a luat o noua directie. Daca in anii ’90 conflictul era intre cei care au fost marginalizati - sau nu au putut profesa deloc in timpul comunismului - si universitarii compromisi politic, acum confruntarea este - in cuvintele uneia dintre participantele la discutie - intre cei cu “pedigriul universitar occidental” si “primii ocupanti”. Era de asteptat o astfel de confruntare si in multe privinte cred ca va fi benefica pentru sistemul universitar romanesc. La urma urmei, este natural ca cei (mai) tineri sa vina cu idei noi (unele invatate in strainatate, e drept) si sa ceara schimbari. Nimic nou sub soare. Ceea ce este nou in prezenta discutie este legitimarea profesionala a combatantilor.
Cei care au urmarit schimbul de opinii din revista 22 dintre Mihaela Miroiu (nr. 819) si Mirel Banica (nr. 820) pe tema reintegrarii “bursacilor” intorsi de la studii in strainatate s-au putut intreba legitim de ce doi intelectuali, impartasind - teoretic - acelasi sistem de valori, isi disputa locul in viata universitara romaneasca. Firesc ar fi fost ca “bursacii” si “primii ocupanti” (ca sa pastram terminologia discutiei) sa coexiste - la urma urmei, multi dintre “bursaci” au fost studentii “primilor ocupanti” si au ales studiile universitare in urma recomandarilor acestora din urma - si sa isi uneasca fortele impotriva dusmanului comun - octogenarii comunisti care inca mai misuna prin universitati - si impotriva acelora care au o pregatire profesionala necorespunzatoare postului pe care il ocupa, obtinut in urma relatiilor personale sau politice. Se pare insa ca nu este asa. Fostii studenti s-au intors impotriva profesorilor, inclusiv a acelora care “le-au vrut binele” (tin minte cu ce bucurie au primit unii dintre profesorii nostri de la Facultatea de Istorie din Bucuresti vestea ca unii dintre noi vom merge la studii in strainatate; erau bucurosi ca, in sfarsit, paraseam facultatea si au scapat de criticile noastre). Cum va evolua aceasta discutie inca nu putem sti. Este clar ca e nevoie de dezbatere publica pe aceasta tema: la urma urmei, nu putem decat beneficia de pe urma celor care se intorc dupa ce si-au terminat studiile in strainatate (vezi cazul celor care s-au intors si au reusit sa primeasca posturi in universitati si institute de cercetare).
Eu am citit ambele articole cu atentie si ingrijorare deopotriva. Atentie, pentru ca eram in sfarsit martorul unei discutii inteligente despre intoarcerea la matca a studentilor romani plecati (in masa) dupa revolutie; ingrijorare, pentru ca nu ma asteptam ca discutia sa fie purtata intre acesti interlocutori. Sa fiu exact: nu ma asteptam la primul articol, semnat de Mihaela Miroiu si intitulat Ofensiva si ofensa - sau despre disputa intre pedigriul universitar occidental si dreptul primului ocupant.
Mihaela Miroiu este un nume care s-a impus in lumea academica postcomunista si pe care eu, cel putin, nu il asociam cu “vechea garda” a universitarilor romani. Daca pana acum credeam ca singurii care trebuie inlaturati din sistemul universitar sunt unii din fostii nostri profesori, acum imi este clar ca mai avem inca un obstacol de trecut: cei care au ramas in tara dupa revolutie si s-au straduit sa schimbe sistemul din interior. Cat de mult au schimbat ei sistemul se stie si se vede. Este suficient sa verifici lista cu profesori de la facultatile din Universitatea din Bucuresti ca sa vezi, de pilda, ca Facultatea de Istorie e compusa in marea ei majoritate in aceiasi profesori pe care ii avea in 1990.
