De același autor
Dacă e ceva straniu în situația noastră de astăzi e asemănarea cu tranziția de la 1989 la 1990. Și atunci, ca și acum, aveam pe fundal o criză economică și socială. Și acum, ca și atunci, cei care-au produs criza sunt cei chemați s-o remedieze. Căci asta e problema noastră azi: suntem puși să rezolvăm problemele crizei practic cu aceiași oameni care au generat-o. Iarăși, precum pe vremea aceea, s-au schimbat oamenii de la vârf, dar – dincolo de ei – garniturile sunt în mare aceleași. Ceea ce ridică problema serioasă a limitelor schimbării la care vom asista.
Domnul Bolojan e în situația de-a exercita o magistratură de criză. Menirea dânsului e aceea de-a recredibiliza România în ochii Comisiei Europene și ai investitorilor străini pentru a vedea din nou fondurile străine curgând către economia noastră. Pentru aceasta e autorizat la câteva măsuri dure: poate da afară oameni (nu de peste tot și nu neapărat pe cei cu cele mai mari probleme), poate impune impozite sau supraimpozite (știut fiind că orice colectare e cu atât mai eficientă cu cât are baza mai mare), poate scoate în evidență cazurile unor îmbogățiți oneros în ultimul deceniu, poate trece în umbră anumite personaje politice sau administrative prea compromise pentru a mai apărea în public. Și totuși, nu e prea puțin pentru o „reformă”? Toate măsurile pe care le poate lua domnul Bolojan sunt reversibile. La „rotativă” (sau oricând după) ele pot fi abrogate – tacit – și putem reveni la angajări discreționare, la scutiri de impozite (mai ales la „anumite categorii socioprofesionale”), la „băieți deștepți” ce funcționează de minune în anonimat și putem asista la revenirea în forță a unor „foști” care, în vremea marginalizării, și-au descoperit vocația „antisistem”. Pentru a scăpa de toate acestea e nevoie de mai mult decât de hotărârea și de dedicația domnului Bolojan. E nevoie de trei lucruri: de transparență totală, de legi clare și de instituții vigilente.
Mai întâi, transparența: mesajul ei – clar – ar trebui să fie acela că, mai ales într-o situație de criză, guvernanții sunt parteneri în rezolvarea ei și că, de acum înainte, nu vor mai fi posibile (pentru că totul va fi la vedere) abuzurile pe care le descoperim zi de zi. Transparența, cerință a Uniunii Europene, înseamnă câteva lucruri simple: mai înainte de toate, punerea – la vedere! – pe site-ul instituției publice (al guvernului, al agenției, al institutului, al ce-o mai fi) a listei personalului, a salariilor, a bonusurilor, a costurilor de protocol, a exercițiului bugetar anual, a protocoalelor ședințelor, a ce s-a făcut și a ce nu s-a făcut. Și, prin lege, orice abatere în declarații mai mare de 10% ar trebui să aibă ca efect demiterea întregii conduceri a instituției în cauză. În al doilea rând, e vorba de trasabilitatea financiară: toți banii respectivei instituții trebuie să poată fi urmăriți. Mai ales cei de „indemnizații”, „sporuri” și „prime”. Aici trebuie făcută o mențiune: NU există „clauze de confidențialitate”, „anexe secrete”, posibile „despăgubiri” și alte asemenea la stat. Privatul poate face ce vrea pe banii lui. Statul folosește banii noștri, ai tuturor, și – tocmai de aceea – trebuie să ne dea seamă pentru fiecare dintre ei.
În al treilea rând, e vorba de legislație: ar trebui să avem legi clare, care nu lasă loc de interpretări contradictorii și care vizează exact dificultățile de care ne-am lovit în parcursul administrativ. De pildă, să se stabilească procentual de câți consilieri e nevoie la instituție. 5%, 10% din personal sau cât. Asta, ca să nu ne (mai) trezim cu instituții care au 12 directori, vreo sută de consilieri și, în rest, doar personal TESA. E aberant ca statul să aibă „reprezentanți” în Consiliile de Administrație ale companiilor, regiilor sau agențiilor aflate „în subordinea sa”. Dacă sunt în subordinea sa, el, statul (în speță Guvernul sau ministerul de resort) – prin director sau președinte de companie – e cel care le conduce, adică le trasează politicile și le prezintă bilanțul. „Reprezentanții” aceștia nu fac nimic altceva decât să se instaleze în sinecuri de stat. Sau – și mai clar – să perceapă rente provenite din impozitul public. Acestea ar trebui, în mod expres și limpede, abolite prin lege. Tot prin lege ar trebui stabilite salariile la stat pe baza unui stat de funcții detaliat. Fără posibilitatea de-a cumula posturi, de-a adăuga „dividende”, „indemnizații”, „sporuri”, „vouchere”, „bonusuri” și mai știu eu ce. Evident că fără posibilitatea tuturor acestora funcția de la stat ar fi mult mai puțin tentantă decât e acum. Dar acest fapt ar trebui să ne bucure, căci tinerii s-ar orienta către privat (adică spre sectorul impozitabil) și pentru stat ar rămâne strict ce mizează pe o carieră profesională, încununată cu o înaltă funcție publică. Legislația ar trebui gândită de așa manieră ca actualele derapaje (în mod particular, cele cu angajările și cu multitudinea de indemnizații) să nu se repete.
