Voicu Rădescu - Se încheie o epocă

Redactia | 31.08.2021

Voicu Rădescu, fondatorul Green Hours Jazz Café și al Teatrului Luni, s-a stins din viață săptămâna trecută, la 65 de ani.

Pe aceeași temă

Ce a însemnat Green Hours pentru jazzul românesc (și pentru mine)

Lucian Ban, pianist de jazz

Voicu Rădescu, fondatorul Green Hours Jazz Café și al Teatrului Luni, s-a stins din viață săptămâna trecută, la 65 de ani. Creatorul fenomenului Green Hours nu era un expert în jazz, nici măcar un cunoscător avizat, dar oricine îi iubește pe Ben Webster și Abdullah Ibrahim are un loc garantat în paradisul jazzului. Astăzi, când aproape orice e mistificat drept jazz, să rezonezi la o piesă atât de misterioasă precum La Rosita (Ben Webster Encounters, 1957, cu o altă legendă, Coleman Hawkins) sau la acel izvor de umanitate care este Mantra Mode a lui Abdullah Ibrahim (aka Dollar Brand), piese pe care Voicu le iubea, înseamnă că ai „the right heart” să deschizi un club de jazz. Ceea ce Voicu Rădescu a și făcut începând cu 1994, perioadă care a coincis cu epoca începuturilor pentru România postcomunistă, când totul părea posibil și când noi toți improvizam starea libertății proaspăt descoperite. Iar dacă jazzul este cu adevărat ceva, el este această practică a libertății. Începuturile sunt esențiale pentru că ele spun multe despre ce va fi sau despre cum ceva devine. Anii 1994-2000 au însemnat copilăria și adolescența Green-ului și, într-o notă personală, de cronologie afectivă, această perioadă a coincis și cu începutul carierei mele de muzician de jazz. În 1999 în septembrie, aveam să plec în Statele Unite, la New York, să încerc să „devin” un muzician mai bun în țara unde jazzul s-a născut, dar până atunci destinul meu de tânăr jazzman a fost indisolubil legat de micul club de pe Calea Victoriei 120. O sinergie specială a făcut posibil acest centru cultural care este Green Hours, iar în centrul acesteia se aflau personalitatea și entuziasmul debordant ale lui Voicu Rădescu. Green Hours și Teatrul Luni sunt recunoscute astăzi pe drept cuvânt drept esențiale pentru dezvoltarea teatrului independent în România post ‘89, dar puțină lume realizează cât de important a fost și câte premiere a instituit Green Hours pentru jazzul românesc. Să încep cu cea mai recentă: Green Hours este (din păcate) singurul club de jazz din România cu activitate permanentă din anii ‘90! Încercați să mai numiți un alt club de jazz în țară astăzi și nu veți reuși. În ciuda renumelui a tot felul de festivaluri mari și mici, măsura scenei de jazz într-o țară este dată de cluburile de jazz, de acel circuit de locuri mici, deseori aflate la subsol, unde jam session-ul și concertele asigură vitalitatea necesară pentru experiment, pentru dezvoltarea unei arte vii, contemporane. Eu însumi am putut dezvolta grupul Jazz Unit și să încerc săptămânal noi compoziții și aranjamente concertând regulat în subsolul și grădina de la Green. Și am avut această șansă pentru că Voicu i-a favorizat întotdeauna – repet, întotdeauna - atât în jazz, cât și în teatru pe cei aflați la început de drum versus numele consacrate. Nu numai că este cel mai vechi club de jazz în existență, dar Green Hours este și primul, și singurul (!) club din România care a fondat o casă de discuri. Știu asta pentru că Green Records a fost înființat de Voicu pentru a edita primul meu album, „Changes - Live at Green Hours”, care, așa cum o spune și titlul, a fost înregistrat live în subsolul clubului. Albumul a fost ceea ce numim în US „a labor of love”, necesitând sute de ore în care Voicu ne-a fost alături în fiecare etapă cu o curiozitate și cu un entuziasm fără margini. Ne-a însoțit și a coprodus turneul de lansare a albumului în țară; 23 de concerte în 25 de zile, o premieră și asta. Doi ani mai târziu, Green Records edita al doilea album Jazz Unit, „From Now On”, cu invitat special din Olanda, saxofonistul Ferdi Schukking. Voicu Rădescu a fost participant direct (și ca șofer) la primul turneu Jazz Unit în afara României, în Franța, și a fost instigatorul a ceea ce este, cred, singurul videoclip de jazz din istoria României. Cu o iguană vie! Green Records a editat în continuare în anii următori albume cu Vlaicu Golcea, Marta Hristea, Sorin Romanescu, Ada Milea, Johnny Răducanu, grupul Trigon din Republica Moldova și mulți alții. În 2005, va lansa și primul dublu CD din jazz-ul românesc cu albumul „11” al trioului Aievea. În 2008, avea să fondeze și singurul festival de jazz din țară într-un club: Green Hours Jazz Fest! Permanența acestui loc pentru scena de jazz din România din ultimii 27 de ani este fără seamăn în întreaga istorie a jazzului românesc. Precum un Café Cino sau un Village Vanguard în New York, importanța Green Hours pentru mișcarea artistică din România va fi înțeleasă mult mai târziu și sper să scrie cineva o carte bine documentată cu istoria acestui fenomen și personalitatea extraordinară a celui care l-a făcut posibil. Nu știu dacă eu am influențat cu ceva locul, dar el cu siguranță m-a schimbat pe mine. La mulți ani după primul meu concert în Green Hours, după sute de concerte în cluburi în toată lumea, am avut șansa, într‑un turneu american cu saxofonistul Alex Harding, să-l cunosc și să petrec puțin timp cu Abdullah Ibrahim în Ann Arbor, Michigan. Noi cântaserăm cu o zi înainte în Detroit, iar Abdullah Ibrahim concerta la majesticul Michigan Theatre și îl invitase pe Alex să cânte cu ei. În backstage i-am spus lui Abdullah Ibrahim despre micul club din București care-i cânta muzica nonstop și cât de mult a însemnat ea pentru mine și pentru proprietarul clubului. Dl Ibrahim mi-a răspuns, citez: „Lucian we might play far în the world and big concert halls but you know my heart is still în that small bar în Cape Town where I started playing”.