Trebuie insa sa avem respect pentru cei care au incercat si chiar au reusit sa schimbe unele lucruri in sistemul universitar romanesc; iar Mihaela Miroiu este unul dintre universitarii romani care s-a straduit sa fie altfel decat majoritatea colegilor ei, atat profesional, cat si moral. Cu toate acestea, faptul ca a rabufnit impotriva celor care s-au intors in tara dovedeste intr-un fel ca ideea ei de schimbare a fost dominata mai degraba de frustrare decat de implinire. Pacat. Doamna Miroiu a calatorit destul in afara tarii ca sa stie ca nu este usor sa iti termini studiile in universitatile vestice sau sa primesti un post acolo (multi dintre studentii romani care s-au intors in tara pot sa confirme acest lucru). Nu ma indoiesc ca doamna Miroiu a intalnit si unii care au “globetrotterit”. Am intalnit si eu o gramada dintre acestia. Ceea ce m-a surprins insa a fost faptul ca, in mare parte, acesti “globetrotteri” academici erau deja in sistemul universitar din Romania; ei pur si simplu abuzau sistematic de pozitia lor ca sa participe la conferinte internationale si sa acumuleze burse. Nu calitatea academica era atuul lor, ci faptul ca au fost persoana potrivita la locul potrivit, atunci cand organizatorii conferintelor sau finantatorii externi aveau nevoie de cineva din Romania. Cu atat mai mult este surprinzatoare reactia Mihaelei Miroiu si cu atat mai mult subscriu la ceea ce spunea Mirel Banica, in replica lui, Intre acceptare si nerabdare - sau despre presiunea bursacilor.
Exista insa o diferenta intre ceea ce vrea Banica si ceea ce vreau eu. “Ne intoarcem acasa nu pentru a face «revolutie» in universitate” - marturiseste la un moment dat el. NU - este raspunsul meu. Daca ne intoarcem acasa, trebuie sa facem “revolutie”. Pasivism si remuscari - tocmai aici este problema tinerilor intorsi de la studii. Ne intoarcem “acasa” si ne comportam spasiti si parca rusinati de ceea ce am realizat. Nu cred ca aceasta este o strategie constructiva. Unul dintre principalele obiective pe care trebuie sa le avem cand ne intoarcem acasa este sa facem “revolutie”. Iar daca aceasta presupune o directa confruntare cu cei care “au mancat salam (universitar) cu soia”, asa sa fie.
Unul din argumentele prezentate de Mihaela Miroiu si la care subscriu totalmente este urmatorul: “Cred ca este cazul ca acest conflict sa devina o disputa publica onesta, transparenta, comprehensiva, fara insulte si calomnii, fara lovituri sub centura si, daca se poate, in forma unor dialoguri fata in fata pentru ca toate partile sa inteleaga si sa se inteleaga decent”. Nimic mai adevarat. Tocmai de aceea trebuie sa declaram public si siguri pe noi insine nevoia unei revolutii in sistemul universitar romanesc.
MIHAELA MIROIU
Revolutia universitara si agentii acesteia
Raspuns lui Marius Turda(1)
Revolutia nu se face cu falanstere
Sunt intru totul de acord cu dumneavoastra, domnule Marius Turda. Cred ca invatamantul universitar romanesc nu are nevoie de reforma, ci de revolutie.
Subscriu la ideea ca e ceva incoerent si gresit in Danemarca universitara, si anume finalitatile bine conturate (rostul studiilor), curricula concepute contemporan, legile, normele interne ale universitatilor, criteriile de alocare si distribuire a resurselor si pozitiilor, evaluarea studentilor si profesorilor, calitatea cursurilor si a absolventilor, calitatea cercetarii si publicatiilor, dedicatia fata de cariera universitara (lista ramane deschisa). Universitatile au expandat spectaculos, cu eforturi enorme, inclusiv in sensul specializarilor. Dar au expandat cantitativ. Sanatatea universitara exista, dar insular si mai degraba “anomic” (deviant fata de cutuma).
