De același autor
Publicată în seria „East Central and Eastern Europe in the Middle Ages, 450‑1450”, a Editurii Brill, cartea lui Iurie Stamati The Slavic Dossier. Medieval Archeology in the Soviet Republic of Moldova nu este o lucrare de arheologie, nici măcar de istorie medievală, ci este despre arheologi, despre competiția lor pentru poziții și resurse, despre politruci, propagandiști, despre felul în care puterea politică utilizează arheologia în scopuri ideologice și despre felul în care arheologii manipulează lumea politică în scopuri personale.
Cartea lui Stamati este un veritabil thriller care se citește pe nerăsuflate. În rolul victimei este arheologia. Locul acțiunii este Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Principalele personaje: arheologii care au săpat în RSSM, după 1946, în căutarea slavilor și apoi pentru a explica etnogeneza moldovenilor. Două portrete sunt bine desenate de autor și domină povestea spusă de Iurie Stamati: Gheorghii Fedorov (1917-1993) și Ion Hîncu (1931-2003). Ei sunt liderii celor două „școli”, curente în arheologia de la Chișinău. Primul scoate în evidență rolul slavilor, al doilea, rolul populației băștinașe, neo-latine în formarea populației care locuiește între Prut și Nistru. Personajele secundare sunt distribuite pe trei scene, departe una de alta geografic (Moscova, Chișinău și București), dar care comunică între ele. În anumite perioade, ele comunică surprinzător de intens. Printre personajele secundare de la Chișinău, amintesc Gheorghii Smirnov, Gheorghe Cebotarenco, Pavel Bîrnea, Lazar Polevoi, Isak Rafalovici, Emmanuil Rikman, Boris Vizer, Artiom Lazarev. De la București și Iași: Ion Nestor, Maria Comșa, Constantin Daicoviciu, Dan Gh. Teodor, Radu Vulpe. De la Moscova: Boris Rîbakov, Artemi Arțihovksi și însuși Leonid Brejnev.
Cartea este o variantă extinsă, tradusă din franceză în engleză, a tezei de doctorat susținute în 2015 de autor la Universitatea Laval sub coordonarea profesorilor Laurier Turgeon și Allison Bain. Iurie Stamati s-a născut în URSS, a studiat istorie la Chișinău și Cluj, apoi studii aprofundate la École doctorale en sciences sociales (2004) din cadrul Universității din București. A emigrat peste Atlantic, împreună cu familia. Astăzi predă cursuri de istoria Rusiei și a URSS la Université Laurentienne, Sudbury, Canada.
În cercetarea doctorală, Iurie Stamati și-a propus să explice miza „dosarului slav” din arheologia din RSS Moldovenească. Același material arheologic, aceleași vestigii erau interpretate diferit.
Slavii la Chișinău
La întrebarea care e locul slavilor în istoria RSSM, rolul slavilor în geneza moldovenilor și culturii lor – subiect central pentru istoricii de la Chișinău – s-au formulat două răspunsuri. Primul discurs, dominant, afirmă că din secolul al IV-lea până în secolul al XIV-lea, teritoriul a fost locuit de slavi, care au venit în câteva valuri și sub diverse nume. Populația neo-latină a venit mai târziu, din Transilvania, și a pătruns pe teritoriul RSSM în secolele al XIII-lea și al XIV-lea. Grupul etnic moldovenesc este rezultatul coabitării celor două grupuri. Acest discurs a fost șlefuit de arheologul Gheorghii Fedorov. Al doilea discurs apare la sfârșitul anilor 1950, principalul reprezentant este Ion Hîncu, care, fără să nege rolul slavilor, privilegiază aportul vlahilor la formarea poporului moldovenesc. Autorul acestui discurs subliniază că neo-latinii sunt autohtoni, nu au venit din alte părți. Această teorie devine pentru scurt timp dominantă, în a doua parte a anilor 1970, odată cu ocuparea postului de șef al Secției Arheologie a Academiei de Științe de la Chișinău de către Hîncu.