Rest in Peace Voicu! //

Voicu Rădescu = Green Hours

Magda Cârneci, sriitoare

Voicu a apărut în curtea GDS/Revista 22 din Calea Victoriei 120 din București cam pe la mijlocul anilor ‘90 și de atunci nu a mai părăsit-o. Cu firea lui frumoasă, imaginativă și încăpățânată, a reușit să facă dintr-un loc sobru și discret un loc viu și central al orașului – un hub cultural și de entertainment. El e cel care a creat Green Hours jazz-café, cel mai vechi club de jazz postdecembrist din țară, el a organizat – în spațiul nu prea mare al curții - numeroase spectacole și festivaluri internaționale de jazz cu invitați cunoscuți. El e cel care a creat și întreținut cu greutate Teatrul Luni de la Green Hours, un minuscul, dar tenace teatru de la subsolul clădirii, unde am învățat ce sunt arta underground și teatrul independent cu tentă socială și unde s-a lansat o întreagă generație de actori și de regizori azi în culmea carierei lor (Lia Bugnar, Radu Afrim, Marius Manole, Andreea Bibiri, Şerban Pavlu, Geanina Cărbunariu, Radu Apostol, Dorina Chiriac, Andreea Vălean, Peca Ștefan, Ana Mărgineanu ș.a.). El e cel care a susținut o seamă de muzicieni care au concertat regulat la Green Hours (Ada Milea, Maria Răducanu, Mircea Tiberian, Mike Godoroja ș.a.). Dar, mai ales, Voicu e cel care - prin pasiunea lui pentru jazz și teatru și ambianță culturală de calitate - a făcut din denumirea Green Hours un brand: un brand al Bucureștiului, cunoscut în țară și în străinătate. La 65 de ani, după ce a devenit chiar anul acesta cetățean de onoare al acestui oraș pe care l-a iubit și slujit cu pasiune, Voicu Rădescu ne părăsește discret și cu finețe, așa cum i-a fost și viața, pusă în slujba artiștilor. Om frumos, fie-ți drumul liber spre stele! //

Se încheie o epocă

Dan Perjovschi, artist

Se duc oamenii care au vrut (și poate au schimbat) lumea fără șmecherii și obsesii financiare. Oamenii cu vise. Haotici, boemi, încăpățânați. Oamenii revoluției. Cei care au cunoscut cenzura și lipsurile. Cei care prețuiesc libertatea. Voicu.

Îmi vine greu să leg niște idei. Nu știu de ce m-a lovit așa tare. Nu eram prieteni la cataramă. Eram prieteni de cafea? De activisme? De-o poziționare culturală? Nu știu ce eram. Pur și simplu, mă bucuram să-l văd și să stăm la taclale. Cu vocea aia a lui adâncă. „Perjo, uite, ne faci și nouă un desen pentru afiș?”

Revista 22 și terasa Green înseamnă pentru mine un fel de a fi în societate. Un punct fix. O constantă. De partea bună, inteligentă și visătoare a lumii mele. Mereu acolo de 30 de ani. Revista, terasa și mica scenă. Artă, politică, activism, nicușordan, colectiv, roșiamontană, Uniteru, New Yorku, Voicu… Mamă! ce-am mai combătut la expresso-uri și capucine.

Am făcut multe lucruri împreună cu Voicu (și eu, și Revista 22), am promis că facem mai multe. Aveam niște idei. Dar ne-a luat viața.