Avem instituții de verificare a situației din stat: DNA, ANAF, Garda Financiară, Poliția, Procuratura, ceva fiind și pe la Servicii, varii Corpuri de Control etc. Problema e că toate acestea fie nu funcționează, fie funcționează partizan sau aleatoriu (găsind – „la cererea publicului” – câte-un „chiabur” pe post de țap ispășitor) și, la fel ca Justiția, sunt bine plătite ca să se facă că nu văd ceea ce nu poate fi expus și să îngroape ceea ce accidental (mai ales prin media) iese la lumină. Aceste situații ar trebui să înceteze și instituțiile în cauză ar trebui puse la lucru. A descoperit media o megaescrocherie la stat? Pe lângă cei direct implicați, răspund în solidar și instituțiile de verificare locale sau naționale, după caz. Căci lucrurile enorme nu se pot face decât cu complicități de sus. Normal ar fi ca toate aceste instituții să-și verifice anual clienții și să pună pe site-ul lor rapoartele de verificare, cu semnăturile – lizibile – ale celor care
le-au efectuat. Așa, am ști cine trebuie tras la răspundere.
Nimic din aceste trei direcții pe care le-am menționat mai sus nu e original. De ani la rând ele reprezintă cerințe ale Uniunii Europene la adresa României. Și au două scopuri: primul e – evident – acela de-a limita cât mai mult corupția în aparatul de stat și în administrația publică. Al doilea e acela de a-i identifica precis pe cei care încalcă legea sau o răsucesc în folos propriu și de a-i aduce în instanță. Căci, dacă nu-i judecăm și dacă nu pedepsim asemenea fapte, vinovăția devine difuză și se împrăștie la scara întregii guvernări și administrații. Și, atunci, reactivitatea nu se mai focalizează pe câțiva făptași abnorm, ci vizează întreaga structură de stat: „sistemul”. Iar rezultatul e acela că, la bază, în poporul plătitor de impozite, crește o pulsiune revoluționară care nu mai vrea judecăți de niciun fel, ci aruncarea în aer a întregului edificiu al statului și se hrănește din mitul morții și al regenerării, sperând că, după colapsul lumii vechi, vom renaște într-o lume nouă și curată. O privire lucidă în veacul ce-a trecut, inclusiv în momentele noastre revoluționare, ar putea să ne arate că asemenea visuri sunt doar iluzii. Cum bine observa Igor Stravinsky în fizică, revoluția nu e nimic altceva decât mișcarea unui mobil în cerc, până ajunge exact în punctul din care a pornit.
Acum, întrebarea este: poate domnul Bolojan să facă așa ceva? Eu, unul, nu cred. Și nu pentru că nu ar vrea, ci pentru că – efectiv – nu poate. Domnul Bolojan nu are niciun guvern „al său”, niciun parlament majoritar. Dânsul trebuie să compună cu patru partide și jumătate (minoritățile) care, cu excepția conservării cât de mult cu putință a privilegiilor, sunt greu de pus de acord asupra a ceva. Viața politică de la noi s-a construit pe principiul partidelor ca „grupuri infracționale organizate” care-și subordonează statul și trăiesc de pe seama lui. De la administrațiile centrale la cele locale, de la Servicii și Armată la Justiție, toată lumea-i va aminti domnului Bolojan de pactul – nescris! – după care a funcționat politica și viața noastră publică. Tăcerea precedentului președinte (cel căruia nu merită a i se pronunța numele) l-a consacrat. Domnul Bolojan poate tăia de la cei care nu se pot apăra, poate ciupi și de la cei mai influenți, poate da afară garniturile 10, 9 și 8, dar nu mai mult. Dânsul n-a fost chemat să facă ceva cu adevărat în ordinea acestui stat, ci să dea impresia că face. Mai ales străinilor. Iar când se va-ncheia postul și vom trece pe raportări ditirambice, vom sări direct în sărbătoare, cu angajări, prime și majorări.
Cred că domnul Bolojan este un om onest și încearcă să facă tot ce-i e în puteri pentru a opri disoluția statului. Numai că fără reforma radicală – care să facă saltul de la feudalism la modernitate – măsurile dânsului au caracterul unor îngrijiri paliative. Dovada: faptul că numărul celor care vor să arunce statul în aer crește constant.
