O promisiune care se implineste: Institutul de Istorie a Religiilor

Care sunt argumentele infiintarii unui Institut de Istorie a Religiilor in Ro­mania?

Intai un argument de europenitate. In toate tarile civilizate din lume exista insti­tu­te, catedre care se ocupa de stiinta reli­gii­lor, in diverse forme. La noi exista o neta intarziere in privinta asta si lucrul e cu atat mai greu de inteles, cu cat suntem o tara care a produs in secolul trecut fi­guri impozante ale disciplinei. Ma gan­desc la Mircea Eliade, ma gandesc la Ioan Petru Culianu, dar si la Arion Rosu, sau la Sergiu Al George, asta ca sa ra­ma­nem in perimetrul secolului trecut. Mer­gand inapoi, dam peste Nicolae Milescu Spataru, peste Dimitrie Cantemir si peste numerosi alti "pionieri", pe care, de altfel, intentionam sa-i inventariem intr-un dic­tio­nar inclus deja in planul institutului.

Exista un Institut de Studii Orien­tale.

Da. Asta a fost etapa dintai si oarecum esuata a acestui proiect. El s-a nascut in 1990, sub directia lui Radu Bercea. In­sti­tu­tul de Studii Orientale a ramas un timp la Ministerul Culturii, unde se si nas­cu­se, dupa care a fost evacuat, asa incat a ajuns la Primaria orasului Bucuresti, unde e greu de inteles ce loc putea sa aiba o asemenea institutie. Rezultatul a fost ca el a fost evacuat si de acolo, in ur­ma unor manevre nu tocmai limpezi, asa incat la ora asta el este o mica sectie a Bibliotecii Municipale. Lucrul grav este ca acel institut obtinuse biblioteca pariziana a lui Mircea Eliade si ca la ora asta acea biblioteca e inabordabila, impachetata un­de­va in spatiul Bibliotecii Municipale.

In Romania, oamenii devin institutii

Astazi, in aceasta formula, cu alti oa­meni, avem garantia ca acest pro­iect nu va esua?

In masura in care poti avea garantii pe ter­men lung in Romania, eu cred ca pu­tem avea aceste garantii, pentru ca, de data asta, e un institut intemeiat sub aus­piciile Academiei Romane. Nu stiu vreun caz in care institutele Academiei sa dis­pa­ra. E mult mai greu sa dizloci o insti­tu­tie care e inclusa intr-o structura stabila cum e Academia. As spune, dimpotriva, ca daca Academia are o problema este ca pastreaza prea tenace toate institutele pe care le are, indiferent daca ele sunt sau nu eficiente. Pe de alta parte, trebuie sa spun ca, din partea Academiei, am avut un sprijin neconditionat de la bun in­­ce­put si lucrul asta e, in sine, incurajator. N-ar fi fost posibil in alte episoade ale is­to­riei Academiei. De data asta, d-l prese­dinte Ionel Haiduc, presedintele Sectiei de Istorie, d-l Dan Berindei, secretarul ge­ne­ral al Academiei, d-l Paun Ion Otiman, d-l Nicolae Nicolae, toti au conlucrat in mod armonios, pentru ca acest institut sa se nasca. Trebuie sa mentionez de ase^­me­nea si promptitudinea domnului minis­tru Varujan Vosganian.

Dar pe dvs. ce v-a determinat sa va im­plicati in acest proiect? Presedintele Academiei, Haiduc, spunea, la inau­gu­rarea institutului, ca un interimat (dvs. sunteti directorul interimar al insti­tu­tu­lui) in Romania poate sa dureze foarte multi ani.