P.S.: dacă din tot ce a făcut GDS va rămâne doar Revista 22 și Green+Luni, tot va fi extraordinar. Uite așa un grup de intelectuali înjurați că-s prea „clasici”, prea „bătrâni” sau prea la dreapta a făcut posibilă existența unui teatru underground care a debutat tot ce era de debutat la actori și regizori și un club de jazz care a rezistat de zeci de ani manelizării și hipsterizării de pe Calea Victoriei. Excepțional. Voicu.

ATIPIC: fenomenul Teatrului Luni

Cristina Modreanu, critic de teatru

Mă tot gândesc de câteva zile cum să fac să încapă în cuvinte, într-un număr exact de semne, cine a fost Voicu Rădescu și de ce plecarea lui a făcut să intre în doliu lumea artistică bucureșteană. M-am gândit că dacă aleg un cuvânt ar putea fi mai ușor și m-am oprit la „atipic”. Tot ce era Voicu se aduna într-un fel, pentru mine, în această impresie pe care o lăsa la prima vedere și care se consolida la următoarele: tipul ăsta înalt, bărbos, fumând constant, vorbind și zâmbind cald, tipul după care alerga mereu un câine cu privire umană pe nume Otto era complet atipic! Când l-am cunoscut, în anii ’90, imediat după ce am început să scriu despre teatru, îmi amintesc că am crezut mai întâi că se întorsese din străinătate după Revoluție, până când am aflat că de fapt trăise tot timpul aici. Cum de nu fusese atins de restricțiile comuniste și de viața gri care uniformiza pe toată lumea? Cum de nu avea niciunul din semnalmentele captivilor de mentalitate pe care le vedeam la majoritatea oamenilor din generația lui? Voicu era un om eminamente liber, boem, uneori aerian, vorbea cu tine plin de entuziasm, dar putea să uite imediat ce ați stabilit și pe urmă să te roage să-l ierți cu un zâmbet imbatabil. Dar, mai mult decât orice, era extrem de deschis, spunea „da” la propunerile cele mai extravagante, se lăsa convins ușor de ideile noi, fiindcă era extrem de curios și dorea în mod genuin să ajute mai ales tinerii artiști, chiar dacă uneori ajungea să regrete că nu știe să spună și „nu”.

Așa se face că puteai descoperi în serile de teatru de la Green Hours creatorii cei mai interesanți, la rândul lor „atipici”, locul devenind pepiniera neoficială pentru viitoarele vedete ale marilor scene: Gianina Cărbunariu, Radu Afrim, Ada Milea, Florin Piersic jr., Peca Ștefan, Ana Mărgineanu, Carmen Lidia Vidu și mulți, mulți alții care și-au început aici cariera, au experimentat liber și curajos, fără bariere, fără cenzuri. Deși aventura programării artistice a cafenelei Green Hours a început cu concerte de jazz, Voicu a înțeles repede că teatrul e mult mai vizibil, mult mai ancorat în cultura locală și a înclinat balanța înspre acesta, având însă grijă ca selecția să includă propuneri atipice. Teatrul Luni de la Green Hours i-a adus multe bucurii, de la premii la turnee internaționale, forme de recunoaștere care i-au ameliorat complexele artistice, fiindcă de fapt Voicu Rădescu era în felul lui un spirit artistic. Fără asta, el nu ar fi putut păstori niciodată un fenomen artistic cum s-a dovedit a fi cel născut la Green Hours. Nu vreau să spun că instinctul lui Voicu era imbatabil, am văzut la Green Hours și spectacole care nu se înscriau deloc în linia explorărilor care au făcut succesul acestui mic teatru independent. Dar atmosfera de libertate creativă și de boemă spirituală de acolo fie impregna până și cele mai tipice demersuri, fie îi făcea pe convenționali să renunțe de bunăvoie la expunere. Fiindcă la Green Hours a crescut în ani și un public atipic, care identifica rapid „bullshit-ul” artistic, prezent și în mediul independent, chiar dacă mai puțin decât pe marile scene.

După ultimul spectacol remarcabil pe care l-am văzut la Green Hours, Visul unei nopți de vară, în concepția cu totul atipică a lui Peter Kerek, am stat de vorbă în grădina de la Green cu câțiva actori, cu regizorul și cu Voicu, venit să-i felicite. Era vara lui 2019, ultimii ani nu mai fuseseră atât de efervescenți la Teatrul Luni, iar Voicu mi s-a părut pentru prima dată obosit, deși mai spusese el și cu alte ocazii că nu mai are energie pentru munca de programare artistică pe care deja o delegase parțial. Dar în ciuda oboselii, când dădea mâna cu actorii și regizorul am văzut din nou în ochii lui scânteia aceea de încântare, ca a unui copil bucuros, care mă uimise de atâtea ori în serile când noi spectacole ieșeau la public în Green Hours.

