Pe aceeași temă
Faptul că a existat o presiune constantă a URSS asupra României nu trebuie să ne împiedice a vedea că Bucureştiul a dus o politică necorespunzătoare în Basarabia în perioada interbelică: administraţie incompetentă, coruptă, care nu a înţeles specificul, nevoile şi aşteptările oamenilor de acolo. Mai ales lipsa de interes, inabilitatea conducerii statului român în a atrage locuitorii Basarabiei iese în evidenţă la decenii bune de la petrecerea evenimentelor. Aşa se explică în bună măsură lipsa de loialitate faţă de statul român în perioada interbelică a unei părţi a populaţiei locale.
La 23 august 1939, Europa a fost luată prin surprindere de semnarea, la Moscova, a pactului Ribbentrop-Molotov (sau Hitler-Stalin). Oficial, era vorba de un pact de neagresiune între Germania şi URSS, dar, în fapt, prin protocolul adiţional secret, s-au pus bazele împărţirii sferelor de influenţă în centrul şi estul Europei. În articolul 3 se prevedea: „În privinţa Europei Sud-Estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii“.
Cel de-al doilea război mondial avea să înceapă prin atacarea Poloniei de către Germania nazistă la 1 septembrie 1939, la împărţirea celei dintâi luând parte din 17 septembrie şi URSS. România şi-a declarat neutralitatea în acel context, însă izolarea diplomatică a ţării era o realitate percepută de mulţi ca atare.
În 1940, România a cunoscut un dezagreabil dezacord între declaraţiile responsabililor politici şi faptele acestora. În contradicţie cu clamarea, în 1939-1940, a rezistenţei cu orice preţ împotriva oricărei agresiuni, în iunie 1940 graniţele statului român se prăbuşeau la Est. Şi aveau să se prăbuşească în câteva luni şi la Nord-Vest şi Sud-Est. Însuşi Carol al II-lea declara la Chişinău, pe 6 ianuarie 1940, că România nu va ceda nicio parte din teritoriul său. Evidentul divorţ între vorbe şi fapte nu se înregistra pentru prima dată şi nu avea să fie nici ultima oară. De fapt, în general, discursurile liderilor politici români, în special cele ale lui Carol al II-lea, s-au dovedit „baloane de săpun“. Fraze sforăitoare şi atât. Retorica nu a fost urmată de acţiune.
În seara zilei de 26 iunie 1940 (miercuri), la ora 22,00, Gheorghe Davidescu, trimisul extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Moscova, a fost chemat de către V.M. Molotov, ministrul de Externe al URSS, care i-a înaintat un ultimatum. În preambulul notei, istoria şi realităţile etnice din Basarabia erau mistificate: „În anul 1918 România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu Ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană“. Sovieticii considerau că slăbiciunea lor militară era de domeniul trecutului, astfel încât sosise momentul rezolvării problemei Basarabiei, prin înapoierea acesteia. De asemenea, în nota ultimativă se aprecia că era necesară cedarea către URSS şi „a acelei părţi a Bucovinei a cărei populaţiune este legată în marea sa majoritate cu Ucraina sovietică prin comunitate de limbă şi compoziţiunea naţională“. Mai era găsită o „justificare“ pentru această din urmă solicitare: „Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părţii de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS-ului şi populaţiei Basarabiei prin dominaţiunea de 22 ani a României în Basarabia“.
România a încercat în 27 iunie 1940 să afle care era poziţia Germaniei şi Italiei, să obţină medierea sau chiar ajutorul acestora. Ambele puteri au îndemnat însă România să cedeze. Aliaţii din Înţelegerea Balcanică, îndeosebi Iugoslavia şi Grecia, au îndemnat la rândul lor România să nu tulbure pacea acestei părţi de Europă. În iunie 1940 Bucureştiul nici măcar nu a mai apelat la Franţa şi Marea Britanie, care acordaseră garanţii României în aprilie 1939, dat fiind că prima tocmai îşi recunoscuse înfrângerea în faţa Germaniei, iar cea de-a doua era practic asediată în insula ei.
Pe 27 iunie 1940 (joi), la ora 12.00, Carol al II-lea a convocat Consiliul de Coroană, pe ordinea de zi fiind un singur punct: ultimatumul sovietic. Potrivit relatărilor lăsate de participanţi, Gheorghe Tătărescu, primul ministru, a prezentat nota sovietică, ideea guvernului român de a solicita discuţii cu sovieticii, precum şi atitudinea Germaniei şi Italiei. Generalul Florea Țenescu, şeful Marelui Stat Major, a descris situaţia militară, insistând asupra faptului că exista riscul ca România să lupte pe trei fronturi – cu URSS, Ungaria şi Bulgaria –, ceea ce ar fi însemnat un dezastru. Printre altele, el a precizat că, împreună, forţele celor trei ţări aflate la graniţele României erau covârşitoare, totalizând 140 de divizii, dintre care 100 de divizii de infanterie, 20 de brigăzi de infanterie şi 7 brigăzi moto şi de paraşutişti erau ale sovieticilor. În fapt, cifrele erau mult exagerate. S-a insistat pe necesitatea de a păstra armata intactă. În Consiliul de Coroană exista atunci un oarecare echilibru, totuşi cu predominarea celor care erau pentru cedare.
