Cultura romana in spatiul american

Sunteti directoarea ICR dintr-o metropola ca New Yorkul, unde trebuie sa “plasati” cultura ro­ma­neas­ca. Ce faceti, ce strategii aveti?

Exista, cred eu, doua aspecte: cum faci sa existi, pe de o parte, ca organizatie cul­turala, intr-una dintre marile metropole artistice ale lumii, daca nu chiar metropola artistica a lumii, si doi, cum faci ca, prin programul pe care il ai ca institut cultural, sa dai o imagine emanci­pata despre ceea ce este Romania de azi. Aceste doua obiective merg im­­preu­na. E limpede ca stereotipurile de­spre cum este Romania sunt puternice. Intotdeauna, stereotipiile au o valoare pozitiva si una mai putin pozitiva, dar ata­ta vreme cat ele exista, te gandesti ce poti face ca sa le dai o valoare in favoarea obiectivelor tale. Pe de o parte, in America, Romania e perceputa mai mult ca apartinand unei regiuni decat ca o tara in sine.

In ceea ce priveste “specificul na­tional”, avem o imagine vetusta, adica a unei tari care nu e emancipata, nu e modernizata. Dar multi americani din America profunda (nu din New York) cred ca in Franta nu e apa curenta…

In spatiul american exista, de ase­me­nea, comunitati romanesti importante in marile metropole, cu o valoare comu­ni­ta­ra notabila. Aceasta diaspora a in­­tretinut o viziune identitara foarte apa­sata despre ce suntem noi ca romani, punand in valoare ceea ce este conservator in cultura noastra, folclorul, nostalgiile despre trecut, despre un spatiu ro­manesc care se idilizeaza pe masura ce te indepartezi de el si il traiesti la distanta.

Sa spunem lucrurilor pe nume: este vorba de colinde cantate de Hrusca de Craciun, de servetele popu­lare de la artizanat, de romante, de Carul cu boi al lui Grigorescu...

Asta e, in orice caz, unul dintre stereotipurile majore in ceea ce ne priveste. La chestiunea asta se adauga intregul arsenal simbolic al Romaniei comuniste si postcomuniste. Avem de-a face cu un strat al comunitatii romanesti care a plecat din tara impotriva regimului comunist si o alta parte care a venit din Romania ca reprezentare a regimului. Daca faci arheologia empirica acestor ca­tegorii ale diasporei, observi ca ele vin cu niste valori indentitare care in anu­mite cazuri sunt si niste valori ideologice foarte importante, valori ale unor vremuri fata de care Romania de azi s-a rupt sau, in orice caz, incearca sa se de­limiteze. Problema e cum gestionezi, cum faci din asta un lucru pozitiv? Poti, pur si simplu, sa negi toata realitatea asta si sa incerci sa iei ca termen de referinta comunitatea romaneasca venita dupa ’95, de pilda, asa cum poti sa in­­cerci sa faci din asta an issue, adica o adevarata chestiune, pe care sa o fo­lo­sesti ca declansator pentru dezbateri de­spre exil, emigratie etc. Dar acestea raman probleme complexe si delicate, in­­­­­trebari cu care ma confrunt si probabil ca ma voi confrunta pe tot parcursul misiunii mele la New York.

Cred insa ca o a treia categorie a ceea ce am putea numi ansamblul simbolic reprezentativ despre Romania este formata din personalitati romane care au ajuns in America si care au lasat o mar­ca spirituala importanta. E vorba despre Eliade (chiar daca in ultimii ani acesta a devenit, din motive conjuncturale, o figura controversata), despre Bran­cusi, Enescu, Norman Manea, Andrei Ser­ban, Liviu Ciulei sau Andrei Codrescu. Aceste individualitati marcante extrem de rayonante au sensibilizat pozitiv constiinta americana in ceea ce ne pri­veste. Din punctul acesta de vedere exis­ta o mare diferenta fata de Europa. Importanta marilor figuri de romani intr-un spatiu cum este cel american determina o atitudine extrem de pozitiva si de deschisa catre ce e Romania, spre deosebire de Europa, unde, fiind vorba despre un spatiu al vecinatatii imediate, al legaturilor istorice construite pe parcursul unei existente comune pe acelasi continent si unde gestiunea relatiilor in­­tre statele mari si mici are o influenta cul­turala notabila asupra perceptiilor, sim­pla prezenta a unor romani de valoa­re nu compenseaza diverse alte stereotipii negative puternice pe care tari europene le-au construit in timp despre tara noastra.