Această dispută apare pe fondul afirmării ideii existenței unui grup etnic moldovenesc, diferit de cel românesc prin istorie, cultură și limbă și legat strâns de lumea slavilor de Est. Conceptul de limbă moldovenească, apărut în anii 1920, a fost acceptat fără rezerve la nivel oficial. S-a încercat construirea unei limbi diferite de cea română, prin alfabet chirilic, promovarea unor cuvinte slave, regionalisme și arhaisme sau chiar prin introducerea directă a unor cuvinte rusești sau ucrainene. Odată cu reformele lui Mihail Gorbaciov, s-a revenit la alfabetul latin și s-a adoptat norma limbii române standardizate (1989).
După război, arheologia și-a asumat sarcina de a oferi noi argumente teoriei moldovenismului. Cine se așteaptă să găsească aici un plan dibaci construit la CC al PCUS sau în sediul central al KGB din Piața Lubianka o să fie dezamăgit. E mai mult o competiție între arheologii de la Chișinău și Moscova pentru resurse și poziții decât un scenariu croit la Kremlin. Capitolul I („The Birth of a Paradigm: Moldovan Archaeology and the Slavic Problem”) prezintă începuturile arheologiei moldovenești de la Dimitrie Cantemir la Pan Halippa, trecând prin celebra Societate de Istorie și Antichități de la Odessa.
Cel mai important centru de cercetare din perioada postbelică era Secția de Arheologie a Academiei de Științe a RSSM. În 1964, aceasta număra 9 angajați. După destrămarea Uniunii Sovietice s-a transformat într-un Institut de Arheologie și Istorie Veche, cu 30 de oameni. Până la sfârșitul anilor 1960, arheologia moldovenească era controlată de Institutul de Arheologie de la Moscova. De fapt, începuturile arheologiei în RSSM se leagă de numele lui Gh. Fedorov, reprezentantul institutului moscovit la Chișinău. Ultimul cuvânt în alegerea șefului Secției arheologice de la Chișinău l-a avut mereu directorul Institutului de Arheologie din capitala URSS. După 1970, arheologii de la Chișinău s-au bucurat de o mai mare autonomie în raport cu Moscova. Cu toate acestea, rapoartele de săpături, studiile și cercetările erau scrise și publicate în limba rusă, ceea ce deosebea arheologii moldoveni de colegii lor ucraineni, baltici sau caucazieni. Potrivit autorului, asta se explică prin faptul că școala de arheologie de la Chișinău era în limba rusă, pentru că nu exista o tradiție locală. Un alt detaliu important subliniat de autor merită reținut: arheologia sovietică moldovenească nu a fost niciodată marxistă. Arheologii de la Chișinău nu au dezvoltat și nici nu au utilizat vreo metodologie marxistă.
Un rol important în apariția arheologiei moldovenești l-a jucat Gh. Fedorov, figură controversată, care până astăzi stârnește pasiuni (cap. 2, „Georgii Fedorov and the Building of Slavic Archaeology in the MSSR”). Adversarii l-au acuzat că ar fi fost un șarlatan care a falsificat urmele arheologice, că a fost un agent al panslavismului, al KGB-ului, reprezentant oficial la Chișinău al stăpânilor de la Moscova. Fedorov a făcut studii (chiar în anii Marii Terori) la Universitatea din Moscova, unde a fost format de cunoscuții arheologi Arțihovksi și Rîbakov. Antistalinist declarat ce a frecventat cercurile disidenților sovietici, Fedorov aducea pe șantierele pe care le conducea în RSSM oameni trecuți prin Gulag, aflați pe lista neagră a regimului, care găseau foarte greu de lucru. În vremea lui Nikita Hrușciov, Fedorov a semnat mai multe petiții de protest în sprijinul unor intelectuali persecutați. A fost urmărit de KGB; el și discipolii săi moldoveni au fost de mai multe ori anchetați de poliția politică; în cele din urmă, în 1975, KGB a pus capăt cercetărilor lui arheologice din RSSM. Până la destrămarea URSS n-a mai reușit să publice nimic din cercetările sale. În 1990 s-a mutat la Londra, unde a murit în 1993.