Ma tem putin de asta, fiindca, intr-ade­var, in proiectele mele de viata in aceasta etapa a ei nu intra sa asum inca o ad­mi­nis­tratie. Am doua motive sa fi acceptat, totusi, acest interimat, pe care il doresc cat mai scurt. Unul e de ordin personal, si anume: toti membrii institutului si grupul care s-a zbatut ca acest institut sa ia nas­te­re sunt fosti studenti ai mei si fosti bur­sieri ai Colegiului Noua Europa. E un tip de continuitate care obliga... In plus, preo­cu­parile mele actuale sunt tot mai direct legate de spatiul religios. A existat, e drept, si o ratiune birocratica. Un institut al Academiei nu poate avea drept director decat pe cineva care are gradul de profe­sor universitar. Or, niciunul dintre tinerii care sunt membrii acestui institut, in mo­men­tul de fata, nu are inca gradul de pro­fesor. Meseria fiind in Romania inca fra­ge­da, nu exista persoane care, avand ca domeniu de specializare istoria religiilor, sa aiba un titlu academic corespunzator. Si atunci, am fost obligat sa accept pos­tu­ra aceasta, pentru ca, daca nu o accep­tam, pur si simplu institutul nu se putea naste.

Ati lucrat la Institutul de Istoria Ar­tei inainte de ‘89, cunoasteti din inte­rior institutele Academiei, cu bune si cu rele. In ultimii 18 ani, institutele de cer­cetare ale Academiei au intrat intr-un con de umbra. Nu mai e un presti­giu ca un tanar sa dea examen pentru a intra intr-un institut al Academiei. Cre­deti ca aceasta formula de orga­ni­za­re a cercetarii romanesti in institute ale Academiei mai are vreun viitor?

Am fost, intr-adevar, intr-un asemenea institut inca de la terminarea facultatii. Dupa ‘91, am fost, pentru scurt timp, chiar di­rector al Institutului de Istoria Artei. Noi suntem, trebuie sa o spunem limpede si cu o oarecare melancolie, in prelun­gi­rea unui sistem care e inca sistemul so­vie­tic. (Academia de Stiinte, care, sub pul­pana ei, include foarte multe institute cu foarte multi cercetatori). Dupa capul meu, daca ar fi sa se introduca un criteriu de rigoare profesionala si de functio­nali­ta­te, institutele astea s-ar mai imputina sau, in orice caz, ar capata o structura mai dinamica, mai flexibila. Unele ar trece pe langa catedrele universitare. In toata lu­mea cam asta e tendinta. Noi suntem insa inertiali si, pana la un punct, inteleg motivele. E vorba aici de destinele a foarte multi oameni care, in momentul unei reforme radicale, ar trebui sa-si re­gan­­deasca viata.

Nici nu sunt multi. Cred ca sunt sub 2.000 de cercetatori, in comparatie cu institutele Academiei de Stiinta ruse din Moscova, unde erau, in 1992, 44.000 de cercetatori. Acolo, da, sunt multi.

Si in Germania, dupa ce s-au unit cele doua Germanii, institutele de cercetare din Est, practic, au disparut. Intai a fost o re­ducere, iar pana la urma lucrurile s-au re­sorbit intr-un sistem modern.

Dar nu suntem in situatia Ger­ma­niei.

Nu suntem, dar perspectiva asta e.

In Polonia, in Ungaria s-au reformat in­stitutele, pana si in Bulgaria, in Ru­sia s-au reformat, au trecut pe granturi. Institutele Academiei Romane, din pacate...

Da, e o situatie cu multe dezavantaje. Intai, e o structura greoaie. In al doilea rand, banii sunt putini, salariile cerce­ta­to­rilor sunt minimale, sunt un simplu mod de a avea un statut si o posibilitate de su­pra­vietuire la limita de jos. De aici, si efi­cien­ta lor reala redusa.

Grupul care a initiat crearea acestui institut editase deja trei periodice care se bucura de recunoastere inter­natio­na­la. Au primit subventii din straina­ta­te, e vorba de cateva sume destul de mari, de la Ministerul de Externe al Fran­tei, de la Asociatia Internationala a Francofoniei. Oamenii care populeaza in acest moment institutul sunt sigur ca vor putea obtine si granturi euro­pe­ne de cercetare. Nu ati fost tentat, avand si experienta NEC-ului in spate, sa infiintati un institut privat sau se­mi­pri­vat de istoria religiilor?