Punându-mi din nou pălăria de critic și istoric al teatrului, trebuie să spun că istoria Teatrului Luni de la Green Hours, povestită chiar de Voicu când teatrul a împlinit 20 de ani de existență și care va continua cu siguranță să fie analizată în articole și cărți de sinteză, marchează un timp al creativității fără precedent în teatrul românesc de după Revoluție, respectiv al anilor ‘90 și 2000. Orice istorie trebuie să țină cont de atipicul „fenomen Green Hours”, în sine un fel de minirevoluție, de mișcare flower-power a teatrului de la noi, altfel destul de înțepenit în propriul „trecut glorios”. Ceea ce face din Voicu Rădescu un pionier al renașterii artistice din România. Sintagmă care l-ar fi făcut cu siguranță să zâmbească modest, dar încântat.

Acest zâmbet al lui cald și scânteia aceea de încântare, ca a unui copil care a mai făcut o poznă, sunt lucrurile pe care vreau să le țin minte despre el. //

După el rămân un plin și un gol, unul mai mare ca altul

Lia Bugnar, actriță

Am scris de multe ori despre Voicu. Pe Facebook, că unde altundeva. Am scris din preaplinul iubirii, din bucuria că îl am în existența mea, fără alt motiv anume… pur și simplu, o dată la o vreme am mai scris despre Voicu, despre cât de drag îmi e. Acum e nevoie să scriu ceva la moartea lui Voicu și, uite, nu-s în stare. E așa de… de necuprins gândul că Voicu nu mai e, că nu pot să-i mai dau telefon, că nu pot să-l mai ochesc în curtea de la Green și să mă duc glonț la el, că nu pot să mai urc în catastrofa aia de birou al lui și să încep compulsiv să-i golesc scrumierele, în timp ce eu însămi îmi aprind o țigară. Nu sunt în stare să scriu la moartea lui Voicu, ăsta-i adevărul. Nu pot. N-am atâta talent, n-am atâta inteligență. Una e când scrii din senin, pentru că nu mai poți de dragul cuiva, și alta e când scrii din întuneric, pentru că nu mai poți de dragul cuiva care deodată nu mai e. Deci, nu pot să vă ajut cu materialul ăsta, deși sunt conștientă că Voicu merită să curgă râuri de cerneală despre el, uite că eu nu pot să-mi aduc contribuția. Mă uitam, în ziua în care s-a aflat că Voicu nu mai e (marți, 24 august), a explodat Facebooku’. Tot la două postări, una era despre Voicu, despre plinul și golul pe care îl lasă în urmă. Ieri (miercuri), întârziații, cei care află toate mai târziu, își strigau și ei tristețea și nedumerirea că un om ca Voicu poate să dispară. Joi, cei care plângeau marți pun deja poze cu farfurii de mâncare și case de vacanță, și cu ei în costume de baie. E, dacă aveam vreo îndoială, truismul ăla cu „viața merge mai departe” care, când are așa de mare legătură cu tine, se poate formula „viața dansează nesimțită mai departe, viața țopăie impertinentă ca și când totul e cum trebuie să fie, viața se zbenguie sfruntat în timp ce Voicu nu mai e”. Nu pot să scriu despre Voicu după ce a murit, n-am atâta talent și nici știința scrisului. Voicu e Voicu și după el rămân un plin și un gol, unul mai mare ca altul, greu de stabilit care. //

Te copleșea cu altruismul lui

Nicușor Dan, primar general al Capitalei

Ne-a părăsit Voicu Rădescu, după o grea suferință, pe care a îndurat-o cu deosebită demnitate. Mulți oameni din zona culturală i-au fost aproape în aceste luni, în special Lia Bugnar și Rozana Mihalache.

Te copleșea cu altruismul lui. Ultima oară când am vorbit, eu eram îngrijorat de starea lui de sănătate, iar el mi-a spus: „Mă uit pe fereastră și văd vizavi patru apartamente goale, de ani de zile, și mă gândesc la oamenii ăia evacuați în strada Vulturilor. Oare ce este de făcut?”.

Sunt mândru că a fost declarat cetățean de onoare al Bucureștiului. Copiez mai jos ce am scris atunci, esența pentru mine a cine a fost Voicu Rădescu:

„Istoria la Hegel este evoluția conștiinței universale, a naturii care ia conștiință de ea însăși. Istoria noastră postdecembristă este istoria unei societăți traumatizate care ia conștiință de ea însăși, restabilind echilibrul firesc cu instinctul de conservare care a prevalat. Trebuie să fim recunoscători, ca societate, acelora care, uitând adesea de ei înșiși, au exprimat în acești ani conștiința societății.

Voicu Rădescu este o conștiință. A fost în stradă în 21 decembrie 1989 și nu a făcut niciodată paradă de asta. A fost implicat în toate cauzele civice postdecembriste, de la Standul Tineretului la Roșia Montană, de la locuințe sociale pentru persoane evacuate până la Berzei Buzești și Hala Matache și toate celelalte.

Mai mult decât atât, a reușit. A reușit să creeze un teatru independent și să dea astfel posibilitatea multor tineri de perspectivă, atunci, să ajungă azi nume de referință în cultura noastră. A reușit să inițieze și să mențină un spațiu și un festival de jazz care au adus la București nume mari ale jazzului mondial. A reușit să ducă actul de cultură la un public care nu mai avusese expunere la cultură și să aducă în fața publicului «cult» problematica unei categorii sociale care nu mai fusese expusă”. //

Sursa : Facebook, 24 august 2021

Solaritatea vizionarului de cursă lungă

Mulțumesc, Voicu!

