Pe aceeași temă
Cea mai fascinanta, interesanta si mai emotionanta misiune diplomatica
Ce ati simtit cand ati fost numit ambasador al Olandei in Romania, in 1987?
Nu am cerut eu sa fiu numit ambasador la Bucuresti, pentru ca exista o regula in serviciul diplomatic olandez conform careia nu puteai sa fii numit succesiv ambasador in doua state comuniste, iar eu fusesem ambasador in Cuba. Printre optiunile mele erau alte capitale, precum Viena, Atena, San Jose. Stiam ca aceste posturi vor fi vacante si, in acelasi timp, se potriveau nivelului meu de expertiza. Am fost extrem de uimit cand Majestatea Sa Regina mi-a oferit postul de ambasador la Bucuresti. Si chiar am protestat, pentru ca nu se avusese in vedere si existenta unei scoli franceze pentru fiul meu, Daniel, care fusese cu mine in Cuba. Dar mi s-a spus sa merg la Bucuresti pentru ca, altfel, nu am sa primesc alt post. Si am venit la Bucuresti. A fost inceputul celei mai fascinante, mai interesante si mai emotionante misiuni diplomatice in cei 33 de ani de cariera a mea in Ministerul de Externe olandez.
Ce stiati despre Romania inainte de a veni la Bucuresti?
Stiam ca Romania avea cel mai prost renume din punctul de vedere al respectarii drepturilor omului. Cunosteam foarte putine lucruri despre Europa de Est. Fusesem o singura data la Praga, cu ocazia unei conferinte Est-Vest, si am mai fost si in Berlinul de Est. Nu mai fusesem niciodata in Romania sau in Balcani. Reprezentantul Agentiei France Presse la Havana venise din Bucuresti si mi-a atras atentia ca voi merge intr-un loc straniu. Mai era si un foarte apropiat colaborator al lui Fidel Castro, un prieten, Alfredo Guevara, care mi-a spus: "am sa te vizitez in orice loc, dar imi pare rau, la Bucuresti nu am sa vin", pentru ca il considera un loc groaznic, avusese o experienta foarte neplacuta cu militienii, cu Securitatea. La asta se reducea tot ceea ce stiam despre Romania.
Romania 1988: intuneric, rece, cenusiu
Ce ati gasit la Bucuresti?
Am ajuns la Bucuresti pe 26 ianuarie 1988, cea de-a 70-a aniversare a lui Ceausescu. Am gasit intuneric, o atmosfera rece, mult cenusiu. Era o diferenta ca de la zi la noapte, comparativ cu Cuba. In Cuba erau atat de multe posibilitati, oportunitati de a-i cunoaste pe localnici. Aici era foarte greu, ca ambasador, sa intalnesti romani de rand. Si asta s-a confirmat inca din primul moment al sosirii mele in Romania. Inainte sa vin la Bucuresti, am intalnit un profesor de studii agricole care era foarte socat pentru ca avusese de a face cu Romania, cu proiectul lui Ceausescu vizand Delta Dunarii. Fusese rugat sa fie consilierul acestui proiect, care viza redarea pamantului Deltei activitatilor agricole, a incercat sa argumenteze ca, din punct de vedere tehnic, nu era o idee fezabila, ca Romania nu avea nevoie de astfel de proiecte, pentru ca avea mai mult decat suficient teren destinat agriculturii. Acest profesor mi-a prezentat-o pe sotia lui, care era romanca. Ea mi-a marturisit ca are o sora in Bucuresti, Violeta, care suferea de o boala foarte rara si doar niste medicamente frantuzesti o puteau trata. M-a rugat sa ii duc cateva astfel de medicamente si am acceptat. Locuia foarte aproape de ambasada, in strada Roma. In noaptea imediat urmatoare sosirii mele, am fost pe intuneric sa caut adresa din strada Roma. Am urmat instructiunile, sa nu sun la prima usa, ci la a doua. Sotul Violetei m-a lasat sa intru, mi-au spus ca sunt foarte fericiti sa ma vada, fusesera instiintati prin telefon de venirea mea. Le-am dat medicamentele si am ramas foarte buni prieteni. Pentru mine a fost extrem de important sa cunosc astfel de oameni, pe care ii vizitam saptamanal. Imi facea placere sa merg la ei si sa servim un ceai sau o cafea. Cand eram acolo aprindeau toate luminile si eu eram flatat, pentru ca, altfel, ei stateau in semiobscuritate.