In ce ma priveste, marturisesc ca, dupa ce am infiintat NEC, nu mai eram pre­gatit energetic sa infiintez inca ceva. Am infiintat destule lucruri, cred ca am dreptul sa ma opresc si sa las altora bu­cu­ria si initiativa unor asemenea ctitorii. Ti­nerii la care va referiti s-au descurcat, in­tr-adevar, admirabil. Au obtinut granturi, au valorificat relatii personale, s-au zbatut pe cont propriu. Oameni ca Eugen Ciur­tin, de pilda, sau Mihaela Timus au ajuns sa aiba un fel de expertiza sui generis in a functiona ca niste institutii, in afara insti­tu­tiilor. In Romania cam asa se reuseste in general: oamenii devin institutii, se substi­tuie institutiilor sau se strecoara printre institutii. Institutul de Istoria Religiilor a avut norocul sa beneficieze de experienta inter-, pre- si parainstitutionala a unor oa­meni de acest tip. Fara energia si ex­pe­rien­ta lor, acumulate in zona asta, nu s-ar fi putut naste. Un institut privat de istoria religiilor ar fi fost, poate, intr-o prima eta­pa, mai usor de definit, dar pe termen lung ar fi avut un statut mai putin stabil. Eu insumi vad la Colegiul Noua Europa ca, de la an la an, e tot mai dificil sa obtii fonduri din strainatate. In general, dupa intrarea noastra in UE, nu mai suntem niste clienti privilegiati, nu mai capatam asa de usor fonduri, cum s-a intamplat pana acum, si din cauza asta cred ca ideea de a intemeia o institutie in inte­rio­rul unui cadru stabil a fost mai buna.

Care vor fi directiile de cercetare ale acestui institut?

Sigur ca, in formula in care existam acum, anume 6 oameni pe cate o ju­ma­tate de post fiecare, e greu sa gandim un program complet. Trebuie sa ne straduim sa multiplicam organigrama asta si, pana atunci, sa dam fiecaruia dintre membrii in­sti­tutului posibilitatea sa-si realizeze pro­iec­tele proprii. Dar se contureaza deja trei directii de cercetare. Una este legata de studiul monoteismelor, fiindca e fami­lia religioasa in care suntem integrati. O a doua directie de cercetare ar fi "religie si modernitate". E important sa avem si acest tip de deschidere, care sa fie una so­ciologica si care sa abordeze lucrurile din perspectiva lumii de azi. Si exista si un departament, o directie care se ocupa de religiile orientale, respectiv extrem-orien­tale, prelungind o traditie care la noi s-a ilustrat deja prin contributii notorii...

Mircea Eliade - patron spiritual

Va fi privilegiata, ca directie de cer­ce­tare, aceasta cercetare enciclope­di­ca din cultura romana care, de la Can­temir incoace, a avut varfuri sau se va merge pe o specializare foarte stric­ta, de tipul cercetarii occidentale uni­versitare, a specializarii inguste?