Mulțumesc, Voicu!

Mulțumesc, Voicu!

Mihaela Michailov, scriitoare și critic de arte performative

De când am Facebook – și am de ceva vreme! –, n-am văzut niciodată un val de „mulțumesc” atât de copleșitor! N-am citit niciodată atât de multe amintiri care se terminau cu acest „mulțumesc”. Când Voicu Rădescu n-a mai fost, parcă totul s-a topit într‑un „mulțumesc” de cursă lungă, de parcurs existențial. Într-o rememorare a momentelor în care Voicu a însoțit oameni, idei, proiecte. În care le-a acompaniat mocnirea. În care le-a dat posibilitatea, atât de prețioasă, să fie, pur și simplu să fie! Și când cineva stă cu tine de vorbă la o masă într-o grădină superbă, te-ascultă până la capăt și te întreabă: „Bine, am înțeles, când te-apuci de repetiții?”, simți că lumea întreagă ți se deschide! Mai ales când ești la început de drum și nimeni nu dă doi bani pe tine! Voicu Rădescu a fost curatorul teatral al începuturilor. A fost cel care a avut intuiția extraordinară de a miza pe artiști și pe artiste când numele lor nu erau pe afișe. A fost cel care deschidea uși și nu le închidea niciodată. Care-ți dădea încrederea – cât de mult crești într-o clipă de încredere! – că poți să duci până la capăt ce-ai început.

Voicu a creat un fenomen – Teatrul LUNI de la Green Hours – care a mișcat istoria teatrului românesc post ‘90. A pus-o pe șina teatrului social, a experimentului, a formatelor hibride de performativitate, a inovației. A îmbrăcat-o într-o întrebare. Și-apoi în alta, și alta: „Se poate face teatru și așa? Cum, ăsta e teatru?”. Când ce știi se surpă, când ce-ai văzut se detonează, când ce‑ai așteptat se risipește, apare aura descoperirii. Și atașamentul pentru tot ce e viu și fertil în această descoperire. La Teatrul LUNI descopereai, și asta era deopotrivă fragil și emancipator. Pentru că la Teatrul LUNI, Voicu a creat o „școală a tuturor posibilităților”, un adăpost în care coborai și vedeai de toate. Viziunea lui Voicu Rădescu a fost libertatea. Capacitatea de a lăsa pe fiecare să-și adâncească o idee și s-o ducă mai departe. Pe treptele de la Teatrul LUNI a călcat lumea teatrului independent post ‘90. Lumea care își dorea să poată să-și găsească un loc pe care mulți critici, la vremea aia, îl considerau un beci prăpădit!

La Teatrul LUNI, am văzut prima oară un spectacol pe care nu știam de unde să-l apuc. Și asta m-a făcut să vreau să revin, pentru că ce nu știi s-apuci îți dă o forță nouă. „Alcool... Amar... Amor!” (2001), cu Dorina Crișan Rusu și Mihaela Rădescu, imaginat de Florin Fieroiu, era de o vitalitate debordantă, un amestec de cabaret și poezie, în care versatilitatea corpurilor era uimitoare. Tot în 2001, m-a cucerit „No Mom’s Land”, în regia lui Radu Afrim (cu Ada Milea, Nicu Mihoc și Mihai Iordache), inventiv și scânteietor de ludic. Apoi am văzut legendarul „Sex, Drugs, Rock and Roll” (2002), cu Florin Piersic jr. – o construcție performativă de forță, cu un concept limpede articulat. Timp de două ore, un actor corporaliza, sub ochii tăi, intenții, gânduri, emoții. Te trecea prin cotloanele minților unui număr impresionant de personaje, se schimba la vedere, se transforma cu o elasticitate imaginativă extraordinară. Tot la Teatrul LUNI, am descoperit-o pe Ana Mărgineanu, cu două spectacole minuțios lucrate: „Deșeuri” (2002) și „Arăt bine azi?” (2003). Acolo am văzut, în 2006, un spectacol minunat – „The Sunshine Play” de Peca Ștefan. Sunt doar câteva dintre spectacolele care au schimbat ceva în modul în care mă raportam la teatru.

Într-o zi, mi-am luat inima în dinți și i-am propus lui Voicu un program - „Teatru de consum” - de care s-a atașat imediat. Ne doream să invităm la Green regizori și regizoare care să‑și exploreze preocupările centrate pe o anumită estetică. Ideea „Teatrului de consum” era să avem demersuri artistice diferite care, sub această „pălărie” a consumului imediat dintr-un bar, să vină cu abordări sociale, artistice variate. Sunt sigură că niciun director de teatru din țara asta nu mi-ar fi zis, în 2002, „bine, hai să facem!”. Dar Voicu a zis și a susținut întregul proiect cu un devotament rar. Tot așa cum mi-a fost alături când i-am propus alte proiecte, alte spectacole. Când m-am dus cu David Schwartz să-i spunem că am vrea să facem un spectacol pe tema locuirii în București, i s-a luminat fața și ne-a zis: „E o temă foarte importantă!”.