Cel descris în amintirile unor contemporani drept „unealtă a KGB”, „agent al Moscovei”, conformist și acuzat că ar fi falsificat grav istoria moldovenilor a avut mai multe dosare de urmărire, primul fiind deschis în 1947, când, pe fondul campaniei antisemite, a fost arestat un prieten de-al său, poet evreu condamnat ca „element social periculos”. KGB l-a supravegheat îndeaproape și anchetat de mai multe ori pe fiul arheologului, pictorul Mihail Fedorov-Roșal.
Poziția sa de autoritate se explică prin faptul că a lucrat împreună cu Rîbakov, șeful arheologiei sovietice, vreme de decenii (a condus Institutul de Arheologie din Moscova între 1956 și 1987). Vanitos, cu uriașe pretenții intelectuale, autorul unor lucrări tipărite în sute de mii de exemplare, talentat, dar total diletant, mai mult folclorist și etnograf decât arheolog, Rîbakov a încetat să mai fie luat în serios ca savant încă din timpul vieții. Analiza probelor strânse l-a determinat pe Stamati să ajungă la concluzia că Fedorov n-a fost un proiect al Kremlinului sau al KGB. Cele mai veridice surse indică faptul că a convins conducerea institutului de la Moscova să-l trimită la Chișinău ca să caute urmele vechilor triburi slave. În climatul slavofil din URSS, proiectul a fost îmbrățișat cu entuziasm. În plus, a vrut susținerea autorităților din RSSM.
Celălalt personaj important al poveștii spuse de Stamati este Ion Hîncu, singurul arheolog basarabean care a îndrăznit să susțină o teorie în care moldovenii erau elementul autohton, găsit de slavi la sosirea pe teritoriul RSSM (cap. 3, „The Indigenous Character of the Moldovans, a Singural View”).
Concepția lui Hîncu este explicată de autor prin contaminarea acestuia cu ideile arheologilor de la București. Pretext pentru un excelent capitol privind relațiile dintre arheologia sovietică și cea românească. Chiar dacă nu sunt lucruri fundamental noi, introducerea Chișinăului în ecuația București-Moscova oferă o perspectivă nouă. Contactele dintre arheologii români și cei sovietici au început abia la mijlocul anilor 1950. Între 1956 și 1958, intensitatea schimbului de cercetători între București și Chișinău, expoziții de pictură și sculptură, prezentări de filme românești în RSSM, este fără precedent. La Chișinău se organizează cu mare pompă Zilele Culturii Române și mai multe delegații din RSSM vizitează România. Arheologii și istoricii au beneficiat și ei de deschiderea politică fără precedent.
La București și la Iași, slavii au ghinion. Ceva mai mult noroc au la Cluj
În viziunea oficială a istoriografiei române, slavii joacă un rol important. Triburile slave au ajuns pe teritoriul actual al României în sec. al IV-lea și au avut o contribuție politică, economică, socială și culturală decisivă. Principalul oficial al istoriografiei române, Mihail Roller, considera că teritoriul dintre Carpații Orientali și Nistru făcuse parte din statul kievean. Arheologii nu au dezamăgit puterea comunistă. Din 1949, aria „siturilor slave” creștea într-un ritm accelerat. De astfel de argumente avea Roller nevoie. Dacă la Cluj, Constantin Daicoviciu era campion la descoperit slavi, pe care atunci când au venit ungurii în Transilvania i-au găsit amestecați cu populație locală, vlahă, la București, arheologi din generația mai veche, Ion Nestor și Vladimir Dumitrescu, au opus rezistență. Nici la Iași, slavilor nu le-a fost mai bine, rapoartele arheologilor moldoveni înregistrând situri ale populației localnice și abia în câteva găsindu-se urme slave. În vreme ce câteva sute de metri mai încolo peste Prut, siturile arheologiilor sovietice erau exclusiv slave. Abia cu Maria Comșa, specialista incontestabilă în slavi a arheologiei românești, cercetătorii sovietici au găsit un interlocutor la București. Numai că poziția ei de putere și prestigiul său nu erau pe măsura celor ale prof. Nestor, cu care s-a aflat în conflict. Dacă influența Mariei Comșa asupra arheologiei românești e discutabilă, în schimb, influența studiilor ei asupra arheologiei sovietice se poate observa până astăzi. De pildă, faptul că istoricii ruși acceptă existența unei componente neo-latine în cultura Dridu, pe care Comșa a numit-o Cultura Balcano-Danubiană, denumire preluată și de arheologii sovietici.