Guvernul de la Bucureşti a remis răspunsul său Kremlinului pe 27 iunie 1940, în care preciza că era „gata să procedeze imediat şi în spiritul cel mai larg la discuţiunea amicală şi de comun acord a tuturor propunerilor emanând de la Guvernul sovietic“. Sovieticilor li se solicita să indice locul şi data discuţiilor, care se spera că aveau „să creeze relaţiuni trainice de bună înţelegere şi prietenie între URSS şi România“.
Pe 28 iunie 1940 (vineri), URSS a adresat României o nouă notă ultimativă, prin care se „propunea“: „1. În decurs de patru zile, începând de la orele 14, după ora Moscovei, la 28 Iunie, să se evacueze teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de trupele româneşti;/ 2. Trupele sovietice în acelaşi timp să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de Nord a Bucovinei;/ 3. În decursul zilei de 28 Iunie trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuţi, Chişinău, Cetatea Albă;/ 4. Guvernul Regal al României să ia asupra sa răspunderea în ceea ce priveşte păstrarea şi nedeteriorarea căilor ferate, parcurilor de locomotive şi vagoane, podurilor, depozitelor, aerodromurilor, întreprinderilor industriale, uzinelor electrice, telegrafului;/ 5. Să se numească o Comisiune alcătuită din reprezentanţi ai Guvernelor Român şi URSS, câte doi din fiecare parte, pentru lichidarea chestiunilor de litigiu în legătură cu evacuarea armatei române şi a instituţiilor din Basarabia şi partea de Nord a Bucovinei“. Sovieticii solicitau ca guvernul român să răspundă acestor „propuneri“ până cel târziu la ora 12,00 în cursul aceleiaşi zile, conform orei Moscovei.
În urma deciziei formale din Consiliul de Coroană, România a acceptat ultimatumul sovietic. Conform „votului“, 20 de membri au fost pentru cedarea teritoriilor revendicate de sovietici, unul dintre participanţi a fost „expectativ“ şi doar 6 membri ai Consiliului s-au pronunţat pentru rezistenţă. În răspunsul către Moscova se preciza chiar de la început: „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiunile de evacuare specificate în răspunsul sovietic“. Se solicita însă prelungirea termenelor de evacuare a teritoriilor în discuţie, invocându-se inundaţiile care stricaseră căile de comunicaţie.
Carol al II-lea avea să noteze în jurnalul său: „consider că se face o foarte mare greşeală de a ceda, fără nici o rezistenţă, aproape un sfert din ţară, dar mă văd copleşit de avizul marii majorităţi a acelora cărora le-am cerut sfatul“. Dincolo de retorică, responsabilitatea pentru decizia din seara zilei de 27 iunie 1940 revine în primul rând regelui. Acesta a folosit Consiliul ca paravan pentru a-şi camufla responsabilitatea. Declaraţiile sale publice şi de jurnal pentru păstrarea integrităţii ţării, pentru rezistenţă nu s-au concretizat. Consiliul de Coroană nu avea putere de decizie conform Constituţiei din februarie 1938. Cel care avea dreptul de a declara război, de a ordona armatei să lupte era regele, nu altcineva. Carol al II-lea a făcut un joc ciudat. Era interesat practic mai mult de cum avea să rămână în istorie (vezi Însemnările sale), dar nu şi-a asumat responsabilitatea cedării teritoriilor estice ale României. Paradoxal, varianta lui de interpretare pare să se fi impus în discursul public, chiar şi în cel istoric de după 1989.
Dincolo de voinţa ei de a lupta, armata română a fost nevoită să se retragă, din ordin, chiar din ziua de 28 iunie 1940, în condiţii foarte grele, făcând faţă provocărilor unor grupuri de agenţi sovietici, ostilităţii unei părţi a populaţiei locale, agresiunii trupelor sovietice, acestea blocând căile de comunicaţie, confiscând materiale de război, reţinând, maltratând şi chiar ucigând militari români. Reprezentanţii administraţiei româneşti s-au evacuat în condiţii asemănătoare. Şi mai dificilă a fost situaţia refugiaţilor, mulţi nereuşind să plece decât cu hainele de pe ei. O dramă în mii de acte se desfăşura de la Hotin la Marea Neagră şi de la Nistru la Prut.
Autorităţile române se temeau, la sfârşitul lunii iunie-începutul lunii iulie 1940, că, în contextul ocupării Basarabiei, sovieticii nu se vor opri la Prut, ci vor ajunge chiar pe Siret sau la Carpaţi. Agresiunea sovietică din iunie 1940 a dus practic la apariţia unei tensiuni deosebite între România şi URSS, vecină cu starea de război. //
* Parte a textului introductiv la Catalogul expoziţiei Cedarea Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa (iunie 1940) - între neputinţă şi iresponsabilitate. O perspectivă românească, organizată de Arhivele Naţionale ale României în colaborare cu Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Serviciul Istoric al Armatei şi Arhiva Naţională de Filme. Vernisajul va avea loc în data de 21 septembrie 2010 la sediul Arhivelor Naţionale ale României din Bvd. Regina Elisabeta nr. 49. Expoziţia este deschisă publicului în perioada 22 septembrie - 21 decembrie 2010, de luni până vineri, între orele 8.30-15.30, accesul fiind liber.
