“Cum am devenit instigatoarea numarul unu”

Pe 24 decembrie 1968, in Ajunul Craciunului, regimul Ceausescu a vazut intr-un colind nevinovat din Capitala, in care au fost antrenati circa 2.000 de studenti, o manifestatie care “atenta la puterea de stat”. Regimul a reactionat disproportionat, de teama, probabil, pentru a evita izbucnirea unor proteste studentesti similare cu cele de dupa 1956. Desfasurarea evenimentelor a fost povestita, intr-un interviu din revista 22 realizat in 1995 de Cezar-Paul Badescu, de Ana Sincai, cea care a fost considerata “instigatoarea numarul unu” si a fost arestata in urma evenimentelor din 1968. In cadrul activitatii de cercetare a Comisiei Tismaneanu la Arhivele Nationale Istorice Centrale, am descoperit informatii noi privind acel moment, mai precis stenograma sedintei Biroului CC al UTC din 26 decembrie 1968, in care prim-secretarul CC al UTC de atunci, Ion Iliescu, prezenta versiunea regimului comunist asupra evenimentelor. Am realizat un nou interviu cu Ana Sincai, membru fondator al GDS, pe care il asezam in oglinda cu stenograma UTC.

Unde erati studenta in 1968?

Eram studenta in anul III la IATC - Sectia critica de film si de teatru, dupa ce inainte terminasem Filologia. Dupa fa­cultate, imi aranjasem sa ajung la revista Cinema. Dar a intervenit acel colind...

Cum a fost primit intre studenti mo­mentul august 1968, in care Ceau­sescu a protestat fata de invadarea Cehoslovaciei?

Asta a fost nesansa mea. Ceausescu i-a cucerit atunci pe majoritatea roma­ni­lor. Totusi, studentii nu au fost foarte im­presionati. Mai ales ca in acea perioada incepusera sa fie taiate o multime de drepturi ale studentilor. In plus, se auzise si de protestele studentesti din Occident.

Unde erati in 24 decembrie 1968?

Eram la Teatrul din Pod al Casei Studentilor. Acolo a venit un grup de baieti, cu lumanari, si impreuna am mers la caminul “6 Martie” de la Drept, unde locuiam. In fata caminului, m-am ala­turat unui grup de fete care cantau colinde. Fetele din camin derulau suluri de hartie de la ferestre, iar baietii de la Po­litehnica, cateva zeci, veniti din Gro­za­vesti, dadeau foc la hartie de jos. Era o atmosfera placuta. De acolo, spre mie­zul noptii, am plecat mai multi sa colin­dam si la alte camine. Pe parcurs s-a alaturat un grup masiv de studenti veniti din Grozavesti. Prima destinatie a fost ca­minul din Piata Kogalniceanu, unde am dansat Hora Unirii si am aprins torte. Am mers apoi in Piata Universitatii, un­de am dansat din nou Hora Unirii. Ajunul Craciunului era numit atunci “sarbatoare folclorica nationala” si nu ne-am inchipuit ca Hora Unirii poate sa fie un delict na­tional.

Este adevarat ca ati strigat “Liber­tate pentru studenti!”, cum spune Ion Iliescu in stenograma UTC?

Este adevarat. Din Piata Universitatii am luat-o pe Bulevardul Magheru spre ca­minul “Spiru Haret” din strada Dionisie Lupu. Pe Magheru, oamenii sarba­to­reau cu noi Ajunul si ne aruncau de la ferestre covrigi si mere. In drum, am trecut pe langa Ambasada Cehoslovaciei, unde am ovationat si i-am laudat pe cehoslovaci pentru Primavara de la Praga. Inainte de “Spiru Haret” am realizat ca niste persoane s-au infiltrat in grupul nostru. Unul, necunoscut noua, i-a dat un pumn foarte puternic unui coleg de langa mine. I-am spus: “Suporta si taci, pentru ca suntem infiltrati, vor sa ne pro­voace!”. Mi-am dat seama imediat. In­torcandu-ne spre Magheru, pe strada Jules Michelet a aparut o persoana care a inceput sa ne ameninte: “O sa vedeti voi ce-o sa patiti!”. L-am intrebat cine este de isi permite sa ameninte o masa pas­nica de colindatori. Mi-a raspuns: “Eu sunt profesorul talica”. Nu stiam ce vroia sa spuna si i-am replicat ca “Pro­fesorul meu nu sunteti, nu ati fost si nu cred ca ati putea fi vreodata!”. S-a enervat cumplit. Iar in Magheru a venit din nou spre mine si m-a acu­zat ca nu sunt studenta. I-am replicat ca sunt si, in naivitatea mea, mi-am de­clinat identitatea si chiar i-am dat numarul de telefon de la facultate. Apoi, respectivul m-a aratat cu degetul si a in­ceput sa urle: “Instigatoarea numarul unu”. S-a creat o miscare, studentii m-au luat pe brate, intocmai ca in filmul Viva Maria! cu Brigitte Bardot si Jean Moreau care rula atunci, si m-au purtat pana in Piata Romana. Asa am devenit eu lider. Se adunasera deja aproape doua mii de studenti. In Piata Romana l-am vazut pe acelasi personaj telefonand de la un telefon public. Mi-am dat seama ca isi cheama ajutoare si ca o vom incurca. Le-am spus colegilor ca trebuie sa mergem sa-l colindam pe Ceausescu, ca sa-si dea seama ca nu avem intentii rele. La urma urmei, era “sarbatoare fol­clo­rica nationala”.