Micropoliticile de schimbare sunt bune, dar sunt strivite de macropolitici. De 15 ani facem reforma calitativa sub forma unor mici falanstere, doar-doar de s-or lua si altii de bunavoie dupa ele. Eu, desi stiu ca se poate trai si insular, am incetat sa cred in micropolitici ca surse de revolutionare a universitatilor romanesti, indiferent ca ele implica agenti repatriati (cazul posibil al unora ca dumneavoastra sau ca Mirel Banica) sau bastinasi care mai dau periodic cu nasul de practici occidentale si invata ceva din ele (cazul uneia ca mine si al multor altora asemanatori) sau, si mai bine, agenti combinati.
Cred in revolutie prin macropolitici orientate spre calitate. Ele incep de la o problema: cati bani “face” invatamantul universitar actual? “Occidentul” are probleme mari, mai ales cel european: aloca mai putine resurse pentru educatie (mai putin de jumatate fata de SUA per student: 8-10 mii de dolari anual, fata de 20-30 de mii) si este actual perdant in competitia productiei de know-how fata de SUA, Canada si fata de “tigrii” universitari asiatici.
Ma intorc la spatiul mioritic, desi ma repet. Guvernele si persoanele private aloca de 20 de ori mai putin per student decat in Europa de Vest (400 de euro, fata de 7-9 mii), de 40 de ori mai putin decat in SUA, dar si de 5 ori mai putin decat pentru o gradinita privata in Romania (taxa medie lunara la o gradinita privata din Bucuresti este de 200 de euro, iar taxa lunara per student la o facultate privata sau publica este de 40 de euro). In aceste conditii, eu chiar ma mir cum rezultatele nu sunt, mecanicist vorbind, de 20-40 de ori mai proaste. Toate marfurile si serviciile s-au aliniat ca pret, educatia nici pe departe. A ramas cel mai penibil de ieftin serviciu. Profesoratul este insa o profesie destul de idealista si de implicanta. Pe aceasta pariaza si guvernele si “sponsorii”: pe “placerea” (perversa?!) a muncii care ne costa salarii mici si razmerite ineficiente, dar si deprofesionalizarea. Acesta este ambientul financiar al situatiei de mai jos.
Conduceri si profesori: starea de fapt
Deocamdata, in genere, avem un invatamant cantitativist, relativ seniorial, slab specializat managerial, cu conduceri supra-implicate, profesori slab implicati institutional, administratii relativ obediente, studenti relativ nemultumiti si absolventi care nu stiu prea clar daca si la ce foloseste ceea ce au invatat.
Conducerile sunt bune la toate, de la proiectarea curriculei, la recrutare, angajari, vanatoare de resurse financiare. Rectorii, decanii, sefii de catedra sunt simultan administratori de spatii, organizatori de admiteri si “graduari”, de balul bobocilor si ceremonii de absolvire, sunt vanatori de granturi si coordonatori de proiecte de cercetare sau sunt strategi ai implicarilor politice oportune ca sa mai primeasca universitatea ceva fonduri, sunt diriginti de santiere, alergatori dupa spatii, computere, mobilier si maturi, dupa fochisti si zugravi (asta pe langa norma sau normele didactice ale fiecaruia). Sunt paznici ai normelor etice si ai legilor, impartitori de favoruri, mamici de serviciu pentru cazuri sociale si psihoterapeuti pentru subordonatii nemultumiti si frustrati. Pe scurt: sunt supervizorii si ingrijitorii tuturor lucrurilor - de la cercetare si studii, la spalarea podelelor si lipirea afiselor. Aceasta explica de ce au atat de multa putere: ei nu conduc universitatile, ci sunt universitatile, in sens institutional.
Profesorii sunt, in genere, dezinteresati de mai mult decat de ore si examene (din cercetarile noastre rezulta ca acesta este cazul pentru 60-67%). Ei nu au la dispozitie spatii pentru studii si consultatii in care sa coordoneze inclusiv doctoranzii(2). Nu dispun de abonamente electronice la reviste de specialitate, accesibile si pentru studenti, nu au bani si/sau abilitati sa produca suporturi si sa caute resurse electronice pentru cursuri. Desigur, unii profesori ignora astfel de alternative, isi cara vechea geanta diplomat cu manuscrise de la “pasopt” de la un curs la altul, de la o universitate la alta si dialogheaza linistiti cu vesnicia.
