Ce faci a doua zi după revoluție?

Am ajuns de Crăciun la București. Ceau­șescu tocmai fusese executat. Tarom nu mai zbura. Venisem de la Amsterdam la Sofia și de acolo la Ruse cu o cursă internă bulgară, împreună cu Peter Michielsen, cel mai bun cunoscător al Europei de Est de la marele cotidian NRC Handelsblad. Un taximetrist bulgar ne ia peste Podul prieteniei la Giurgiu. Acolo, niciun milițian. Peter, brusc îngrijorat: el trebuia să arate ca a intrat legal în România... în interes de serviciu. Un trecător, întrebat unde e un post de miliție, pentru ștampilă, începe să strige: ce miliție dom’le, e revoluție! Peter râde și se calmează.

Au urmat vreo 7-8 zile frenetice în care noi doi am scris primele pagini din NRC, zilnic. Alergam de la un prieten la altul, după știri. Zăpadă bogată pe stradă, mi-amintesc, mergeam mai mult pe jos, oamenii erau palizi, cu ochii adânciți în orbite, dar de-o vivacitate extraordinară, fiecare voind să spună în microfon „precis“ ce se întâmplase. Îi căutam însă pe disidenții de care scrisesem înainte în ziar. Așa am ajuns în strada Paris la Andrei Pleșu, vechi prieten încă din timpul bursei lui din Germania, unde fusesem să-l văd.

Mi-a deschis spunându-mi imediat bancul cu cel care, pe timpul economiei de curent sub Ceaușescu, scrisese pe ușa de la intrare: „Nu sunați, cobor eu din trei în trei minute să vă deschid“! Am mers sus. Lume multă, adunată în jurul lui Mihnea Berindei, cu care eu mă îm­prietenisem la Paris (între paranteze fie zis, lui Mihnea, exemplului lui de curaj și eficacitate îi datorez faptul că m-am „înrolat“ în rezistența anticomunistă românească din Occident). Mulți alți intelectuali, pe unii îi știam, pe alții nu - parcă era și Mircea Dinescu, parcă Gabriel Andreescu -, dar nu îmi mai amintesc exact. L-am luat pe Andrei la interviu cu Michielsen, Mihnea s-a cam burzuluit, avem ceva urgent de discutat. Interviul, în altă cameră, s-a scurtat, m-am întors apoi în prima. I-am dat atunci dreptate lui Mihnea. Trebuie neapărat să vă uniți, striga el, mult mai înflăcărat decât vorbea de obicei. Altfel vă mănâncă ăștia. Ce contează că șeful lor nu mai e? Ei au rămas. Faceți un partid, o asociație, ceva, intrați în activitate publică, politică! Nimeni, cred, nu se gândise încă la așa ceva. Într-adevăr, ce faci a doua zi după succesul revoluției? Aveam cu toții sentimentul că-i gata, am scăpat de Ăla, ne rămâne doar să ne bucurăm, în liniște. Am plecat apoi la alte adrese, nu știu ce s-a mai discutat în strada Paris.

Am aflat însă doar câteva zile mai târziu că se decisese crearea unei asociații, numite Grupul pentru Dialog Social, decis să publice și o nouă revistă; dialog, mi s-a explicat, între toți cei care nu putuseră avea niciun dialog sub comunism. Ideea lui Berindei, dacă a fost decisivă, și eu cred că da, a fost urmată deci doar în parte. Nu s-a mai creat un partid nici mai târziu, mai ales după reînvierea PNȚ și a liberalilor. GDS și într-un fel și 22 s-au născut astfel ca organe de reflecție, nu de acțiune politică. Probabil din mai multe cauze, care aveau, cred acum, de-a face și cu o anumită tradiție în România – intelectualii nu avuseseră un cuvânt decisiv de spus nici în partidele interbelice – și cu o lipsă de experiență practică la care toți fuseserăm condamnați sub comunism. A fost bine așa? Ori nu? Se putea face mai mult, mai hotărât, mai ofensiv? Se putea măcar încerca? Greu de spus. Acum regret că nu s-a făcut mai mult, atunci nu știa nimeni ce-i mai bine, bucuria generală că eram cu toții în viață și liberi era copleșitoare. Momentul cel mai fericit din viața mea, cred. Iar acum? Multe s-au adăugat acelui prim strat. S-au și sedimentat. Ar trebui discutat. Cum, când? Uite, acum, 25 de ani mai târziu.