Cine era personajul?

Mai tarziu am aflat ca era Cornel Pacoste...

Care era atunci loctiitorul secretaru­lui Comitetului de Partid al Centrului Universitar Bucuresti. Ati reusit sa ajungeti la Ceausescu?

Nu am ajuns, desi am incercat sa mer­gem pe o strada laturalnica. Securistii invadasera zona cu masini de teren. Ne-am dat seama ca nu o sa izbutim, asa ca am schimbat destinatia, decizand sa mergem spre Politehnica si apoi la Gara de Nord. Multi studenti deja se re­trasesera. I-am adunat pe altii, pentru ca altfel ne copleseau securistii. La gara eram circa o suta si ceva de oameni. Pa­cos­te a intervenit din nou, cerandu-ne sa ne retragem. Am mers spre Groza­vesti, unde le-am cerut studentilor sa co­boare, spunandu-le ca suntem in peri­col. Atunci am auzit pe cineva in dreapta mea: “Da’ de ce, tovarasa Sincai, sa coboare cat mai multi? In ce pe­ri­col sunteti?”. Era Marin Radoi, secretarul Comitetului de Partid al Municipiului Bucuresti, pe care il cunosteam pen­tru ca venea uneori la cenaclul lui Miron Radu Paraschivescu pe care il frec­ventam si eu. Era mai destupat. L-am intrebat cum pot sa aiba un asemenea activist ingrozitor - si am aratat ca­tre Pacoste - care a transformat un co­lind pasnic intr-o manifestatie. Radoi l-a expediat pe Pacoste pentru a sta de vorba cu mine. Acest lucru avea sa-l coste, pentru o vreme, cariera politica, iar pe mine, libertatea. Pacoste s-a dove­dit a fi mult mai puternic politic decat Radoi. Revolutia l-a prins pe Pacoste prim-secretar la Timisoara, iar la proces a declarat ca nu a facut politica.

De Ion Iliescu ce stiati? Stiati ca atunci era prim-secretar al UTC?

Cum? Nu, nu stiam! Am aflat doar ul­te­rior ca era ministru al Tineretului si ca si-a pierdut pozitia din cauza colindului. L-am simpatizat, dar m-am inselat ingrozitor.

Ce s-a intamplat la municipiul de partid?

Am discutat cu Radoi, i-am aratat co­lin­dul ca sa-i demonstrez ca erau numai lucruri nevinovate. Mi l-a luat si mai tar­ziu mi-a parut rau, pentru ca as fi avut nevoie de el la proces. A doua zi m-a chemat la municipiul de partid. Nu am dormit deloc si, dimineata, am mers acolo. In timp ce stateam de vorba cu Radoi a sunat telefonul, dupa care s-a scuzat ca are o sedinta mare. Mi-a spus sa il astept acolo. La un moment dat, am decis sa cobor sa imi iau un iaurt. Afara m-au inhatat imediat doi barbati si m-au urcat intr-o Volga cu perdelute. M-au dus in hrubele de vis-à-vis de Patriarhie. M-au pus intr-o celula cu o fata, care, mi-am dat seama mai tarziu, era informa­toare. A urmat imediat un interogatoriu ingrozitor, care nu se mai termina. Eram nedormita, nemancata. Am intrebat insistent de ce sunt retinuta si in cele din urma a fost adus un mandat de arestare pe care scria “atentat impotriva puterii de stat”. La un moment dat, a venit un ca­pitan de Securitate, unul Miu, foarte cu­noscut pentru ca se ocupa de in­va­ta­mant, si a incercat sa ma intimideze, spu­nandu-mi ca pe scaunul pe care stateam eu au stat unii care au fost condamnati la moarte. I-am spus ca ma onoreaza lucrul acesta pentru ca, probabil, au fost nevinovati. Apoi am fost dusa la generalul care raspundea de ordinea publica pe tara. Acesta a inceput sa tipe la mine, ca de ce am cantat colinde de Craciun. “Pentru ca a fost Ajunul”, i-am raspuns. “Stiati ca puteam sa tragem in voi?”, s-a rastit el. Iar eu i-am replicat: “In care «voi»? Sa stiti ca nu suntem sub Antonescu, sun­tem sub Ceausescu!”. S-a lasat o li­niste mormantala. M-am ridicat si am fost dusa in celula.