Carierele universitare sunt, in special pentru cei tineri (asistenti, lectori, conferentiari), “un sport periculos” si mai ales hazardat, daca nu au “sponsori”. Seniorii si maturii au mai multe norme, uneori in multe universitati (minunate sinecuri de status!), eventual ceva functii in politica, administratie, firme.
Intoarcerile fiilor “ratacitori”: cazul fericit
Ce se intampla, de regula, in conditii de deschidere optima a unei facultati spre fiii “rataciti” si mult-asteptati? Vine proaspatul doctor britanic, american, spaniol, francez. Constata ca, in cel mai bun caz, in primul an primeste plata cu ora, eventual cu sprijin HESP (o bursa de un an ca sa indure socul salariului universitar romanesc). Face ore, conform standardelor CEU. Se deschide concurs pentru post, maxim de lector sau conferentiar, caci nu a putut produce chiar 40 de studii si trei monografii (aici veti spune ca este un criteriu prost, aveti relativa dreptate). Concureaza si il ia. In cateva luni se lamureste ca nu poate supravietui din salariul de 200-300 de euro pe luna. Cauta sa plece iar in Vest sau cauta angajamente in organizatii si firme internationale care platesc salarii de trait din ele(3). Febra revolutionara sau macar cea falansterista se ostoiesc dramatic, orele devin o corvoada “patriotica”, sedintele de catedra o abstractie, participarea la concursurile altora o imposibilitate de facto, ca si implicarea in schimbari curriculare si manageriale. Iar dumneavoastra stiti bine ca, in Vest, ziua de munca in universitate are 8 ore si implica si multa administratie. Foarte putini dintre cei intorsi reactioneaza diferit. Unii isi iau doua norme, la aceeasi universitate, aplica institutional la granturi de cercetare, fac rost de resurse pentru universitate, construiesc o viata de catedra, vor cu adevarat sa fie agenti de schimbare full-time(4), chiar daca adesea nu au nici cuiere sa-si puna paltoanele. Altii se implica in mai multe institutii simultan, dar sprijina domeniul si universitatea, trag de ei sa faca fata intre cariera universitara si joburi internationale(5). Altii traiesc intre doua lumi si fac transfer de know-how, creand parteneriate universitare si de cercetare(6). Cazul nefericit al cazului fericit este ca ei nu conduc inca universitati si facultati, dar nu neaparat din reaua-intentie a cuiva.
Cazul nefericit este cel al fricii bastinasilor de Occidentul intrupat de fii ratacitori fata de care produc anticorpi. Alt caz, nu neaparat minor, este cel al celor cu “pedigri” occidental fara acoperire in rezultate si competente concludente in afara diplomei(7). Aceste cazuri necesita insa o alta discutie.
Cum poate incepe o revolutie?
Razmerita cu circuit inchis pe suport electronic nu este revolutie, dar poate juca un rol in declansarea acesteia. Imaginea pasoptista - venim de la studii, punem mana pe posturi de decizie si modernizam universitatile - este nerealista. Ea devine “o febra de o clipa”, dupa care universitatea isi reia “dialogul cu vesnicia” (ca sa folosesc expresiile inspirate ale lui Mircea Vulcanescu).
Nu trebuie sa silesti universitatile sa inghita nou-veniti, ci sa le faci sa ii vaneze ele, in interesul lor, in sistemul head-hunting (vanare de minti, de competente). In acest sens, nu conteaza de unde vine “mintea” de care ai nevoie, ci masura in care ea te poate sprijini in competitie si dezvoltare. Pe aici intelegem greu faptul ca educatia este un serviciu si ca vom intra in concurenta atat intre noi, cat si cu universitatile din intreaga lume, prioritar din Europa. Probabil ne bazam pe eternul dumping: cine mai da diplome la preturi atat de ridicole?