Când m-am dus cu Alex Mihăescu și Katia Pascariu să-i vorbim despre „copii răi”, în 2010 (tema violenței în școală era extrem de puțin explorată în acel moment), a zis: „Spectacolul ăsta o să se joace mult”. Și a avut dreptate. „Copii răi” încă se joacă.

Când am deschis, în 2015, Centrul de Teatru Educațional Replika, alături de Radu Apostol, Viorel Cojanu și Mihaela Rădescu, Voicu ne-a fost aproape. Se bucura ca un copil că reușim să facem un spațiu. Ne urmărea cu drag spectacolele. A venit să vadă premiera din toamna lui 2019, un spectacol relevant pentru noi - „Toată liniștea din lume”. A rămas cu noi până noaptea târziu. Ne-a spus „m-ați rupt!” și a trimis oameni să vadă spectacolul.

Uneori mă contraziceam rău cu Voicu pe teme sociale și politice. Uneori mă scotea din minți naivitatea lui. Îi ziceam „hai, mă, Voicu!”. Îmi zicea: „Hai, mă, fetiță!” și ne așezam și vorbeam ore întregi. Voicu avea o plăcere rară de a dialoga și de a destabiliza locurile comune. Și mai avea ceva rar: o solaritate împrospătătoare, o dragoste de a îngriji oameni, mai presus de orice, de a-i ține de mână când nimic nu se mai lega în jurul lor. Voicu avea sforicica lui magică. Lega ființe, idei și conținuturi. Și asta lasă urme.

Oamenii care marchează locuri rămân în locuri. Oamenii care marchează oameni rămân cu oamenii. E poate cea mai liniștitoare alinare. E ca un pahar de apă când ai gura îngrozitor de uscată. Îl bei și simți că poți să te ridici. Simți că poți să-ți pui picioarele pe pământ. Pentru că oamenii ăștia – cei care (te) marchează – ți-au dat gura de apă și gura de aer când era gol în jurul tău. Îi ai cu tine. Sunt acolo, undeva... Îi duci cu tine. Sunt acolo, undeva...

Mulțumesc, Voicu! //

Un loc miraculos

Ana Mărgineanu, regizor

E zece jumate și trebuia să plecăm de la opt. Nu încape decorul în duba lui Voicu. Actorii, Peca și Nic îl scot înjurând să îl repoziționeze. Voicu ia o țigară dintr-un pachet care nu e al lui. Cineva mai cere o cafea, alții strigă nu mai, gata, să plecăm odată! Lui Voicu îi sună telefonul sau îl abordează cineva, sau își amintește că a uitat ceva în birou și zice că vine în cinci minute, dar e clar că va dura o jumătate de oră pe puțin. Se protestează. Voicu merge totuși. După o oră, mă duc eu după el și îl găsesc în micul birou îngropat între hârtii răspunzând la un e-mail sau căutând o chitanță. E un scenariu care se repetă la fiecare plecare în turneu și de fiecare dată e un miracol că ajungem la timp să jucăm. Dar miracol e un termen de zi cu zi când ești cu Voicu, iar miracolul e ce-ți lipsește cel mai mult când nu ești cu el.

Noi și Voicu fugind prin aeroport că pierdem avionul. Voicu plănuind să luăm bucăți de decor cu noi ca bagaj de mână spre America. Sau noi opriți la vamă în Rusia pentru un pistol de recuzită. Voicu oprindu-se în Times Square sau în mijlocul Vienei să pună un flyer mic alb-negru într-o cabină veche de telefon - Nu o să îl vadă nimeni aici, îi strigăm exasperați, orbiți de uriașele reclame lucitoare. Ba da, zicea Voicu, eu cred că cineva o să îl vadă, și pentru că e pus într-un loc neobișnuit, acel cineva va fi intrigat și va veni la spectacol.

Voicu e un visător, auzeam des, și uneori sesizam o undă de superioritate. Voicu ne înșală la bani (și, vai, nu era deloc adevărat) sau Voicu se folosește de noi (și, vai, era exact invers), auzeam de la alți artiști ce stăteau pe terasa lui și beau bere cu discount de artist. Mi se făcea frică pentru el și urcam în biroul lui, și încercam să-l conving să fie un pic mai realist. Dar Voicu iubea artiștii și știa că și ei îl iubesc, oricât l-ar fi bârfit, așa că nu mă asculta. Voicu nu păstra supărare. Îi trecea repede și se entuziasma iar ca un copil. Și bine făcea. Orbirea lui Voicu, dezorganizarea lui Voicu, celebrul haos voicuscian erau de fapt coloana vertebrală a unui loc în care orice era posibil. Un loc în care oricine venea cu o idee o putea face, imediat și necondiționat. Un loc miraculos.

