Suficiență

Dincolo de sloganuri, de recomandări și de îndemnuri, oamenii au nevoie să știe că aceia care vor să schimbe lucrurile în bine impunând țării unele sacrificii sunt ei înșiși dispuși la sacrificii. Nu neapărat materiale, deși și acestea se pot dovedi importante, mai puțin prin valoarea lor contabilă, cât prin cea simbolică. Dar mai ales e nevoie ca guvernanții ce se doresc reformiști să-și sacrifice alte „bunuri” la care ei țin foarte mult: orgoliile, paternalismul gen „știm noi mai bine”, lipsa de transparență, aroganța, ba chiar suficiența vădind complexul parvenitului ajuns sus. Iar când se află că unii au probleme în trecut, cel mai rău lucru cu putință – nu atât pentru ei, cât pentru reforma în ansamblu – este să pretindă că nu-i nimic grav sau, mai rău, că totul nu-i decât o conspirație a inamicilor reformei, care urmăresc să-i doboare.

Se pare, din păcate, că noua (nu chiar noua) guvernare nu reușește, în mare parte, să aibă în vedere aceste rețete simple, dar care, ce-i drept, cer, cum spuneam, unele sacrificii. De exemplu, Dl Daniel David, ministrul Educației, altminteri un om de știință valoros, fost rector al UBB, a pus paie peste focul unui conflict deja existent cu mediul educațional, cenzurând un raport critic față de domnia sa al Institutului pentru Științele Educației. Sigur, strict instituțional avea dreptul să o facă, dar etic – nu. Sugerează că nu admite critica, că e convins că „știe el mai bine” chiar și decât specialiștii în educație. Nu susțin că aceia ar avea neapărat dreptate în toate punctele în litigiu. Dar adevărul nu poate fi impus prin cenzură. Cum să ceri atunci ca educația să „fie bazată pe știință”, așa cum a cerut în mai multe rânduri, când negi știința printr-un fel de cenzură, atunci când ea poartă recomandări care nu-ți convin? Dar e chiar mai grav decât asta: toată lumea e de acord nu
numai cu faptul că România are un deficit de educație, dar și că acest deficit a contribuit semnificativ la ușurința cu care propaganda antidemocratică (posibil susținută de Rusia) s-a extins, obligând CCR să anuleze primul tur al alegerilor prezidențiale anul trecut. De aceea, m-aș fi așteptat ca dl David, în chip de ministru „luminat”, să vorbească constant nu despre „încă două bănci” adăugate în clase, nu despre mărirea normelor didactice și despre reducerea burselor, ci pur și simplu despre cerința imperioasă ca, în ansamblu, Educația să primească un buget semnificativ mai mare, la fel ca Apărarea, oricât de mari ar fi constrângerile bugetare, și despre demersurile sale pentru a-l convinge pe primul-ministru. Căci se pare că apărarea țării și a democrației se face nu numai înmulțind sistemele antiaeriene și dronele, ci și mobilând mai bine mințile cetățenilor, mai ales ale tinerilor.

Iar dacă nu putea obține acest buget și premierul Bolojan ar fi rămas insensibil la această cerință, m-aș fi așteptat să-și prezinte demisia, așa cum a făcut cândva, în alte împrejurări, Mircea Miclea. Dar se pare că, uneori, a fi ministru e prea agreabil pentru a te gândi să renunți.

Ce să mai spunem despre viceprim-ministrul Dragoș Anastasiu, despre care s-a aflat că a mituit timp de opt ani un funcționar ANAF, pentru a scăpa de un dosar penal? Sigur că în scoaterea la lumină a acestui caz putem suspecta o acțiune de compromitere a unui om care avea în sarcină să reformeze mult-osificatele și risipitoarele companii de stat. Dar faptul mituirii e real și a fost confirmat de DNA. Omul a scăpat de dosarul penal numai fiindcă ar fi denunțat la un moment dat șantajistul, beneficiind astfel de protecția legii. Dar, chiar dacă legal Anastasiu e „curat” acum, etic și politic vorbind, situația domniei sale e compromisă. (Sper ca, atunci când citiți acest text, deja să nu mai fie membru al Guvernului.) De la un înalt demnitar sunt pretenții mai mari decât de la un simplu cetățean – așadar, nu numai de încadrare în limitele legii, ci și de moralitate peste „cea de obște”. Cu atât mai rău stau lucrurile pentru cineva care cere altora sacrificii și are de gând să impună reforme, necesare, ce-i drept, dar nu mai puțin dureroase pentru cei care, pe drept sau pe nedrept, urmează să le îndure. Cum poți cere altora reforme, când tu însuți ai urmat ani întregi „obiceiul pământului”?

Eu sunt convins că foarte mulți oameni din România, în principiu cei care au votat cu Nicușor Dan pe 18 mai, sunt conștienți că echilibrarea bugetului impune contrângeri bugetare, măriri de taxe, pe scurt anumite sacrificii din partea populației. Ei sunt gata să le suporte, cu măcar o condiție: ar dori să vadă, în schimb, un guvern și o putere politică dispuse, înainte de orice, să-și sacrifice nu neapărat din salarii, dar mai ales din morgă, din opacitate, din refuzul de a accepta critica bazată pe dovezi. Să se arate mai puțin suficienți și mai modești în general. Și mult mai deschiși. Pînă la urmă, reforma stă nu numai în cifre (deși cifrele sunt importante), ci și în stil și simbolistică, și în felul în care oamenii o percep.

P.S.: săptămîna trecută a avut loc la sediul Guvernului prezentarea unei baterii de sondaje realizate de INSCOP și comandate de IICCMER. Din ele rezulta că o majoritate a românilor cred că se trăia mai bine pe vremea comunismului decât acum, că România era mai bogată și mai repectată pe atunci, alimentele erau mai sănătoase și că Nicolae Ceaușescu a fost un lider mai degrabă bun decât rău. Poate ar fi meritat să asiste la această prezentare a percepției publice, orice s-ar spune, incriminante pentru regimul democratic și în contradicție flagrantă cu datele obiective, și primul-ministru (a fost totuși prezentă purtătoarea de cuvânt), și ministrul Educației, dar și președintele nou-ales. Au lipsit cu toții. Poate n-au avut timp. Dar simbolistica – pentru că vorbeam despre ea – absenței lor arată rău: sugerează suficiență, dispreț pentru știință și creatorii ei, ba chiar pentru adevăr.