Pe aceeași temă
Am devenit membru al GDS pe 22 februarie 1996, la propunerea lui Horia-Roman Patapievici, care fusese primit, alături de Dan Perjovschi, pe 1 decembrie 1994. Într-o discuție avută în curtea din Calea Victoriei 120, Horia mă întrebase dacă aș vrea să intru în grup și mi-a spus că-mi face această propunere după ce citise articolele mele despre liberalism și viața publică din România postcomunistă. Începusem să public, de la sfârșitul lui 1991, în Sfera politicii, de care se ocupau Stelian Tănase și Dan Pavel, apoi în suplimentul Cotidianului, pe care îl edita Dan C. Mihăilescu, și, de prin ‘93 sau ‘94, în Dilema lui Andrei Pleșu. Am zis imediat „da“. Horia-Roman Patapievici mi-a cerut apoi detalii despre seminarul pe care îl ținea Pierre Manent, sub îndrumarea căruia îmi pregăteam doctoratul la Paris: îi cunoștea foarte bine cărțile și era curios cum e profesorul care scrisese Istoria intelectuală a liberalismului. A urmat o perioadă în care membrii GDS au fost consultați dacă sunt de acord cu primirea mea. Așa e și azi procedura de admitere în Grup. Gedesiștii au zis și ei „da“.
La câteva luni după afiliere, am început să colaborez cu regularitate la revista 22: parcă aud în telefon vocea Gabrielei Adameșteanu, care mi-a propus să scriu la gazeta grupului în care intrasem. Apariția unui prim articol politic semnat de mine în 22 – era despre alegerile locale! – mi-a produs una dintre cele mai mari bucurii legate de viața mea publică. Dar adevărata inițiere în GDS, ca și primele editoriale aveau să vină în august-septembrie 1996: atunci am publicat o serie de șase articole despre candidatura lui Ion Iliescu la prezidențiale și tot atunci am redactat contestația depusă la CCR, în care puneam sub semnul întrebării înscrierea în cursa pentru un al treilea mandat a singurului președinte de stânga din istoria noastră postdecembristă. Contestația avea să fie semnată de mai mulți membri ai GDS, dar va fi respinsă de judecătorii de la Curtea Constituțională, cu argumentul: „instituția mandatului nu a fost inventată înainte de 1992“. Peste două decenii, vom afla că plagiatul e o crimă intelectuală doar după 2003...
Cristian Preda în redacţia revistei 22 în 2011.
Exemplul candidaturii lui Iliescu sau cel al plagiatului lui Ponta ne ajută să înțelegem ce a fost și ce este GDS. Și judecata despre al treilea mandat, și cea referitoare la plagiat reclamă constatări de bunsimț: dacă ai fost ales de două ori, următoarea candidatură e pentru al treilea mandat, tot așa cum, dacă preiei fără ghilimele ce a scris alt autor, înseamnă că-i furi opera. GDS și 22 nu au fost create pentru a cere imposibilul, ci pentru a normaliza viața publică. Iar asta presupune să spui ce nu e normal și ce e. Dar cum viața românească fusese strâmb croită de comunism, în multe împrejurări, și GDS, și revista sa au fost, vreme de 25 de ani, cu o expresie a lui Isaiah Berlin, à contrecourant. Într-o societate aflată în tranziție, e singura atitudine demnă. Demnitatea stimulează, însă, de multe ori ura și, uneori, chiar violența. În mod fericit, multe dintre cauzele apărate de membrii Grupului sau de către cei care au scris în 22 au devenit, după un timp, bunuri publice.