Cum a fost intalnirea cu Ceausescu, atunci cand i-ati prezentat scrisorile de acreditare?
L-am intalnit destul de repede, cam la o saptamana dupa venirea mea in tara. Totul a fost o comedie. M-am intalnit mai intai cu seful protocolului, domnul Moise, alaturi de care am exersat, mai intai la ambasada, dar si in biroul sau de la Ministerul Afacerilor Externe, intregul protocol. Mi-a spus ca mai intai intru in camera, inaintez 6 pasi, apoi merg 7 pasi in diagonala, apoi ma intorc si, cand presedintele ma intampina, imi voi tine micul discurs si apoi ii voi inmana scrisorile de acreditare. Dupa ce le va primi, presedintele se va indrepta spre biroul sau, iar langa scaunul sau mai este un scaun pe care trebuia sa stau eu si sa port un dialog cu presedintele. Mi s-a spus ca este un om foarte agreabil, un om invatat si ca putem vorbi despre orice, dar, in primul rand, despre relatiile bilaterale dintre RSR si Regatul Olandei. A venit ziua, m-am prezentat, am urmat protocolul, ne-am asezat, s-au facut fotografii pentru editia de a doua zi a Romaniei libere si a Scanteii. Interpretul s-a asezat intre noi, pentru ca presedintele nu vorbea limbi straine. A urmat o discutie de vreo 15-20 de minute de nonsensuri, despre cat de bune sunt relatiile dintre cele doua tari, despre cum pot fi imbunatatite. In scrisorile de acreditare era un amanunt nou care trebuie sa fi fost remarcat imediat. De obicei, protocolul diplomatic impune transmiterea celor mai bune urari, ganduri din partea monarhului olandez catre presedintele tarii gazda si catre familia lui. Acum, familia fusese omisa. Iar acesta era un gest olandez foarte expresiv de nemultumire fata de situatia din Romania. Nu l-am mai intalnit niciodata pe Ceausescu. L-am vazut de cateva ori la Sala Palatului. Mi s-a spus de catre protocolul romanesc si de catre colegii mei ca ar trebui sa merg si eu la spectacolul de 1 Mai de la Sala Palatului. A fost o experienta atat de degradanta, de umilitoare... Scarile erau pline de oameni in costume maro, care aratau de parca imbracasera pentru prima oara un costum si care trebuiau sa umple eventualele brese ale audientei. Peste tot printre noi erau oameni de la protocol si de la Securitate. Eu imi luasem un binoclu. Faceam asta, adesea in Cuba, unde astfel de ocazii erau atat de plictisitoare, incat ma amuzam studiind prin binoclu persoanele pe care le cunosteam. Ii cunosteam pe demnitarii comunisti romani din presa, ii intalnisem extrem de rar, si m-am gandit sa imi iau binoclul sa ii studiez mai in amanunt. La inceput, domnul de la protocolul romanesc, in momentul in care a vazut ca ii studiez si pe membrii Comitetului Central, a intrat in panica, s-a asezat langa mine si mi-a spus: "Presupun ca nu il veti folosi si in momentul in care intra presedintele". L-am intrebat: "De ce nu? Sunt foarte interesat, l-am intalnit pe presedinte in momentul in care i-am inmanat acreditarea, dar niciodata nu i-am cunoscut sotia si as vrea sa vad cum arata si, bineinteles, sa vad mai bine ce se intampla pe scena." Si mi-a spus: "Da, dar sa nu folositi acel obiect pentru a va uita la presedinte". "Dar ce aveti impotriva?" "Nimeni nu foloseste asa ceva aici." Atunci cand Ceausescu si Elena au intrat in sala, omul de la protocol mi-a spus: "Va rog, sunteti singurul din sala care foloseste un astfel de obiect...". "Nu chiar, i-am raspuns, priviti-l pe presedinte, si el are un binoclu!" Ba chiar, la un moment dat, Ceausescu si cu mine ne priveam reciproc prin binocluri!