Care sunt diferentele de imagine in­­­­­tre ceea ce se intampla cultural astazi in Romania si imaginea care exista in America?

Din punctul acesta de vedere, asa cum o percep eu in orice caz, are loc o ade­varata ruptura, mai ales la nivelul per­ceptiei culturale. Accelerarea pe care au produs-o ultimii 16 ani, emergenta ar­tis­tica existenta astazi, noile figuri culturale din Romania, noile modalitati, noul mod de lucru, noua conectivitate, inter­na­tionalizarea constiintelor artistilor si operatorilor culturali din Romania, schim­burile, mobilitatea, tineretul asta global, conectat la lume, in fine, aceasta Ro­manie extrem de noua, de moderna e absenta din constiinta americana. Acum vad ca exista tineri artisti romani care vin in America si se integreaza perfect, fara nici un fel de problema in artele vizuale, dans contemporan, teatru. Lucrurile astea se produc atat de natural, ca nici nu mai sunt identificate ca o venire a culturii romane catre State. Eu pe acest culoar intentionez sa merg, in sensul in care, pentru mine, ideea de a avea o strategie “soft”, adica aceea de a impune ideea ca pur si simplu astazi in Romania artele hranite dintr-un trecut complex, contorsionat, conflictual pe alocuri, dar in acelasi timp cu zonele lui de mare frumusete, se manifesta azi si s-au transfigurat intr-o clasa de artisti care abia ies la lumina, multi dintre ei foarte tineri, care se conecteaza la spa­tiul global cu aceeasi naturalete si cu acelasi succes cu care se conecteaza francezii, elvetienii sau englezii din ace­easi generatie.

Prioritatile ICRNY

Un institut cultural trebuie sa aiba grija si de comunitatea traditionalista sau sa promoveze cultura romana de as­tazi?

Raspunsul la intrebarea asta are mai multe dimensiuni subiacente. In primul rand, sa luam chestiunea comunitatii. Prio­ritatea globala astazi a ICR este sa intre in relatie cu institutiile culturale ame­­ricane si sa prezinte cultura romana spa­tiului cultural american. Problema comunitatii romanesti din New York este una complexa, dupa cum spuneam la in­­­ceput. De pilda, cand vorbim despre un public comunitar al ICR, este intotdeauna binevenit la toate manifestarile pe care le facem. Am incercat  si actiuni ale institutului care sunt facute special pentru publicul comunitatii romanesti, dar nu acestea sunt cele prioritare acum. Din pacate, am descoperit la New York ca de fapt nu am de-a face cu un public, ci cu o clientela. Numesc clientela acel public care vine la o manifestare a priete­nului X, dar nu va veni la nici un fel de alt program al institutului, pentru ca el nu vine decat pentru “o seara de bal”. Acest caracter clientelar al publicului nu poate corespunde nici unei strategii de dezvoltare a audientei (audience development). Ma intereseaza sa modific acest tip de realitate, ceea ce sper sa reusesc deja. Nu e foarte simplu, deoarece clientela ICR s-a format in timp si are un caracter oarecum ritualic, stratificat, complex. De altfel, ce spun eu nu in­­seam­na ca oamenii din acest grup nu au si ei dreptul sa isi manifeste si sa isi satisfaca necesitatea de a se intalni, de a isi intretine memoria identitara etc. prin forme culturale la care poate ca trebuie sa ne gandim impreuna. Cred ca tre­buie gasita modalitatea de a sustine si incuraja diaspora. In privinta asta exista, in premiera, in cadrul MAE din Ro­mania, un departament care se ocupa de romanii de pretutindeni si care are acum o perspectiva, dupa parerea mea, foarte justa: proiectele depuse de aso­cia­tiile de romani au acces la fonduri destul de importante.