Asta va depinde si de achizitiile de per­so­nal pe care le vom putea face. Exista cercetatori de tip enciclopedic, nu foarte multi, si exista tipul de cercetator aplicat, care, de asemenea, e foarte util. Din punc­tul meu de vedere, la ora asta un Insti­tut de Istorie a Religiilor trebuie sa mear­ga in directia unei intelegeri globale a fenomenului. Daca Mircea Eliade va conta, cu adevarat, drept patron spiritual, drept spirit fondator, atunci va trebui sa pre­luam din doctrina lui si ideea ca istoria religiilor este o disciplina totala, o "her­me­neu­tica totala", cum spunea el, adica un tip de cunoastere care implica nu pur si sim­plu cumintenia de arhiva, ci regan­di­rea, recalibrarea omului in general, for­ma­rea lui, cu alte cuvinte, este o disciplina trans-formatoare. Evident, asta este o exigenta foarte inalta si pentru ea trebuie sa existe si oamenii de calibru. In ce ma pri­veste, as incuraja acest tip de viziune, pentru ca suntem intr-un moment in care religia va trebui sa redevina activa in pla­nul formarii spirituale a omului sau sa dis­pa­ra. Cred ca am avut dreptate sa le spun de la inceput prietenilor mei mai ti­neri ca trei sunt, din punctul meu de vede­re, exigentele unui cercetator in mo­men­tul acesta: acribia (cercetarea de tip apli­cat), indrazneala, (curajul de a avansa idei, ipoteze de lucru care sa nu fie nea­pa­rat conventionale) si - desi e un criteriu care nu pare sa aiba de a face cu stiinta, dar care mie mi se pare important pentru bunastarea interioara a cercetatorilor - bunatatea. As indrazni sa cer colabo­ra­to­ri­lor mei tineri o anumita destindere inte­rioara, capacitatea de a privi in jur cu in­­telepciune, cu toleranta, cu atentie, asa in­­­cat sa nu devenim o secta academica in­­tr-un peisaj care si asa e destul de ten­sio­nat. Avem de rezolvat, oricum, cateva lucruri delicate. Va trebui, de pilda, sa gasim un loc dialogului cu Biserica. La noi Biserica e o institutie foarte puternica si care s-ar putea sa aiba, din cand in cand, unele idiosincrasii legate de un anu­mit "ecumenism" al cercetarii, de studiul aplicat, dar neangajat al istoricilor reli­gii­lor pe un domeniu sau altul. Va trebui sa gasim un mod de a dialoga cu teologii spe­cializati, care sa nu duca la confrun­tare, ci, dimpotriva, la o potentare reci­pro­ca. Eu cred ca si studiul teologic la noi are nevoie de o reforma. Are nevoie de o scoala mai buna, are nevoie de specialisti mai apropiati de standardele specializarii occidentale, asa incat sa poata intra in dialog cu colegii din Vest. Pe linia asta, in­sti­tutul s-ar putea sa aiba un rol impor­tant, mi-as dori sa aiba. Mi-as dori de asemenea ca oamenii institutului sa fie pre­zenti public, pentru ca problematica reli­gioasa e mult mai actuala decat isi imagineaza lumea si e esential ca vocea expertilor sa fie auzita. Ar trebui sa fim si punctul de plecare pentru introducerea sis­tematica a acestei problematici in struc­tura curiculara a universitatilor. Ar tre­bui sa apara catedre de istoria reli­gii­lor. Prin urmare, ca intotdeauna cand e vor­ba de Romania, suntem in situatia ca totul e de facut.

Care vor fi raporturile cu Biserica Ortodoxa? Presedintele Academiei a spus: acest institut nu va fi o anexa a Pa­triarhiei. Pentru ca sunt in institut si ortodocsi practicanti.

Da, dar sunt practicanti, as zice, in registrul superior al "ortopraxiei". Daca ma gandesc la un om ca Bogdan Tataru Ca­zaban, tot ce a scris si a publicat pana acum arata ca omul se situeaza la un nivel profesional care nu poate fi pus la in­­doiala. Faptul ca el este si un practicant nu se manifesta intr-o varianta sectanta sau militanta in lucrarile lui. Participarea per­sonala la o forma sau alta de ritual, in cazul in speta la ritualul ortodox, are mai curand - cand e vorba de un om echilibrat si inteligent - darul de a limpezi, de a sti­mu­la efortul de intelegere si de a oferi puncte de sprijin pe care cel din afara nu le are. Atingem, astfel, o problema de me­to­da, foarte viu dezbatuta in istoria reli­gii­lor astazi: cand intelegi mai bine feno­me­nul religios? Cand esti in afara lui, cand optezi pentru ceea ce se numeste cu un termen destul de obosit "obiectivitate", spi­rit critic s.a.m.d., sau cand esti inau­n­trul lui? Din punctul meu de vedere, sunt lucruri pe care nu le poti intelege din afa­­ra. Nu poti sa pricepi ce este ruga­ciu­nea, de exemplu, daca ea iti este un "obiect" cu totul exterior. Poti face clasificari, nu­ma­ratori, istorii, poti face comparatii sau poti urmari circuitul unor motive, dar esen­ta lucrului iti scapa, cata vreme nu exista si un episod "experimental". Orice stiinta are nevoie de o componenta experi­men­ta­la. De ce nu si o stiinta atat de delicata, de complicata cum este istoria religiilor? Dar sigur, d-l presedinte al Academiei avea dreptate, rostul nostru nu este sa fim un think-thank al Patriarhiei Romane. Ros­tul nostru este sa sporim informatia de­spre domeniul religios in Romania, in asa fel incat lumea sa aiba un acces mai lucid si mai amplu la ceea ce pana acum, in anumite cazuri, nu era decat rutina.

