Noi am învins

Mă leagă de revista 22 un sfert de veac din propria-mi viață. Am început să scriu acolo din primele săptămâni care au urmat revoluției. Mai întâi a fost un lung dialog cu Stelian Tănase, inclus ulterior în volumul Ghilotina de scrum, coordonat de Mircea Mihăieș. Am ținut ani de zile o rubrică intitulată Sociologia comunismului. Am citit în 22 eseuri extraodinare, interviuri de neuitat, inclusiv acela luat de Gabriela Adameșteanu lui Ioan Petru Culianu. Am urmărit lupta dusă  de GDS și de revista 22 împotriva fanatismelor de orice fel, a extremismului, șovinismului, tribalismului. Am putut vedea cum apar noi voci, cum revista izbutește să-și mențină prospețimea în pofida scurgerii timpului. Nu știu alt caz, în întreaga presă postdecembristă, al unei reviste democratice dedicată apărării valorilor societății civile care să fi probat o asemenea consecvență și să fi atins o asemenea performanță de longevitate.

Am multe amintiri legate de revistă. Voi povesti aici două, cu precădere relevante pentru că sunt direct legate de două momente-cheie, unul negativ și celalalt pozitiv, din istoria recentă a României. Primul episod a avut loc în iunie 1990. Eram la București, am mers la sediul GDS în dimineața zilei de 13 iunie, împreună cu Tudor Jebeleanu și, cred, Dan Petre. Se afla acolo Gabriel Andreescu, era și atașata culturală americană, admirabila Agota Kuperman. A apărut un student, venea de la Arhitectură, era bandajat la cap, fruntea îi era însângerată. Vorbea tremurând, avea un chip supliciat, ne-a povestit despre ororile comise de bandele securisto-minerești aduse la București de tandemul Ion Iliescu-Petre Roman. Eram în curte, de pe stradă se auzeau strigăte, am înțeles că se apropiau falangele de mineri, îndrumate de securiștii lui Voican și Măgureanu. Nu știu ce le-a spus Gabriel Andreescu, dar nu au intrat să devasteze sediul GDS, cum probabil era plănuit. Bănuiesc că și-a folosit întreaga capacitate de convingere, oricum eram cu toții îngroziți. A fost momentul în care am realizat sur le vif cât de amenințată este încă firava societate civilă din România și m-am jurat că voi povesti tot ce-am văzut de îndată ce voi ajun­ge acasă, în Statele Unte. Am făcut-o acolo, în The New Republic, dar și în țară, într-un interviu din 22 luat de Raluca Barac pe 16 iunie, intitulat Paradoxul român (a apărut în numărul din 3 august 1990 și este inclus în cartea Ghilotina de  scrum, Polirom, 2002). Unul dintre subtitlurile acelui dialog era: Experimentul neoperonist de la București.

Celălalt moment esențial pentru mine a avut pe 19 decembrie 2006, a doua zi după ședința parlamentului când  președintele Traian Băsescu a condamnat dictatura comunistă drept ilegitimă și criminală pe întreg parcursul existenței sale. Eram mai mulți prieteni strânși in biroul Rodicăi Palade, ciocneam șampanie, mâncam tort. Mihnea Berindei m-a chemat la telefonul din secretariat, mi-a spus că la celălalt ca­păt al firului se află Monica Lovinescu. Emoționat, am luat receptorul și i-am spus că asistasem, cu o zi înainte, la un moment cumplit, cu circul obscen al lui Vadim și al bandei sale. Monica mi-a răs­puns: „Nu contează, domnule Tismăneanu, noi am învins“. Mi-au dat lacrimile.