Dar ICR New York are alta menire si se adreseaza unui public pe cat se poate mai diversificat si mai in legatura cu realitatile americane. Plecarea din Ro­mania azi inseamna deja trecerea de la statutul de emigrant la statutul de expatriat; pentru ca exista inca oameni care pleaca in America pentru ca vor o viata poate mai buna, dar poate ca vor pur si simplu sa calatoreasca, sa aiba un job in alta parte. Lumea de maine va fi compusa din oameni tineri care din ce in ce mai mult vor lucra azi la Tokyo, maine la Viena, poimaine la Paris. No­tiunea de expatriat implica sensul in care omul nu se duce pentru un trai mai bun, ci pentru ca acel job de acolo l-a chemat si el se instaleaza la New York pentru 4 ani sa castige bani, sa faca ceva care ii place. Dupa care, se va duce in alta parte. Exista, asadar, o cate­gorie a tineretului care a plecat din Ro­mania, s-a instalat in America, un tineret talentat, interesant si interesat de arte in general, nu neaparat de artele romanesti, deci care n-are nostalgii, pur si simplu doreste sa mearga in locuri pasionante. Ei, acest public potential nu stie despre ICRNY. Dar in momentul in care institutul incepe sa aiba activitati interesante pentru el, va incepe sa vina. Personal, de acesti romani din afara tarii sunt interesata.

Expozitia DADA a lansat sezonul de toamna al ICRNY si mi-a prilejuit surprize foarte bune in acest sens. Am avut sansa, accidentul fericit de a-l reintalni pe Nic Ularu, care acum este directorul Departamentului de Design de la University of South Carolina. Nu venise pa­na acum niciodata la ICR. I-am vorbit despre faptul ca expozitia DADA e legata de un eveniment si ca nu imi place cum arata institutul, ca trebuie construit un spatiu vizual adecvat. El mi-a spus: “Corina, vin eu si fac decorul la expozitia DADA, fac din asta un proiect pentru studentii mei”. Nic Ularu este un artist roman foarte valoros care a ajuns in America, a facut cariera, el n-are o nevoie de a relua o legatura nostalgica cu Romania, dar doreste sa lucreze cu oameni din grupul lui national, adica il intereseaza sa relege un soi de contact cu Romania prin meseria si arta lui.

Deci incercati sa schimbati con­fi­gu­ratia publicului, iar acesti oameni functioneaza si ca un soi de relee pentru ceea ce vrem sa afirmam de­spre cultura romana.

Absolut, asta este si scopul. Este unul dintre elementele care produc un soi de efect de multiplicare, alaturi de par­teneriatele institutionale.

O alta prioritate in momentul acesta este sa leg ICRNY de restul institutelor europene. In New York, mai mult decat ai putea in Europa, legi relatii de partene­riat cu Institutul Cultural Francez, cu Goethe Institut, cu Institutul Cervantes s.a. Pentru ca, aflandu-ne in spatiul ame­rican, europenii se simt europeni. E foarte interesant. In America este prima data cand directoarea Institutului Francez mi-a spus: vai, dar sunteti romanca, vor­biti o franceza extraordinara! Cand eram in Franta toata lumea ma intreba de unde am accent. Baza unei colaborari e pe cu totul alte considerente, cu totul alti factori intervin in a stabili relatii cu tarile mari europene. Deci parteneriatele cu aceste centre sunt importante. Anul viitor, pentru ca este anul integrarii noas­tre europene, am planuit deja un pro­iect cu Institutul Goethe, cel maghiar si con­su­latul sloven, sub titulatura “Europitch”. Vom invita agentii de publicitate americane sa gandeasca un mod eficient de a comunica despre Europa la New York. Le vom organiza lecturi publice in mari locatii ale New Yorkului, invitand oameni de cultura europeni foarte cunoscuti care sa ii inspire pentru ce vor face. Agentia care va veni cu proiectul cel mai interesant, va face PR pentru European Dream 2007. Sunt incantata ca biroul executiv al European Dream 2006 m-a invitat sa devin membru, data fiind reu­si­ta proiectelor noastre in festivalul la care au participat alte 22 de tari europene.