Care sunt proiectele institutului in acest stadiu?

Fiecare dintre cei 5 cercetatori are deja un proiect la care lucreaza si fiecare se va concentra pe acest proiect. De pe vre­mea cand lucram la Institutul de Istoria Artei mi-aduc aminte ca una dintre piedicile vietii de cercetare era stabilirea prioritatilor de catre institutii centrale. Ei, aici nu acesta va fi cazul. Fiecare cerce­ta­tor va avea libertatea sa mearga pe tema care il preocupa. Dar va trebui sa facem si lucruri, ca sa zic asa, in beneficiul co­mu­nitar. Si ne-am gandit deja la doua ase­menea lucruri: unul este organizarea unor conferinte ale IIR care sa fie lunare si care sa fie tinute si de membrii insti­tu­tu­lui, dar si de invitati din afara si al doilea este un proiect care priveste realizarea unor lucrari de sinteza pentru uz public - dic­tionare, enciclopedii etc., care sa intre in circuitul public, aducand sporul de infor­ma­tie si de sistematica necesar.

Generatiile de profesori se "cloneaza"

Vicepresedintele Academiei, Dan Be­rindei, vorbea, la lansarea insti­tu­tu­lui, despre cat de minunati sunt tinerii cer­cetatori, care reprezinta speranta pen­tru cultura romaneasca. Mai vor ti­ne­rii sa faca cercetare, fiind prost pla­titi? Institutele functioneaza destul de des cu niste retele de multe ori ostile care vin de dinainte de ‘89.

E adevarat ca tinerii de care vorbea d-l presedinte sunt exceptionali. Sper sa nu-i smintesc tot spunand chestia asta. Daca vezi CV-urile lor, ramai uimit. Pentru var­sta lor au o prestatie incredibila, nu numai pe plan national, dar si international. Sunt oameni care, desi tineri, au, cred, o istorie profesionala mai ampla decat 70-80% din­tre cercetatorii Academiei. Daca vor sau nu, daca sunt inclinati sau nu sa lu­creze intr-o institutie de tipul acesta? As spune ca, din pacate, n-au de ales. Ani de zile ei au functionat periferic, pe cont propriu, iar acum au macar un statut. E foarte greu pentru cei care se ilustreaza in aceasta meserie, care e o meserie noua la noi, sa gaseasca moduri institu­tiona­li­zate, formalizate de a functiona. Catedre de istoria religiilor nu prea exista. La cate­dre­le de filosofie sau de istorie existente e foarte greu de patruns. Am incercat de-a lungul anilor, impreuna cu alti prieteni, sa usuram accesul tinerilor inauntrul ca­dre­lor pedagogice din diverse universitati. E aproape imposibil. Lucrurile sunt blo­ca­te intr-un fel care ma depaseste. Se in­vo­ca argumente administrative, finan­cia­re, ni­mic nu poate fi miscat din loc. Fie­ca­re ge­ne­ratie de profesori se cloneaza in gene­ra­tia urmatoare. Fapt este ca avem de-a face, adesea, cu niste "citadele" uni­ver­si­ta­re unde, ori cu cate titluri ai veni, nu poti patrunde. Deci, in invatamant - nu, in cer­ce­tare - nu, si atunci trebuiau sa impro­vi­zeze la margine.