Asta mi-a adus aminte de micile noastre revolte in Marea Adunare Nationala... La deschiderea si inchiderea fiecarei sesiuni trebuia ca noi, ambasadorii, sa fim prezenti. Daca osanalele aduse lui Ceausescu si sotiei sale erau suficient de patimase, atunci deputatii se ridicau in picioare si intreaga Adunare izbucnea in aplauze furtunoase. In acel moment si diplomatii se ridicau in picioare. Am fost foarte dezamagit. De ce trebuia sa facem asta? Relatiile cu Romania erau atat de deficitare, incat, impreuna cu ambasadorul Marii Britanii, am hotarat sa nu mai luam parte la aceasta procedura aberanta. Am decis ca ambasadorii Comunitatii Europene nu se vor mai ridica in picioare. A mai fost un ambasador, cred ca din Uruguay sau dintr-o alta tara latino-americana, care ni s-a alaturat. Toti ceilalti se ridicau intotdeauna in picioare.
Relatia cu disidentii
Cum ati luat legatura cu disidentii?
Imediat am observat ca am foarte multe in comun cu ambasadorul Marii Britanii, Hugh Arbuthnott. El m-a pus in legatura cu contactele sale, cu oameni foarte interesanti, precum Andrei Plesu, familia Oroveanu, Mariana Celac, familia Dinescu. Hugh Arbuthnott i-a invitat pe acesti disidenti in propria sa casa la o piesa de Shakespeare interpretata de doi actori londonezi. Eram si eu prezent, dar si unii romani suspecti, precum domnul Rosu, director adjunct in Ministerul Roman al Afacerilor Externe. Ulterior, acest om, dupa ce a aflat ca am intalnit-o pe Doina Cornea, m-a intrebat: "De ce voi, ambasadorii, doriti sa o vedeti pe femeia aceea din Cluj?". Nici macar nu dorea sa ii pronunte numele. I-am replicat ca am dreptul sa imi aleg propriii mei prieteni. "Dar de ce nu ati venit la noi, la Ministerul Afacerilor Externe, daca doreati sa aflati lucruri despre Romania?" "Apreciez oferta dumneavoastra, dar imi pot procura si personal aceste informatii", i-am spus. Am stabilit contacte si legaturi permanente cu disidentii mentionati anterior, ii invitam deseori duminica la resedinta mea, sa servim masa impreuna. Pentru mine aceste intalniri erau foarte importante si cred ca si pentru ei. Mircea Dinescu nu ceruse voie autoritatilor sa ma viziteze, asumandu-si riscul de a suferi eventualele consecinte, pe care le-a si suferit probabil in perioada de dupa aprilie 1989, cand a fost arestat la domiciliu. Dinescu era fantastic, pentru ca nu era intimidat. Cand a venit la resedinta mea din strada Atena, impreuna cu Masa, sotia lui, erau militieni care supravegheau casa si care te legitimau. Cred ca de foarte multe ori oameni care doreau sa ma viziteze au fost opriti de militieni. Dar Mircea le-a spus foarte hotarat: "Am fost invitat de ambasador", si ei au fost cei care au fost intimidati de el. Odata, a intrat in casa si apoi s-a intors si a tipat la militian: "Vedeti ca mai vin doua cupluri, sa le lasati sa intre!".
Cum l-ati ajutat pe Mircea Dinescu?
La inceputul lui 1989, Mircea Dinescu a fost intervievat de un jurnalist parizian de la Libération, cred ca in februarie, iar acel interviu a devenit faimos. Jurnalistului ii era teama sa poarte interviul asupra sa, ii era frica sa nu fie perchezitionat si sa ii fie confiscat interviul. Asa ca l-a lasat acolo, acasa la Dinescu. Nici nu era finalizat. Mircea Dinescu m-a anuntat ca avea sa imi dea ceva si am fost eu insumi acasa la el; mi-a dat interviul si mi-a spus ca ar fi minunat sa il expediez la o adresa din Paris. Singurul lucru pe care puteam sa-l fac era sa il expediez prin intermediul valizei diplomatice, ceea ce era complet interzis, pentru ca nu poti sa trimiti prin curier diplomatic scrisori personale ale altora. L-am pus intr-un plic si l-am expediat la Haga prin curier diplomatic. Astfel interviul lui Dinescu a ajuns la Libération si am fost fericit pentru asta. A mai fost un lucru foarte interesant, cand, spre sfarsitul anului, nimeni nu l-a mai putut vedea pe Dinescu. Aici intervine atasatul cultural al Ambasadei Poloneze, pe care l-am intalnit la o receptie culturala la Ambasada Cehoslovaciei si am vorbit cu el. Era foarte critic la adresa Romaniei, lucru interesant la un diplomat al unei tari comuniste. In septembrie 1989, mi-a spus ca vrea sa ma vada si a venit la mine cu un plic cu materiale de la Dinescu. Mi-a spus ca fiul lui mergea la aceeasi scoala cu cel al familiei Dinescu, asa ca sotia lui a intrat in legatura cu soacra lui Mircea Dinescu, care i-a dat acest plic, in care era literatura. Acesta a fost al doilea lucru pe care l-am expediat in Europa pentru Dinescu.