Si in fine, prioritara este si sen­si­bi­li­zarea marilor organizatii artistice din New York, Public Library, MoMA, Me­tro­politan Museum, Brooklin Academy of Music. Sunt multumita ca deja am con­tacte cu aceste organizatii. Trebuie sa spun ca in momentul acesta al prezentei mele in America am lucrat foarte bine in mod constant cu doua persoane: dra­ma­turgul Saviana Stanescu, cu care dez­vol­tam New Drama Program (ea e directorul artistic), de schimburi romano-americane in teatrul contemporan, cea­lal­ta este scriitoarea Carmen Firan, care, pe partea de traducere, ne-a pus in legatura cu o serie de editori si apoi am preluat si continuat si eu, si Bogdan Stefanescu, directorul-adjunct al ICR, o serie de contacte. Atat Saviana, cat si Carmen fac asta dintr-o generozitate pa­triotica pe care o gasesc admirabila, din­colo de orice ne-am putea imagina ca ar fi interese profesionale sau personale.

Proiecte si colaboratori

Sa vorbim despre proiecte con­cre­te.

Incepusem deja sa va spun despre expozitia DADA… born Romania, care a fost un eveniment reusit.

Expozitia de la ICR s-a vrut o addenda romaneasca la marea expozitie DADA de la MoMA, unde Marcel Iancu si Tzara erau prezentati ca “…born Romania”. Am gasit o extraordinara reactivitate din partea Consulatului Elvetiei la New York, care imediat a spus ca-l aduce pe curatorul Cabaretului Voltaire din Zürich, de asemenea din partea lui a lui Tom Sandqvist, venit din Suedia, care a scris Dada East: the Romanians of Cabaret Voltaire, publicata in America anul acesta. El a venit sa con­ferentieze. Nic Ularu a refacut Laptaria lui Enache undeva intre auditorium si biblioteca ICR, un grup de actori au recitat din manifest si din texte dada, iar Muzeul National de Arta ne imprumuta doua tablouri originale ale avangardei, unul dintre ele, portretul lui Tzara de Maxy. Am avut documente originale si panouri aduse prin bunavointa lui Nicolae Tone din colectia lui de documente originale ale revistelor Contimporanul. La deschidere, Virgil Nitulescu, consilierul ministrului Culturii si unul dintre coautorii morali ai acestui eveniment, a recitat din Urmuz, a fost un moment ex­traordinar - directorul Centrului Maghiar mi-a spus ca e gelos pe noi! De ase­menea, a fost prezenta directia ICR, prin Raluca Truscanu si Irina Ionescu. Iar la inchidere, au venit curatorii de la MoMA si doamna Mariana Stoian, ca reprezentanta a Ministerului Afacerilor Externe (gratie caruia am putut expune cele doua tablouri originale in galerie - le multumesc si pe aceasta cale). Nicki Wolcz, profesor la Columbia, a facut un moment inspirat dada pentru inchidere, de asemenea. Revista Studio International a consemnat evenimentul intr-un articol amplu. Tot in toamna asta, un in­­treg ciclu de programe a intrat in Festivalul European Dream al centrelor culturale europene din New York, editia 2006, despre care vorbeam mai devreme. In acest ciclu, ICRNY a organizat si initiat o masa rotunda cu filmul european, co-moderata de Richard Pena, di­rectorul de la Film Society of Lincoln Center, si de Mihai Chirilov, directorul TIFF. In continuare, i-am avut ca invitati pe Mihai Mihalcea si pe Eduard Gabia, care au fost prezenti la Springdance Dialogues la Dance Theatre Workshop si ale caror declaratii au aparut in New York Times. Dragos Buhagiar a venit pentru o conferinta si sa faca un “reperaj al spatiului” in cadrul institutului: doresc sa facem o reamenajare, o redecorare a ICNY, o modernizare a interiorului lui in anul urmator. In luna octombrie, concer­tul lui Serban Lupu la Simphony Space in New York s-a bucurat de mare suc­ces, iar la sfarsitul lunii octombrie, im­­preu­na cu Cuny Graduated Center si cu Co­lum­bia University, ICR a fost ini­tia­tor si curator al unor mese rotunde pe tema comparatiei intre politicile si prac­ti­cile culturale in America si in Europa, eu avand aceasta specialitate si fiind so­li­citata sa o folosesc, am exploatat-o in favoarea perceperii ICRNY ca pe o in­sti­tutie culturala cu un profil de competenta interesant si rar. Mesele rotunde si dez­baterile au avut un succes neasteptat de mare si foarte mult public. Aceasta a permis ICRNY sa se inscrie in circuitul institutiilor culturale si academice cu au­toritate din New York. Acum suntem in plina pregatire a festivalului de traduceri si dupa patru reprezentatii si lecturi cu piese de Peca Stefan (reenactment Green Hours, Monday Theatre), care au mers extraordinar de bine, atat lectura de la la Teatrul Lark, cat si Sunshine Play la Telephone Bar si la ICR.