Ca sa doreasca sa vaneze chiar universitatile mintile necesare unui know-how competitiv, ar trebui sa stie ca de productia lor de know-how si specialisti depinde finantarea lor. Cam aceasta urma sa declanseze Legea Asigurarii Calitatii si crearea institutiilor necesare aplicarii ei(8). Legea este blocata in parlament si poate oricand sa evolueze dupa chipul si asemanarea celor interesati sa mai tergiverseze cativa ani ruperea dialogului cu vesnicia, adica tocmai pana ies ei la pensie.
Ce s-a intamplat de fapt? Cand ex-ministrul Miclea a dat Ordonanta cu privire la Asigurarea Calitatii, adica a declansat evaluarea dupa rezultate, cand a zgaltait eternizarile pe post, respectiv cand a dat drumul la revolutie (schimbari calitative radicale), poporul universitar si sindical, prin reprezentantii sai alesi, a strigat in presa si la poarta MEC, citez: “Mircea Miclea si ai lui sa se duca dracului!” si a actionat strans unit cu presa vigilenta si programatic defetista in ideea starpirii in fasa a germenilor revolutiei. Miclea a stiut ca o revolutie nu se poate face fara sa ai intr-o mana “biciul” (sanctiunea) si in alta “zaharelul” (rasplata financiara pentru practici bune si pentru excelenta). “Zaharel” nu a avut, fiindca guvernele Romaniei nu dau mai mult de doi bani pe educatie. Doar cu biciul nu se face revolutie. In consecinta, el si-a dat demisia si lumea, desi abia atunci l-a apreciat (ne plac la nebunie disparutii!), s-a repozitionat masiv pe formula: Vom fi iarasi cum am fost!
Cam asa cred ca arata revolutiile in educatie, model Monastirea Argesului. Nu sunt defetista. Dar imi este clar ca cei care vrem “revolutie” nu facem o masa critica si nici nu ne solidarizam pe o agenda coerenta de politica universitara.
1. La obiectiile fata de atitudinea mea ca persoana prefer sa va raspund într-o nota de subsol: Mirel Banica mi-a fost masterand, l-am incurajat sa plece, dar nu ca sa “scap de el”. Are ore in facultate inca din aceasta toamna (exact dupa sosirea in tara). Polemizeaza cu mine fiindca asa face din “tinerete” si fiindca asa le cer studentilor: sa evalueze critic ceea ce spun, scriu si fac, exact cum procedez si eu cu ei. La Facultatea de Stiinte Politice din SNSPA oamenii sunt toti nou veniti in domeniu (aceasta este o mare usurare: nu aveam ce “conserva”). Dintre cei care au facut studii doctorale si s-au intors, 3 sunt deja conferentiari, altii lectori. La categoria celor care rabufnesc contra celor care se intorc, va rog sa ma treceti dupa ce incheiati lista, la rubrica “suspecti neconfirmati”. Daca am rabufnit, am facut-o impotriva decretarii a priori a valorii cuiva in virtutea apartenentei la o categorie generationala, neaosa, occidentala etc. Cred ca sunteti de acord cu mine ca cele mai relevante criterii ale valorii sunt rezultatele cuantificate corect, adecvat si transparent, dupa criterii general acceptate, dincolo de “tribul” nostru românesc si chiar de Europa continentala.
2. Vezi o abordare de detaliu pe aceste teme facuta tot in paginile revistei 22 de catre Catalin Avramescu.
3. Cazul majoritar in experienta mea.
4. Noi avem un caz excelent, dar numai unul: Catalin Partenie.
5. Liliana Popescu, in cazul nostru.
6. In cazul nostru, Dragos Aligica.
7. Am folosit termenul “pedigri” exact pentru acest tip de cazuri, nu pentru orice persoana care a studiat in Vest.
8. Nu mentionez si Codurile si Consiliile de etica fiindca ar reiesi ca ma plâng personal. Desi chiar ma plâng.