Oricum, am trimis rapoarte detaliate in Olanda despre disidenta. In ambasada mea nu erau precedente in a raporta asupra disidentei. Predecesorul meu nu i-a cunoscut, nu a dorit sa ii cunoasca cu adevarat, a avut numai contacte cu oficiali.
21-22 decembrie 1989
Apoi a venit revolutia. Cum ati aflat la Bucuresti despre evenimentele de la Timisoara?
Despre evenimentele de la Timisoara am aflat de la ambasadorul Ungariei si de la cel al Frantei, care avea legaturi cu profesori de franceza din diverse colturi ale Romaniei. Un profesor din Timisoara l-a informat cu privire la evenimentele de acolo si astfel am aflat chiar foarte multe in primele saptamani ale lui decembrie, cum se desfasurau lucrurile acolo, cum deveneau din ce in ce mai critice. Am aflat despre acest preot, domnul Tökés, de care nu mai auzisem inainte. La cocktailurile diplomatice dezbateam informatii despre Timisoara cu numerosi colegi ambasadori si primeam informatii mai ales de la ambasadorul Ungariei, eram la curent cu modul in care se dorea stramutarea domnului Tökés. Stirea cu adevarat semnificativa a venit miercuri, 20 decembrie, cand am avut o intalnire la Ambasada Frantei, pe la ora 17. Eram 7 sau 8 diplomati, iar ultimul a venit ambasadorul Frantei si a zis: "Timisoara e libera!". Cum a fost posibil? Cum de s-a intamplat asta? Era o stire atat de incredibila.
Apoi, pe data de 21, eram singur, la birou, ma ocupam de anumite probleme diplomatice. La acel moment toti colaboratorii mei erau plecati in Olanda.
Circulau deja zvonuri, pe plan international, ca ceva se intampla in Romania, si oamenii care aveau rude aflate in vizite turistice sau de afaceri in Romania devenisera foarte ingrijorati. Eram singurul care putea raspunde la telefoane, care putea sa le spuna cate ceva, sa le dea informatii. In acest timp si mass-media a inceput sa sune si am raspuns intotdeauna atunci cand un jurnalist m-a solicitat. Am impartasit ceea ce stiam, pentru ca asta insemna si o oportunitate pentru ca romanii sa afle de la Radio Europa Libera sau de la BBC aceste informatii.
La ora 22 am simtit ca ceva se intampla in oras, dar m-am gandit ca e mai bine sa raman in ambasada si sa raspund la telefoane. Apoi, colegul meu spaniol, care era totodata si vecinul meu, a venit la mine: "De ce stai aici? Trebuie sa mergem in oras!". El tocmai se intorcea de acolo. Am decis sa mergem impreuna si am plecat cu doua masini. Eu imi conduceam singur masina, pentru ca nu am dorit sa imi chem soferul. Am observat ca marile bulevarde erau blocate. Am parcat foarte aproape de Teatrul National, unde era o masa enorma de oameni. In fata era un rand de scutieri, apoi trupe USLA, in spate tancuri si masini blindate. Oamenii le strigau militarilor sa li se alature. Se tragea pe deasupra multimii, de catre trupele USLA. Dar am auzit si ofiteri care comandau: "Impusca-l pe ala de acolo", si asa mai cadea un manifestant... Atunci au inceput crimele. Cand au inceput impuscaturile multimea s-a dat inapoi. Nu ma aflam in primele randuri, ci mult mai in spate. Eram foarte emotionat. Am vorbit pentru prima data cu romanii din strada, un lucru pe care nu il mai facusem niciodata in cei doi ani de cand ma aflam in Romania. M-au intrebat daca eram jurnalist. Le-am spus ca sunt diplomat din Olanda si, in acele aproape doua ore cat am stat acolo, am luat numele, numerele de telefon si adresele unor oameni. Nimeni nu stia ce se va intampla. Mai tarziu, Sergiu Nicolaescu a spus ca schimbam numere de telefon pentru ca eram spion.