Trebuie sa marturisesc, lucram intr-un ritm infernal si ii sunt recunoscatoare in primul rand Oanei Radu, colaboratoa­rea mea de atatia ani, un om si un profe­sionist exceptional, dar si restului echipei (Bogdan Stefanescu, a carui calitate de traducator de engleza si de specialist in traducere participa la calitatea generala a textelor scrise si a fost un element esential in organizarea festivalului de tra­duceri), lui Mihai Frunza si Nicoletei Frunza, intotdeauna gata sa faca ceea ce pot ca totul sa iasa la timp si bine, lui Georgeta Vladutu (care, desi stie ca va parasi echipa la cererea mea, a avut o conduita extrem de pozitiva si de corecta) pentru eforturile pe care le-au facut (fiecare la nivelul sau de competenta) ca sa repornim o masina de lucru intepenita si sa lucram foarte eficient in conditii de presiune maxima.

Din pacate, dupa DADA, vernisajul foarte interesant al Bienalei Periferic nu a avut un numar mare de vizitatori, dar ga­leria institutului isi reconfigureaza pro­filul si, impreuna cu Matei Bejenaru, directorul Periferic, am gandit cateva evenimente care sa recupereze acest ver­nisaj prea modest pentru valoarea unui proiect care apare in revista ARTFORUM New York din noiembrie intr-o lumina mai mult decat extraordinara. In New York, artele vizuale sunt un capitol aparte, si galeria ICR trebuie sa faca fata prea multor constrangeri legate de pla­sarea noastra intr-un spatiu al unei misiuni diplomatice. Nu intotdeauna putem gasi, cum a fost cazul la DADA sau la Ioana Nemes, un compromis castigator pentru toata lumea.

In sfarsit, dupa festivalul de traduceri si cel al Play Company (cinci autori tineri pusi in scena de o companie americana de teatru) pregatim in luna decembrie, in colaborare cu Tribeca Film Festival, TIFF (Transilvania International Film Festival) la New York, care va fi o celebrare a succeselor de anul acesta ale filmului romanesc, noul val. Festivalul se va deschide cu filmul Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii, al lui Catalin Mitulescu, film trimis de Romania la Oscarul din anul viitor.