Dacă paginile redactate de Maria Comșa în tratatul Academiei RPR de Istoria României surprind rolul slavilor în accelerarea relațiilor feudale (deci rol pozitiv), câțiva ani mai târziu, în sinteza de Istoria românilor, coordonată de Andrei Oțetea, slavii sunt un factor de destabilizare. Programul PCR (1975) i-a scos cu totul pe slavi din etnogeneza românilor, care rămâne rezultatul fuziunii dintre daci și români.
Ion Hîncu s-a inspirat din arheologii români, cel mai probabil din Maria Comșa. Au fost tentative de a-l zugrăvi pe Hîncu drept naționalist român, chiar șovin. Nimic mai puțin adevărat. În memoriile sale, Scara vieții (2016), nu e nimic antirusesc. Soția sa era rusoaică, venită de la Moscova. Reducerea importanței slavilor și accentul pe populația autohtonă, care vorbea o limbă neo-latină, au fost o teorie tolerată printre arheologii moldoveni.
Schimbările din Academia de Științe de la Chișinău au făcut ca această teorie tolerată inițial, care reducea rolul slavilor și-l creștea pe cel al populației locale, să devină oficială. E drept, pentru scurt timp. Asta se întâmplă în contextul reluării procesului de korenizațiia (indigenizare), adică de scoatere în față a reprezentanților „naționalității titulare”, în cazul RSSM, a moldovenilor. Procesul s-a desfășurat în anii 1930. Acest puseu târziu de la Chișinău s-ar putea explica prin promovarea în funcții administrative a unor transnistreni care aveau în memorie acea perioadă și încercau s-o repete, de astă dată la Chișinău.
Iurie Stamati identifică personajele-cheie: Boris Vizer și Artiom Lazarev. Cel mai important este cel din urmă. Lazarev a avut o carieră spectaculoasă, care s-a întrerupt brusc în 1963, pe motiv de naționalism moldovenesc. Câțiva ani mai târziu, în 1966, după vizita la București, în drum spre Moscova, Leonid Brejnev a trecut prin Chișinău. Acolo ar fi cerut să se vadă cu Lazarev, alături de care lucrase la începutul anilor 1950, când Brejnev fusese numit prim-secretar la Chișinău. În discuțiile dintre cei doi a apărut probabil ideea cărții „Problema basarabeană”, publicată în 1974. Lazarev oferea un răspuns cu aspect academic „pretențiilor” românești asupra Basarabiei, în condițiile în care Ceaușescu ridicase chestiunea în fața lui Brejnev.