S-au jucat la Green spectacole bune și proaste, comerciale sau de înaltă artă neînțeleasă de nimeni, s-a jucat îndrăcit, cu muci și entuziasm, cu înjurături și urale, cu premii și cu bere. Și din amestecul ăsta pestriț, generat în totalitate de entuziasmul lui Voicu, s-au născut (sau măcar au trecut pe acolo) cam toți artiștii cool azi din București.

Voicu cerea țigări, dar făcea cinste cu prânzul și cu cina.

La Voicu în casă dormeau artiști care nu aveau bani de chirie.

În bucătărioara Green-ului, transformată în cabină, actorii se machiau înainte de spectacol, într‑un nor greu de fum de țigară.

Nu cred să fi fost scenă mai mică în București, dar nici mai frumoasă.

Voicu a demonstrat, ani la rând, că nu trebuie să ai nimic ca să dai totul. Ăsta a fost miracolul lui și îmi va lipsi nespus. //

Moștenirea lui Voicu Rădescu

Ioana Moldovan, jurnalist cultural

Înainte să fi citit cartea seminală semnată de Peter Brook, Spațiul gol, am avut șansa să descopăr și să fiu spectator la Green Hours. În urmă cu 17 ani am înțeles repede că pentru teatru nu e nevoie de multe lucruri materiale pentru a face spectacole de calitate, că un spațiu poate deveni o scenă de teatru, dacă toți oamenii din incintă își îndreaptă privirea în același moment spre același loc.

În Green vedeai actorii venind, pregătindu-se - căci mereu erau lucruri de reglat și montat - și apoi, ca la un semn, convivialitatea, râsetele și discuțiile din local să înceteze pentru a lăsa loc spectacolului de teatru.

Am văzut actori care au jucat cu o poftă și plăcere ce reverberau cu putere peste oameni și lucruri încremenite în clipă. Deși cu cești, sticle sau pahare pe mese, nimeni nu mișca un deget: tot corpul spectatorului era întors sau aplecat spre actori.

Pe Florin Piersic Jr. l-am văzut în Sex, Drugs and Rock’n Roll așezată pe jos. Prietena care m-a dus la spectacol m-a asigurat că cel mai fain se vede de acolo - nu pe scaun, nu canapea, ci de-a dreptul pe jos. Am tras de timp ca să ajungem în ultimele momente înainte de spectacol pentru a fi poftite să ne găsim un loc undeva. Am stat cu genunchii sub bărbie, dreaptă, în timp ce umerii mei atingeau umeri ce atingeau alți umeri: un lanț uman de spectatori dornici de experiențe culturale, intelectuale și senzoriale.

Am văzut în Green spectacolul Stop de Tempo! al Geaninei Cărbunariu și am ieșit de acolo ca după o inițiere într-o sectă ai cărei inițiați îți arată realitatea așa cum e, ștergând orice urmă de iluzie sau speranță. Lia Bugnar, pe care atunci am descoperit-o, își avea cartierul general în Green - juca în spectacole acolo, scria texte pentru spațiul de acolo.

Apoi au fost conferințele, întâlnirile, proiectele, concertele care te aduceau în Green. Iar dacă ajungeai în Green, îl vedeai și pe Voicu și vorbeai cu Voicu - pentru că toată lumea îl știa, iar Voicu știa pe toată lumea.

Cu el se încheie un capitol în istoria recentă a teatrului românesc, căci a lansat generații de regizori și actori. A inspirat mulți alți temerari care au visat la teatrul lor, ca un fel de Green, dar mai... Iar acest „dar mai” a devenit specificul noilor spații unde se joacă teatru azi.

Poate era ușor să ajungi în Green pentru că era pe Calea Victoriei și toate drumurile în București duc pe Calea Victoriei. Dar nu multă lume ar fi putut să țină aproape atât de mulți oameni creativi, fidelizându-i și totodată fidelizând un public care zi-noapte trecea prin Green.

În lumea teatrului există mereu mici animozități, oameni care se plac sau nu. E greu să ajungi la un consens despre ceva, căci fiecare are propriile idei. Dar când vine vorba de Voicu și Green, n-am auzit pe cineva să fi spus ceva contra în toți acești ani. Poate de aceea ar fi bine ca UNITER să ofere anual un premiu care să-i poarte numele și care să răsplătească o inițiativă independentă: echipa unui spectacol, un festival etc.

Căci așa cum l-am văzut eu, Voicu se pricepea tare bine la oamenii care făceau teatru. //

Un inegalabil protector al talentelor, al ideilor trăsnite, al experimentelor

Corina Șuteu, fost ministru al Culturii

Au trecut foarte puține zile de când Voicu nu mai este și mi se pare că a trecut, deja, un veac. Dimensiunea simbolică și sentimentală a absenței lui e, pentru mine, copleșitoare…

Mi s-a spus că textul acesta ar fi bine să fie „o punere în perspectivă”, pentru că artiștii vor scrie lucruri personale despre el.