Din cate nume mi-ati spus pana acum unul singur nu mi l-ati spus si nu stiu de ce, avand o experienta des­tul de veche si de fructuoasa la Ecumest, si anume Andrei Serban.

Da, pe el nu l-am numit pana acum. Am superstitiile mele, nu vorbesc de­spre lucruri pentru mine foarte importan­te inainte sa le pot concretiza.

Serban nu reprezinta o experienta profesionala a mea doar de cand am fondat ECUMEST-ul. Este artistul gratie caruia, in anii ‘90-’91, am descoperit ca imi place si ca doresc sa ma ocup de or­ganizarea evenimentelor artistice. Teza mea de masterat in management cul­tural european este despre turneele Trilogiei in Italia si Franta. A fost, mai tarziu, primul artist caruia asociatia ECUMEST - specializata in educatie si training in management si politici cul­turale europene - i-a dedicat un program exclusiv si este, de la venirea mea la New York, cel care, desi mi-a spus lu­crurile cele mai neplacute si mai adevarate despre noua mea situatie profesionala, m-a sustinut, profesional si moral, cel mai mult.

Din pacate, in birocratizarea avan­sa­ta a lumii noastre noi n-am ajuns sa stim cum anume sa servim artistul, in modul lui creativ, specific. Critica pe care eu o fac sistemului actual in ma­nage­mentul cultural in cartea mea Another Brick in the wall (Amsterdam Boekmanstichting, 2006) este ca ad­mi­nis­tratia nu mai stie ca e in slujba ar­tistului, si nu artistul in slujba ad­mi­nis­tratiilor. Este oarecum marele impas al perioadei pe care o traim: am reusit sa facem consumul cultural sa fie o marfa, i-am construit structuri in jur, pana la urma structurile sufoca ceea ce ar trebui sa fie actul creativ, in loc ca actul creativ sa dicteze cum sa fie structura. In cazul lui Andrei Serban, proiectul unui centru de cercetare teatrala (pe care mie imi pla­ce sa il vad deocamdata ca pe o aca­demie de teatru itineranta, care sa-i per­mita lui Andrei Serban sa lucreze periodic, dar sistematic, cu actorii, cand el este liber) ar fi modul ideal de a lansa si a stabiliza o relatie romano-americana care sa foloseasca artelor din Romania si sa exploateze inteligent si eficient po­tentialul de relatii institutionale new-yorkez al ICR. Pentru mine, si nu numai pentru mine, e o adevarata suferinta sa vad cum capacitatea aceasta unica pe care Serban o are nu e pusa in serviciul a ceea ce acesti tineri ar putea sa invete de la el. E un proiect de suflet al meu, caruia ii voi da o prima forma, incipienta, anul viitor.

Cum ati conceput proiectul de traduceri?

Exista o bursa dedicata traducerii in limbi straine din literatura romana, pe care a initiat-o Institutul Cultural Roman din Bucuresti, pentru care editurile din strainatate pot sa depuna cereri si sa publice autori romani. In sesiunea din octombrie anul acesta cateva edituri americane interesate in traduceri au depus cereri pentru autori romani, ca urmare a eforturilor sustinute ale ICR din ultimele luni de a promova aceasta bursa; e vorba despre New Directions, Editura Talisman, Dalkey Archives. Tot in cadrul proiectului de traduceri, am depus, impreuna cu Cuny Graduated Center, sub coordonarea Savianei Sta­nescu, o cerere pentru traducerea unei antologii de dramaturgie romana contem­porana, autorii de dupa anul 2000. Am reusit sa publicam Stelian Tanase, Clientii lui Tanti Varvara, si speram sa avem publicatia deja in primavara ur­matoare. Stelian Tanase a facut parte din cei 20 de autori identificati de ICR ca autori prioritari pe care sa-i promovam in 2006.

De unde stiti ce autori intereseaza in America?