Am vazut oameni in civil care distrugeau vitrinele magazinelor, cred ca erau securisti, pentru a crea impresia de huliganism. Am ramas acolo pana dupa miezul noptii. S-a tras pe deasupra actualului bulevard Carol. Prima linie a fortelor de ordine era atat de aproape de masina mea, incat ma gandeam ca guvernului meu nu i-ar placea ca masina ambasadorului sau sa se intoarca acasa cu gauri. Mi-am mutat masina si am parcat-o pe langa Gradina Icoanei. Apoi m-am intors si i-am intrebat pe manifestanti ce aveau de gand sa faca. Se gandeau sa mearga in Piata Unirii pentru a demonstra acolo, dar asta nu s-a intamplat. In orice caz, am plecat acasa dupa aceea, era in jur de 00:30 si nu parea ca s-ar mai putea intampla ceva semnificativ. Nu a fost deloc usor sa ajung inapoi la ambasada, pentru ca a trebuit sa trec printre toate randurile acelea de armata si militie. Dar am intalnit vreo doi ofiteri foarte politicosi, carora le-am spus ca sunt un diplomat care incearca sa-si dea seama ce se intampla. Le-am spus ca doresc sa ajung sa imi iau masina din apropierea Teatrului Bulandra si s-au oferit sa ma ajute sa trec prin randurile succesive de militari. A fost primul gest de amabilitate din partea autoritatilor pe care l-am trait in Romania. Apoi am ajuns acasa fara probleme.
Ce s-a intamplat a doua zi, pe 22 decembrie 1989?
A doua zi dimineata eram la birou. Auzisem niste zvonuri cum ca ceva se intampla in oras, dar nu puteam sa parasesc ambasada si sa merg in strada, pentru ca trebuia sa raspund la telefoane. La ora 11 am fost invitat la Ambasada Statelor Unite si a fost dificil sa ajung acolo pentru ca erau atatia oameni pe strazi, muncitorii venisera de pe platformele industriale si marsaluiau prin oras. La Ambasada SUA eram un mic grup de ambasadori si ne aflam in cea mai sigura camera din Bucuresti, camera securizata a Ambasadei, un clopot de sticla, unde discutam despre ceea ce trebuia sa facem, despre ceea ce se intamplase, daca ambasada sau personalul ambasadei trebuia evacuat. Cred ca americanii incepusera deja sa-si evacueze femeile si copiii catre Bulgaria. Pe la ora 12 se aud doua batai in usa transparenta. Erau doi indivizi care stateau acolo, faceau parte din personalul Ambasadei SUA; au vorbit cu ambasadorul american, dupa care au fost poftiti inauntru si ne-au spus ca tocmai se intorsesera de la Comitetul Central, unde au vazut ca guvernul era evacuat cu ajutorul unor autobuze. Acest lucru trebuie sa se fi intamplat cu aproximativ 10 minute in urma, Ambasada SUA fiind foarte aproape de sediul CC. Ne-am gandit ca asta trebuia sa fie sfarsitul. Nu stiam ce se va intampla cu Ceausescu, dar trebuia sa fie sfarsitul. Ne-am ridicat, cei 5-6 ambasadori care ne aflam acolo, ne-am imbratisat, era o atmosfera extrem de emotionanta...
Va amintiti ce ambasadori erau prezenti?
Din cate imi amintesc, erau prezenti ambasadorul Marii Britanii, al Frantei, al Spaniei, al Belgiei. Apoi am stabilit sa ne intoarcem la ambasadele noastre, dupa ce Ceausescu fusese evacuat cu elicopterul. De la Ambasada SUA m-am dus direct la Dinescu, pe strada Bitolia unde locuia el, ca sa ii spun ce s-a intamplat. Am coborat din masina, am vazut venind spre noi un securist imbracat in haine civile, incaltat cu adidasi. L-am intrebat ce vrea. Eram sigur pe mine. Mi-a spus ca nu pot sa intru acolo. De ce nu?, l-am intrebat. Mi-a spus, din reflex, ca tocmai fusese un furt si politia trebuia sa investigheze. Dupa asta a mai aparut unul, mult mai solid. In acel moment Mircea si Masa Dinescu au iesit din casa si au venit spre mine. Auzisera zgomotul din strada, pe mine certandu-ma cu oamenii aceia. Am strigat: "Mircea, Mircea, s-a terminat!". Amandoi aratau foarte rau, erau albi ca varul, intr-o stare fizica foarte proasta. Nu ii mai vazusem din martie.