Cat ati stat in celula?

Pana la sfarsitul anului. Cat am stat acolo nu s-a stiu nimic de mine. Apropiatii m-au cautat la morga. Am facut dubla pneumonie. Procurorul care ma ancheta a incercat sa ma ajute. El m-a dus la Spitalul 9, unde am ajuns pe 30 decembrie. Inteleg ca Nicolae Ceausescu ar fi spus despre mine “Numai un nebun pu­tea sa faca asa ceva”. El nu a vrut sa se considere ca tinerii sunt impotriva lui dupa episodul cu invadarea Cehoslovaciei. La Spitalul 9 am stat o singura zi. Acolo am avut noroc de un doctor care mi-a pus un diagnostic care m-a salvat - diagnosticul lui Eminescu, o psihoza, ceva de genul acesta. Altfel, mi-a spus avocatul meu ca luam cel putin sapte ani pentru “huliganism politic”.

Unde ati fost dusa ulterior?

Am ajuns la Vacaresti, in detentie preventiva. Acolo am facut Revelionul, in haine vargate. Am fost tinuta in frig trei luni de zile. Nu prea am putut sa ma spal. Gardienii erau foarte sadici, ii im­bra­cau pe unii in camasa de forta si ii bateau ingrozitor. Ancheta a continuat, eram scoasa tot timpul in haine vargate pe la diferiti responsabili care doreau sa ma vada ca pe sfintele moaste. In martie, am fost dusa din nou la Spitalul 9. Acolo, in intelegere cu asistentele, ma pre­faceam ca urmez un tratament conform diagnosticului dat.

A existat un proces?

Da, doua. Unul civil si altul penal. In cel civil, sotul meu cerea anularea ca­sa­to­riei. Imediat dupa ce ma casatorisem, sotul meu m-a anuntat ca a facut cerere sa intram amandoi in Securitate. Fara sa ma consulte, mi-a plastografiat sem­na­tura. In ziua in care mi-a spus l-am pa­rasit. La proces, sotul meu a invocat, pen­tru a sustine cererea de anulare - care, spre deosebire de divort, m-ar fi ­­privat de anumite drepturi -, si “con­tra­revolutia” provocata de mine in 1968. Planurile se amestecau ingrozitor. La dosar exista si o rezolutie PCR in care se recomanda ajutarea sotului meu in pro­ces. Totusi, pana la urma a pierdut. In procesul penal am fost acuzata de tulburarea ordinii publice. S-au ferit sa dea o conotatie politica procesului. La un moment dat, au incercat sa ma acuze de spionaj pentru ca frecventam Ambasada SUA - unde, de fapt, mergeam la biblioteca. Pana la urma procesul s-a soldat cu inchiderea mea, pentru “tulburarea ordinii publice si a bunelor moravuri”, timp de sase luni la Spitalul 9, pastrandu-se diagnosticul dat initial. Din septembrie 1969, am fost mutata pentru “dispensarizare la policlinica teritoriala”, adica in domiciliu fortat la Ploiesti, de unde eram.

In stenograma UTC, Iliescu afirma ca au fost arestate trei persoane.

Nu am de unde sa stiu cati au mai fost arestati. Dupa 1989, am aflat de inca o persoana arestata care ar fi devenit ulterior informator al Securitatii - dar nu pot sa stiu cu siguranta. Stiu insa sigur ca dupa colind au fost sedinte de demascare cu studentii ca la Inchizitie si numeroase exmatriculari.

Ulterior, ati avut de suferit din cau­za anchetei?

Tot timpul. Am ramas cu un stigmat pentru tot restul vietii. Nu puteam sa-mi imaginez ca va fi atat de rau. Evident, pana in 1989, am avut numeroase probleme profesionale, nu am reusit sa prind un post bun, sa ma inscriu la doctorat. A existat si un rezultat bun pentru stu­denti: de atunci s-a acordat vacanta de Craciun.

V-ati cerut dosarul de la CNSAS?

L-am cerut de doua ori, dar mi s-a spus ca nu am. Voi mai incerca.

Interviu realizat de Adrian Cioflanca