Cred ca a avut loc un proces de in­­vatare colectiva si in virtutea diverselor feedback-uri, observatii si dialoguri pe care le-am avut cu Institutul Cultural de la Bucuresti. La ora asta am inteles cu totii, sper, ca un mod mult mai bun de a proceda in cadrul programului de traduceri este sa lasam un timp, sa oferim un cadru de explorare celor din strainatate care sunt interesati de literatura romana, si in cadrul acestui proces de explorare sa sustinem acele traduceri care pentru piata respectiva sunt interesante.

Cum se procedeaza concret: su­por­tati o parte din costurile tra­du­cerii?

Da. In programul de traducere al ICR se suporta parte din traducere si se pla­teste o parte importanta din costurile de productie.

Diplomatia culturala

ICR din New York actioneaza dupa niste directii comune cu celelalte institutii culturale din lume?

La ora actuala cred ca nu avem inca o adevarata filozofie fondatoare sta­bi­li­zata a diplomatiei culturale in general. Diplomatia culturala e o chestiune care in marile tari europene a fost fondata, in trecut, pe baza unor principii care apoi s-au dezvoltat, s-au modificat, a unor prac­tici care a evoluat in timp si au putut in felul acesta sa se perfectioneze. Noi suntem inca intr-o faza de constructie institutionala, dar si de constructie filozofica a conceptelor pe care ne bazam. Ce fel de diplomatie culturala vrem noi de fapt? Imprumutam, ca intotdeauna, din experienta tarilor care, credem noi, stiu mai bine. Dar secolul acesta a adus o stare in care toata notiunea de export cultural s-a modificat si s-a transformat incet, incet in cooperare culturala. Logica este sa intri intr-o interactiune culturala care se produce prin aducerea oamenilor din afara in spatiul tau, la fel de mult ca si prin ducerea operelor reprezentative in alta parte. Nu mai esti deloc intr-o optica franceza, care e o optica de export a marilor opere clasicizate, a autorilor acceptati de establishment, esti din ce in ce mai mult intr-o opti­ca mai mult anglo-saxona, de schimb, de interactiune, de permeabilitate fata de celalalt. Deci, dupa ce inte­legem ca asa e mai bine si dupa ce ne punem de acord asupra unor principii fon­datoare, trebuie ca, la nivel institu­tional, sa avem posibilitatea (adica in­strumentele) sa punem in practica ceea ce am gandit. Si aici, vreau sa spun ceva simplu si clar: la nivel institutional, ad­ministrativ, Romania este inca intr-o faza de reconstructie, ea insasi. De aceea, si institutele culturale sunt inca nis­te organisme hibride, care amesteca o structura administrativa a MAE cu o structura ICR pe cale sa se defineasca. Deci se produce o definire si o profilare a modelului institutional in acelasi timp. Este unul dintre aspectele care ma intereseaza cel mai mult, fiindca presupune constructia echipelor, constructia unei culturi comune a acestor echipe, con­struc­tia unor organigrame si metode de lucru eficiente si inteligibile pentru toata lumea.

Dar mai e foarte mult de lucru la asta. Cred ca pericolul actual este sa vrem sa ardem etapele, sa ne temem de pre­siunea uneori insuportabila a criticilor care vin de la prieteni si de la mai putin prieteni, deopotriva, si sa pierdem din vedere ca schimbarile care se fac peste noapte nu pot dura, iar cele care nu se bazeaza pe competente bine determinate risca sa aseze lucrurile mai prost decat inainte. Bunele intentii in management nu sunt niciodata suficiente. Am, deocamdata, convingerea ca re­or­ganizarea ICR-ului a demarat. Ca acele alegeri fundamentale: unele dificile si dureroase, altele inspirate si benefice, au fost facute. Vom vedea, peste o vreme, daca aceasta schimbare, cum spun francezii, “arrive à bon port” - ajunge, asemeni unei corabii, in portul pentru care a fost destinata.

Interviu realizat de Rodica Palade