Am plecat apoi spre ambasada, dar am auzit mai tarziu ca Mircea si sotia sa s-au intalnit cu Domokos Géza, care venise sa le spuna, euforic, ce s-a intamplat. Mi s-a povestit ca au mers spre bulevard, unde era un tanc, pe care erau multi oameni, care se indrepta spre Televiziune. Acestia strigau: "La o parte, la o parte... Vine revolutia!", moment in care Domokos Géza i-a intrebat: "Stiti cine este acest om de langa mine?". Nu stiau. "Este Mircea Dinescu!". Nimeni nu stia cum arata, niciodata nu vazusera fotografii cu el, era interzis, fiind cunoscut dupa nume datorita Radioului Europa Libera. Nu le venea sa creada. El este Mircea Dinescu? Fantastic. L-au luat pe tanc si au plecat spre Televiziune. Masa mi-a spus mai tarziu ca era atat de speriata ca securistii il vor ucide, dar - slava Domnului - asta nu s-a intamplat. Apoi ati vazut la Televiziune tot ceea ce a urmat.
Am ajuns la ambasada, cand un grup de oameni, prieteni de-ai mei, au venit acolo. Strigau din strada: "Coen, unde esti? De ce esti aici? Trebuie sa mergem la Televiziune!". Toti erau fericiti si dansau. M-am dus cu ei in strada Pangratti, in apropiere, si acolo erau tancuri. Cladirea nu era inca in mana revolutionarilor. Am vazut multimea de acolo, dar nu puteam face prea multe. Apoi m-am intors la birou: primeam din ce in mai multe telefoane din partea unor mici posturi de radio din Olanda, care auzisera de revolutia in plina desfasurare in Romania si carora le-am dezvaluit tot ceea ce stiam eu. Le-a placut tare mult sa afle aceste stiri "fierbinti" chiar de la ambasador...
Primele zile dupa Ceausescu
Sambata, pe 23 decembrie, a sosit primul jurnalist olandez. Eram bucuros, ne-am revazut duminica si am mers impreuna la o conferinta de presa a lui Bernard Kouchner, presedintele organizatiei "Medici fara Frontiere" la Spitalul de Urgenta. Erau o multime de oameni, numerosi jurnalisti, iar eu m-am dus acolo pe bicicleta, cu jurnalistul olandez pe locul din spate. Sambata, ambasadorul SUA a aparut la televiziune, filmat in resedinta sa din Kiseleff, si a transmis in limba engleza un mesaj de felicitare catre romani. Imediat am instiintat Ministerul de Externe olandez cu privire la mesajul ambasadorului SUA, pentru ca nu era inca foarte clar daca noi vom recunoaste noile autoritati. Gestul ambasadorului Statelor Unite era intr-un fel o recunoastere a noilor forte si speram ca si guvernul nostru le va recunoaste curand. Le-am zis: "Daca doriti sa fac ceva similar, anuntati-ma". Spre surprinderea mea, duminica am primit un mesaj in care erau transmise felicitari poporului roman. Nu era o recunoastere formala, dar, in orice caz, era un mesaj incurajator. Eram foarte multumit de asta. Am tradus mesajul in romana, l-am exersat de cateva ori. Apoi mi-am pus problema: cum ajung la Televiziune? Inca se tragea, mai ales acolo. M-am dus sa il intreb pe Domokos Géza, care statea undeva langa resedinta mea. Statusem 2 ani langa el fara sa pot sa-i vorbesc. De doua ori s-a intamplat sa ne intalnim in timp ce imi plimbam cainele si am vorbit pentru doua minute, insa era foarte greu cu toti militienii aceia care raportau ca Domokos Géza a vorbit cu un ambasador strain, ceea ce era foarte riscant pentru el. Deci, m-am dus la el si l-am intrebat daca ma poate ajuta sa transmit mesajul la televiziune. El a spus ca are un numar de telefon, am sunat si am vorbit acolo cu Felicia Melescanu, care, cand a auzit despre ce era vorba, a acceptat imediat. Marti, pe 26 decembrie, am exersat micul discurs pentru a putea sa-l pronunt corect in limba romana. Dupa-amiaza am plecat spre Televiziune, dar peste tot erau masini blindate si tancuri; de cateva ori a trebuit sa imi arat pasaportul diplomatic, spunand ca sunt asteptat. Am intrat pe holurile Televiziunii, care era in intuneric, in bezna, cu soldati epuizati