Dar eu mă întreb de câteva zile cum să pun, oare, în perspectivă cine era Voicu?!

E mult mai ușor să pui în perspectivă cerul și stelele lui, valurile mării sau cascada Niagara. Și cum să nu scrii - oricine ai fi - lucruri personale despre Voicu?!… El era însăși definiția interacțiunii personale. Nimic nu era cartezian, nimic nu era „obiectiv”, nimic nu era planificat în viața lui… Paradoxal însă, totul avea sens. Un sens greu de înțeles uneori, greu de acceptat de multe ori, dar SENS!

S-a scris că a fondat primul teatru independent de după revoluție. O afirmație corectă, dar incompletă. Voicu a inventat, de fapt, primul spațiu alternativ pentru teatru și jazz în București, din anii ’90 încoace. A făcut-o intempestiv, conectiv, candid, s-a legat și s-a îndrăgostit de artiști despre care încă nimeni nu auzise la acea vreme și le-a dat un loc, o „casă”, ca să joace, să cânte, să facă ce știu ei mai bine: adică să se exprime creativ.

Asta s-a întâmplat pe fondul unei societăți care de abia se dezmeticea din arta ca propagandă, din instituții culturale mamut și din idei preconcepute despre ce este și ce nu este arta adevărată.

Voicu a fost (timp de aproape 30 de ani !) un inegalabil descoperitor și protector al talentelor, al ideilor trăsnite, al experimentelor cărora alții nu le-ar fi dat nici măcar o șansă.

S-a dovedit că, într-o mare, foarte mare proporție, pariurile lui artistice au fost spectaculos de juste.

Voicu a crezut, așa cum numai generația mea crede încă, în faptul că există schimbare în mai bine, că ea este posibilă și că fiecare dintre noi trebuie să ia această schimbare pe cont propriu și să încerce să o determine.

L-a susținut necondiționat, până la capăt, pe Nicușor Dan și ne-a convins pe toți că el merită susținut. În paranteză fie spus, este minunat că Voicu e azi cetățean de onoare al orașului Bucureşti, ar fi însă extraordinar dacă Green Hours ar deveni o organizație a municipalității, dedicată teatrului independent și jazzului. Dar să nu ne facem iluzii…

Voicu a militat fără întrerupere pentru toate cauzele mari, pe vremea când ele nu erau, încă, „la modă” (LGBT, Roșia Montană, drepturile minorităților). A fost un activist în toată regula, unul dintre aceia, foarte puțini, care pornesc de la firul ierbii și merg până când mișcarea își dă ultima suflare sau câștigă.

Green Hours a coabitat, grație unui Voicu imperturbabil și fără concesii, cu Grupul pentru Dialog Social. Nu a fost o coabitare simplă și poate că, mai ales în ultimii 15 ani, m-aș hazarda să afirm, Green-ul a fost un alt GDS, autentic și viu.

Voicu și-a construit o rețea enormă de prieteni, de colaboratori, de „iubitori incondiționali de Voicu”, dar și de „ne-iubitori de Voicu” (mult mai puțini ca iubitorii, oricum). A făcut-o la fel de irațional și de organic precum tot altceva ce a făcut, în general.

Pe scurt: Voicu a fost un model… de asumare de sine, de pasiune pentru începuturi, de inocență și tandrețe, de inteligență emoțională, de dăruire ireversibilă față de lucrurile și oamenii în care credea.

Figura lui preferată de acrobație existențială a fost aruncarea în gol fără plasă de siguranță.

Toți cei care îi mulțumesc azi ar trebui să știe că, poate, el ar fi așteptat forme de mulțumire mult mai concrete, că acestea nu au venit întotdeauna și, mai ales, nu de la cei de la care le aștepta. Dar aceasta este soarta celor buni și generoși. El se împăcase cu asta.

Era în 2006, la NY. Invitasem Green Hours cu spectacolul Peca/Mărgineanu, „The Sunshine play”, și găsisem un bar în SOHO, the Telephone bar, unde să se joace, ca un fel de reconstituire a Teatrului Luni. Directorul adjunct de la ICRNY mă sună: „Vino repede aici, Voicu vrea să nu se joace spectacolul”. Ajung la bar, printre mese, silueta lui Voicu, cu mâinile ridicate, strigând: „Oprim totul!”.

Voicu, de ce?

Trebuie să fie liniște, nu putem juca pe zgomotul barului.

Dar suntem la NY!!!!…cum să oprim barul?…

Așa nu jucăm, oprim tot…

Americanii au înțeles, au servit la bar în șoaptă, noi am mers la fiecare masă ca să spunem că va fi un spectacol, îi rugăm să vorbească încet. Și The Sunshine play s-a jucat cu mai mare atenție dinspre consumatori.

Acesta era Voicu.

Propun să oprim totul pentru o vreme, cel puțin.

Voicu nu mai este. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22