Lazarev era naționalist moldovean, dedicat construirii unei „adevărate republici moldovenești”. El a scris o istorie care să pună accentul pe „vechimea” moldovenilor pe teritoriul RSSM. Numit în 1968 rector al Universității din Chișinău, din 1970 membru corespondent și din 1976 membru plin al academiei, al cărei vicepreședinte a fost, Lazarev i-a cerut lui Vizer să inițieze korenizațiia, adică promovarea moldovenilor, deci moldovenizarea Institutului de istorie al Academiei. În procesul de promovare a „cadrelor naționale”, Lazarev a sprijinit candidatura lui Hîncu la șefia Secției de Arheologie de la Chișinău. Esența politicii de moldovenizare este explicată de Lazarev într-o discuție cu Nicolae Chetraru, din care Stamati publică un fragment (pp. 222-223). Importantă de reținut este concluzia autorului: „The campaign for an indigenous history of the Moldovans was a private initiative of Lazarev”. Academicianul Rîbakov, care avea ultimul cuvânt în numirea șefului arheologilor din RSSM, nu aprobase viziunea lui Hîncu asupra etnogenezei. Dorința lui Hîncu de a arăta că moldovenii sunt autohtoni (iar rușii venetici, se subînțelegea!) nu era importantă pentru nomenclatura de partid, ci era o inițiativă a lui Lazarev și Vizer. A reușit pe moment doar pentru că Lazarev avea sprijinul personal al lui Brejnev.
Atât Vizer, în fruntea Institutului de Istorie, cât și Hîncu, în cea a Secției de Arheologie, au sfârșit prin a provoca nemulțumirea subordonaților, care s-au plâns la Moscova. În cazul lui Hîncu, scrisorile și memoriile au mers la Rîbakov și în ele se încerca demascarea unui „grup naționalist”. Câtă vreme Lazarev le asigura protecție, politica de moldovenizare continua. La rândul lui, Lazarev era susținut de președintele Academiei, Iakim Grosu. Acesta însă moare în 1976; candidatura lui Lazarev a fost respinsă, este preferat un biolog. Relația personală a lui Lazarev cu Brejnev nu l-a mai ajutat. Probabil că Lazarev era perceput la Moscova ca un naționalist periculos. Supărat că n-a fost ales președinte, Lazarev și-a dat demisia din funcția de vicepreședinte. Lipsiți de protecția acestuia, Vizer și Hîncu au fost schimbați din funcție. Hîncu, care stârnise mari dușmănii în Secția de Arheologie, a fost transferat la Sectorul Monumente Istorice, ce ținea de Secția de Etnografie și Artă a Academiei. Va rămâne foarte activ în următoarele decenii și va face mult pentru prezervarea moștenirii arheologice și protejarea patrimoniului arhitectural. Mutarea lui la altă secție a evitat un scandal, într-un moment tensionat. Noua conducere a academiei nu avea nevoie de scandal. KGB-ul local a închis repede ancheta, nu avea nevoie de un martir. Abia în vremea reformelor lui Gorbaciov, Ion Hîncu s-a putut întoarce la arheologie.
Am relatat aici povestea principalelor personaje ale acestei teze de doctorat, veritabil roman de aventuri. Foarte minuțios și scrupulos documentată, cercetarea se bazează pe mult material inedit, din Arhiva Academiei de la Chișinău, dar și pe interviuri de istorie orală. E un travaliu enorm, pe durata multor ani. Cartea de față este o remarcabilă contribuție la istoria intelectuală nu doar a RSSM, ci și a României Populare. Cei care se vor ocupa de istoria arheologiei și de istoriografia românească în vremea comunismului vor trebui să poposească pe paginile acestei cărți pentru a înțelege resorturile conflictului dintre istoricii români și cei sovietici. Și rolul neașteptat de important pe care-l joacă aici Chișinăul. Un prim pas ar fi traducerea acestei cărți și publicarea ei în România. //
De la stânga la dreapta Ion Hîncu (arheolog Chișinău), Valentin Zelenciuc (etnolog, Chișinău), soții Maria și Eugen Comșa (arheologi București), persoană neidentificată, Gh. Fedorov (arheolog Moscova), persoana neidentificată; în fața Ateneului Român, la București (probabil toamna 1958)
De la stânga Ion Hîncu și Gheorghii Fedorov, pe șantierul arheologic Alcedar (RSSM), 1950.
Iurie Stamati
The Slavic Dossier. Medieval Archaeology in the Soviet Republic of Moldova: Between State Propaganda and Scholarly Endeavor
Translation by Ruxandra Iuliana Petrinca,
Brill, Leiden/Bostan
2019, 310 p.