intinsi pe jos, mancand bucati de paine. M-am dus catre Studioul 4 unde se aflau Felicia Melescanu, Dumitru Mazilu, Silviu Brucan si Doina Cornea. A fost pentru mine un moment fantastic. Ii stiam, ii mai intalnisem inainte pe Silviu Brucan si pe Doina Cornea. Cand au terminat m-am dus spre ei, ne-am imbratisat, apoi m-am gandit ca era randul meu sa vorbesc. Insa a venit Iliescu, insotit de numerosi oameni. Nu imi amintesc despre ce era vorba, dar a mai durat inca o jumatate de ora, ceea ce nu m-a deranjat, pentru ca eram absolut fascinat de ceea ce se intampla in zilele acelea. Era trecut de ora 15, cand a intrat Bernard Kouchner. El era intotdeauna insotit de numerosi jurnalisti. A vrut sa intre in direct, dar am intervenit si i-am spus ca asteptam de ceva vreme. M-am prezentat, i-am spus ca am de transmis un mesaj scurt, i l-am aratat. El mi-a spus: "Domnule, dvs. sunteti ambasador, eu sunt ministru si Franta detine presedintia Comunitatii Europene!". Nu ma lasa pe mine primul! S-a mai gandit si mi-a zis: "Hai sa prezentam mesajul impreuna!". Ne-am asezat la masa si Bernard Kouchner a vorbit intr-o franceza foarte frumoasa. Apoi eu mi-am citit mesajul, dar in limba romana, ceea ce a facut mult mai multa impresie decat intregul sau discurs.
Totul a culminat cu revelionul. Am organizat o petrecere, fara ceilalti diplomati si fara colaboratorii mei, acasa la mine, cu toti prietenii, vechi si mai recenti: familia Plesu, familia Dinescu, André Glucksmann, cativa jurnalisti, Domokos Géza, o multime de oameni fascinanti. Am dansat, am baut, am mancat. A fost o petrecere fantastica, extrem de emotionanta pentru ca, spre miezul noptii, a fost si un concert de pian. La pianul din resedinta mea canta Johnny Raducanu. Ion Caramitru a venit si el si m-a rugat sa-i dau o sticla de sampanie ca sa o bea cu o femeie foarte frumoasa pe care a intalnit-o, si i-am dat. Am tinut un discurs, in care am reamintit de oamenii care au murit pentru revolutie. Domokos Géza a tinut si el un discurs, foarte miscator pentru mine. Intreaga petrecere a fost o idee foarte buna pentru ca toata lumea era extrem de obosita dupa cateva zile de emotii puternice si erau foarte fericiti sa se afle intr-o atmosfera prietenoasa. Puteau sa danseze, sa vorbeasca, era foarte relaxant. Asta a fost atunci, dupa care viata a inceput o noua viata...
Istoria revolutiei trebuie reconstituita de un roman care nu a fost prezent la evenimente
Cum au contribuit ambasadele si guvernele straine la succesul acestei revolutii?
Cred ca punctul de cotitura a fost la Timisoara, dar si reactia stupida a lui Ceausescu, la intoarcerea din Iran. Ambasadele straine n-au jucat un rol decisiv. Orice am facut noi, diplomatii straini, erau lucruri pe care le mai facusem si inainte: sprijinirea disidentei, expedierea scrisorilor lui Dinescu, lucruri minore, dar care, in sine, erau pietre pentru temelia revolutiei. Am vazut un film austriac despre revolutia romana, complet eronat, plin de teorii conspirationiste, alimentate de cineva din serviciul de informatii francez. Problema filmului consta in faptul ca nu acorda suficient credit oamenilor simpli. Ei au fost cei care au avut curajul sa se opuna, sa reziste in acea noapte de 21 decembrie 1989...
Credeti ca romanii, in momentul de fata, constientizeaza importanta evenimentelor din 1989?
Si atunci era, si acum este inca foarte multa confuzie in mintea multor romani. Cred ca istoria evenimentelor trebuie reconstituita de un roman, dar de un roman care nu a fost prezent, pentru ca cei care au fost prezenti au tendinta de a amesteca si a incurca totul. Au fost atat de socati de evenimentele acelor zile, incat nu pot sa-si aminteasca exact ce s-a intamplat. E inca multa confuzie.
Interviu realizat de Razvan Braileanu
Traducere din limba engleza de Octavian Manea