Este o problema totusi a cercetarii stiintifice in Romania, a cercetarii fun­da­mentale. Pare ca ea devine un lux, pentru ca mai ai o mana de oameni dispusi sa ramana in conditiile astea sa faca cercetare. Pana la urma, lu­cru­ri­le n-ar fi dramatice. Vedem tari in ju­rul nostru care supravietuiesc si fara cer­cetare. Are vreun viitor cercetarea fundamentala in Romania sau noi pu­tem ramane simpli beneficiari ai cer­ce­ta­rilor pe care le fac altii in jurul nos­tru?

Nicio tara nu poate evolua bine daca se dispenseaza cu prea mare usurinta de felii intregi din activitatea stiintifica. Sigur insa ca pot exista specializari, preferinte, inclinatii care sa incurajeze o directie sau alta. Nu stiu cum stau lucrurile in planul cer­cetarii fundamentale in stiintele naturii, pentru ca acolo e nevoie de obicei de o aparatura, de un instrumentar costisitor si mi-e greu sa-mi inchipui ca am putea vreo­data sa concuram, cu mijloacele pe care le avem, tari cu traditii lungi si bine nutrite in aceste domenii. Dar intotdeauna mi-am spus, e un argument la care recurg adesea cand incerc sa fac rost de bani, ca cercetarea in stiintele umaniste e ief­ti­na. Aici nu e nevoie de mari investitii la nivel de laborator, la nivel de tehnologie. Aici instrumentarul este modest. Cred, de aceea, ca tarile mai putin bogate, tarile care au fost, pana in ’89, dincoace de Cor­tina de Fier ar putea avea sansa ca in domeniul umanist, unde inteligenta, refle­xia, interogatia, investigatia se pot dispen­sa de mari mijloace, sa aiba o relevanta speciala. Daca e sa reusim undeva, e mai curand in zona cercetarii in stiintele uma­niste, cel putin deocamdata. Istoria religiilor intra in aceasta categorie. Sigur ca exista inca dificultati: desi au trecut aproape 20 de ani din decembrie ‘89, pro­cu­rarea bibliografiei e inca aventuroasa. Nu poti fi sigur in Romania ca vei avea la indemana lucrarile de care ai nevoie ca sa progresezi. Asta e o problema, dar se va rezolva, acum pe Internet intra biblio­teci intregi. In masura in care ai acces la bibliografie si in masura in care ai conditii de viata si de lucru decente, poti sa faci minuni in zona asta. Si eu pe asta contez.

Crizele invatamantului

Scoala romaneasca nu mai produce oa­meni competenti. Bacalaureatul ge­ne­reaza scandal in fiecare an. Ce san­se sunt ca acest invatamant, care se de­gradeaza, sa produca cercetatori com­petenti? Produce cateva varfuri, care pleaca la Paris, la Oxford, in SUA si binevoiesc sa se intoarca si cu ei sa tinem vie cat de cat flacara cercetarii?

Aveti dreptate. Si eu ma mir ori de cate ori vad tineri reusiti - ceea ce mi se in­­­tampla an de an la New Europe Col­lege -, fiindca nu inteleg cum s-au format. Eu stiu pertinentamente ca sistemul de inva­ta­mant la noi este extrem de precar, dar constat ca acest sistem precar produce sau lasa posibilitatea unora sa se for­me­ze in conditii exceptionale. Nu-mi ramane decat sa spun ceea ce ne spunea de multe ori Constantin Noica, inainte de ‘89: in materie de stiinte umaniste, orice om bine asezat e de fapt un autodidact. Trebuie sa contam pe autodidacti in Ro­ma­nia. Prin autodidact inteleg un ins care are puterea, disciplina interioara, tenaci­ta­tea de a face de unul singur, doar cu lec­turi abundente si bine conduse, ceea ce in mod normal trebuia sa faca sistemul. Asta e una dintre definitiile tranzitiei (iar la noi tranzitia e seculara...): tranzitia este o perioada in care tot ce se face se face, daca nu impotriva sistemului, in orice caz independent de sistem. Cu cat vor fi mai multi oameni care vor putea obtine rezul­ta­te fara sprijinul sistemului, cu atat lucru­ri­le vor merge mai bine. Sigur ca asta nu e o situatie pe care sa ti-o doresti eter­ni­za­ta, normal e ca sistemul sa puna uma­rul, dar deocamdata, la noi, numai cei care isi dobandesc o anumita autonomie inauntrul sistemului pot functiona.

Vorbeam de criza invatamantului. Aici e vorba de o criza complicata, multicolora, pentru ca e criza simultana a mai multor in­stitutii. Avem criza romaneasca a siste­mu­lui de invatamant, dar avem si o criza europeana. In Germania se discuta de ani de zile despre o necesara reorga­ni­za­re a invatamantului universitar. A existat, mai intai, prevalenta unei ideologii antieli­tis­te, dar, de curand, tema elitelor si a ne­cesitatii lor a reaparut. Vreau sa spun ca in toata lumea problema formarii tinerilor e o problema acuta. Dar nu e vorba numai de o globalizare a crizei, in care noi ve­nim, fireste, cu particularitati, cu origina­li­tati greu de prevazut si de anticipat, e vorba si de criza unor institutii adiacente. Exista o criza a familiei, o criza a cartii si a lecturii in general. Exista o criza a pro­fe­sorilor. Daca as avea putere, eu m-as gandi la o reevaluare riguroasa a tuturor pro­fesorilor din invatamantul secundar din Romania. Ar trebui vazut cine-i invata pe copii pana in clasa a XII-a. Am intalnit exemplare numeroase carora nu le-as da sa-mi educe nici pisica. Or, daca profe­so­rii nu arata bine... Eu stiu ca toti sunt prost platiti, ca poti gasi o mie de argu­men­te care sa justifice precaritatea insti­tu­tiei, dar totusi suntem intr-un moment de confuzie a autoritatilor si a compe­ten­telor care nu poate duce la ceva bun. Deci, criza cartii, criza lecturii, criza profe­so­rilor, criza familiei, as spune si criza ambiantei. Eu nu mai am senzatia, in Romania, cand ma misc pe strada sau cand ma duc la restaurant sau cand ma uit la televizor, ca ma aflu intr-un mediu cultivat. Ma aflu mai curand intr-un mediu flasc, de o vesela lejeritate. Elitele sunt bestelite nonstop, de cate ori se iveste oca­zia. Romania e o tara in care elitele au un statut suspect si sunt trecute ime­diat la index, o tara in care ambianta ge­nerala este una a dezinvolturii ignare, a unei "spontaneitati" devenite ideologie la moda. "Autenticitate", "sa lasam fasoa­ne­le" - asta e deviza generatiilor mai noi si a tarii uneori. Pe un asemenea fundal, nu putem spera sa facem o reforma reala a in­­vatamantului. Asta trebuie gandita pe ter­men lung, trebuie sa ne gandim ce vrem sa obtinem in urmatorii 30 de ani, pe ce punem accentele. Exista si un dezechi­li­bru al profesiunilor la noi. Trend-ul a ajuns sa decida vocatiile. Imi spunea cine­va ca la Facultatea de Sociologie, de pilda, exista 1.000 de tineri inscrisi la mas­te­rat, masterat platit, asa incat aia nu mai stiu ce sa faca cu banii; motivul este ca pro­fesia de sociolog - ca si profesia de ana­list politic - a devenit inflationara. Ori­ce tanar vrea sa ajunga analist politic sau sociolog. In schimb, avem tot mai putini ingineri, ceea ce poate sa fie dramatic in­­tr-o tara care se afla intr-un proces de con­structie. Nu mai vorbesc de alte mese­rii. Exista meserii intregi care sunt sub­mi­na­te. Istoria artei este o meserie muri­bun­da in Romania. Exista inca o sectie de istoria artei la Academia de Arte Fru­moa­se, dar nu mai ai sentimentul ca aceas­ta disciplina e cu adevarat vie si ira­dianta. Nu mai vorbesc de filologia cla­si­ca, de arheologie etc. Sunt multe dome­nii care au un aer somnolent, disparent, ceea ce e descurajant.

De unde provine acest dispret pe care l-am vazut la unii politicieni fata de oamenii care au o expertiza? Ci­team un document, un raport prezentat lui Ceausescu, din ‘69-’70. Isi facusera planul: "avem nevoie de experti pe anu­mite zone" si era trimis la vietna­me­za cineva sa invete sau era nevoie de istorici pe relatia cu Anglia si cine­va era indrumat spre istoria relatiilor cu Marea Britanie. Totusi, era cineva care gandea lucrurile astea in ‘69-’70. Acum nimeni nu mai gandeste, nu mai are nevoie de nicio expertiza pe niciun do­meniu? Pana la urma asta si ex­pli­ca, zic eu, de ce lucrurile merg cum merg in politica interna sau externa.

Majoritatea politicienilor nostri, cel putin asa cum ii percep eu, din ziare, de la televiziune, din dezbaterile publice, sunt oameni care, intrucat nu stiu bine ni­mic determinat, cred ca stiu tot. Politicia­nul luat din scurt si intrebat "ce stii sa faci?", va avea dificultati sa dea un ras­puns prompt. Nu atat pentru ca n-au la baza o meserie (in fond toti au facut ceva, au o diploma oarecare), ci pentru ca intra­rea in politica a devenit momentul de rup­tu­ra cu meseria. Politicianul este cineva care are o competenta generala si mai ales are competente laterale - papagal, smecherie, oportunism, lucruri de genul acesta. Calitatea omului politic in Roma­nia este ea insasi precara. Si nu e vorba numai de oameni care si-au uitat meseria, care au pierdut contactul cu o inde­ma­na­re anume (de-aia si vor sa ramana pe sce­na politica, de-aia si se tin cu dintii de ea, pentru ca, daca pleaca de acolo, nu stiu sa faca nimic, nu pot supravietui in niciun domeniu cu competenta pe care au asimi­lat-o ca politicieni), ci si de oameni fara con­vingeri. Politicianul roman e, in gene­ral, un om fara convingeri. Eu nu spun ca in alte tari nu sunt politicieni de tip poli­ti­cia­nist, dar intotdeauna gasesti si exem­plare care sunt oameni cu convingeri. A fi un om cu convingeri inseamna a dori sa faci politica pentru ca vrei sa pui pe pi­cioare o anumita viziune despre stat, de­spre lume, despre om s.a.m.d. Daca nu ai o asemenea viziune, nu faci politica, faci aranjamente. Sunt astea lucruri care se pot schimba de azi pe maine? Nu. Si nu se vor putea schimba cata vreme nu vom rediscuta conceptele clasice ale edu­ca­tiei, cata vreme nu vom reciti, de pilda, Wilhelm von Humboldt, cu deosebirea pe care o facea intre Ausbildung si Bildung. Una e sa te informezi si sa ajungi sa stii o meserie sau o stiinta particulara si alta e sa te formezi omeneste. La crizele pe care le-am enumerat adineaori as adauga si o criza extraordinar de profunda a valo­rilor in general. Multi dintre politicienii nos­tri sunt oameni fara valori. Multi dintre ti­nerii care ies din scoli acum sunt oameni fara valori. Universitatile private mari, de tip "Spiru Haret", produc pe banda o cla­sa de oameni care au acte pentru va­lori si competente pe care nu le au. Asta e ambianta in care ne aflam. Nu sunt, pe termen mediu, deloc optimist.

Interviu realizat de Armand Gosu