Pe aceeași temă
Din nou in vechea noastra fundatura "elitara"
La scurta vreme dupa episodul din Italia, am citit in Evenimentul zilei un text al tau, intitulat Crima si pedeapsa, in care puneai problema in alti termeni decat cei din presa romana. Vorbeai in acel articol de crima individuala si pedeapsa colectiva. Ce ti-a atras atentia din acea poveste?
Stirea, asa cum am receptat-o eu, m-a socat in primul rand pentru ca parea o crima oribila, cel putin in primele relatari. Apoi, m-au surprins reactia italiana si cea romaneasca. Se muta reflectorul pe o chestiune etnica, pe defecte comunitare. Se intampla ca aveam la Bard atunci, ca oaspete in clasa mea, pe scriitorul Antonio Tabucchi, extrem de revoltat de reactia italiana si foarte deceptionat, in general, de viata publica italiana actuala. Reactia mea avea, inevitabil, o implicare romaneasca, pe mine ma soca, in primul rand, crima comisa de un roman. Italia reprezenta o tara aflata de multa vreme in comunitatea europeana, o tara care a "exportat" continuu italieni in lume, suferind ei insisi de acest tip de categorizare comunitara peiorativa, o tara care a fost extrem de deschisa in a primi straini, dar fara sa le asigure o minima structura sociala, sa-i stabilizeze, sa-i faca productivi.
Pe masura ce devenea mai clar ce s-a intamplat la Roma, reactiile romanesti deveneau tot mai penibile. Cea a ministrului de Externe, care nu era un oarecare politician, ci un intelectual cooptat in guvern, m-a uluit. Ne aflam din nou in vechea noastra fundatura "elitara" unde domneste vechiul si mereu noul rictus mahalagesc de superioritate si dispret fata de "popor", gloata tampa, necultivata, murdara, stupida, grosolana.
Eu nu pot uita faimosul text al lui Thomas Mann, intitulat Hitler, fratele meu (Bruder Hitler). Scriitorul asuma orbirea poporului sau, monstruozitatea nazismului, chiar si pe demonicul Hitler.
Thomas Mann, care avusese o atitudine ferma fata de nazism.
Era indreptatit sa spuna, "am fost curat, mi s-au ars cartile in piete publice din Germania, am plecat din mizeria si miselia voastra, am vorbit tot timpul la radioul american contra Germaniei naziste, am si fost acuzat de tradare. Sunt din alta Germanie". Dar a gandit cu totul diferit: "Germania care m-a scarbit si gonit imi apartine si ea, e o parte din poporul meu, nu pot s-o ignor".
Sa ne amintim cat de greu isi asuma cineva la noi legionarismul sau comunismul. Romania avea, in 1944, neglijabilul numar de 1.000 comunisti, in 1989 cam 4 milioane de membri alcatuiau, proportional, unul dintre cele mai largi partide comuniste din Est, in care greu mai gaseai 1.000 adevarati comunisti. A doua zi dupa uciderea "celui mai iubit fiu al poporului", spectatorii fericiti s-au trezit, cu totii, inocenti si anticomunisti. Cei care au scris ode omagiale si articole politice, filosofice, economice, inspirate de "geniul Carpatilor", cei care au cantat si dansat mascarada plecaciunilor, bucurosi de micile-marile pomeni venite de la parvenitii Puterii, chiar si cei din ierarhia politica si din organele de represiune au uitat, brusc, totul. Putini au mai fost dispusi sa scruteze propriile culpe si complicitati. Pe de alta parte, s-a produs treptat o amnezie a ambiguitatilor multistratificate ale acelei lungi apasari totalitare, a "zonei gri" in care se amestecau compromisurile, frica si coruptia, minciuna si complicitatile, teroarea si duplicitatea, prieteniile si asocierile si secretele ajutorari la nevoie. Omenescul, adica, strangulat si strambat si viu, totusi, cu momente de disperare si bucurie, de siretenie si iluminare, de tainica revansa si cinica indiferenta. Treptat, suferinta si dezgustul provocate de dictatura comunista si-au produs o convenabila limba a cliseelor, oficializata. O retorica sumara, resentimentara. Spiritul primar agresiv si-a gasit un facil impuls propagandistic, anticomunist, dar de tip comunist, evitand analizele oneste si profunde, operand cu laitmotive de manipulare oportunista si politicianista, profitabila, cat se poate, in comedia actualitatii. Foarte putin asemanatoare, sa zicem, cu fenomenul profund de constientizare publica produs in si dupa anii ’60 in Germania devenita democrata si demna in a-si asuma trecutul si a-si construi viitorul.
Dar sa revenim la crima din Tor di Quinto, la Mailat si la Mann. Hitler era austriac, nu german... ceea ce pentru Thomas Mann, scriitorul care nu avea niciun fel de simpatii naziste, nu a contat, cand si-a asumat Germania hitlerista, cu care nu prea avea alta legatura decat adversitatea.
Cum am spus, pentru mine crima romaneasca din Italia avea dublu impact. Crima venea din Romania biografiei mele si se petrecea in Italia, pe care o indrageam si in care fusesem pretuit. In 2001, cand mi s-a decernat Premul Nonino, profesorul si prietenul meu Marco Cugno, care mi-a tradus toate cartile, mi-a trimis un mesaj, in care spunea: Norman, sunt fericit ca in sfarsit in ziarele italiene nu se mai vorbeste de hoti si pungasi si criminali romani, ci se spune ca s-a dat acest mare premiu unui scriitor din Romania.
Romanca bolnava a recuperat un sentiment national
Articolul tau ridica discutia foarte sus, facandu-ma sa ma gandesc la individ, care intra in malaxorul, in masinaria statului, roman sau italian. Eu nu m-am uitat decat la statul roman si la vinovatia lui fata de cetatenii lui in general. Textul tau mi-a deschis perspectiva asta: ce sanse are individul, in raport cu statul?
Titlul textului Crima si pedeapsa a fost modificat in ziarele straine. In La Repubblica, unde a aparut initial, in Le Monde, in El País. Tineam la acest titlu, nu numai pentru ca era o aluzie literara la un roman celebru, in care un tanar comite o dubla crima teribila, omorand cu toporul doua batrane. Nu era tigan, nici pungas, era un nihilist rus. Dupa cateva sute de pagini, cititorul termina cartea cu o profunda compasiune pentru acest criminal, transformat el insusi, cititorul, de procesul suferintei prin care trece Raskolnikov, eroul dostoievskian. Un mare scriitor a transformat o cumplita drama umana intr-o mare-mare opera literara si o mare dezbatere morala si chiar religioasa asupra crimei si ispasirii. Din varianta italiana a articolului s-a mai scos, dar am insistat si au reintrodus, fragmentul care se referea la pledoaria pentru "fasta neomogenitate" a oricarei comunitati. Un accent esential, nu fara legatura cu titlul... Femeia care a anuntat politia era si ea romanca, nu italianca!
Din nou, m-a socat felul cum s-a discutat acest lucru in Romania. S-au invocat dovezi ca este o psihopata. Nu ma intereseaza ca e o psihopata, nu ma intereseaza ce a facut fiul ei. Daca o psihopata s-a comportat astfel, foarte bine. Daca boala de nervi are astfel de consecinte, foarte bine. In loc ca romanii sa se prevaleze de atitudinea laudabila a unei romance, nenorocite, psihopate, cum vrei, au focalizat asupra bolii. Femeia care a anuntat politia, romanca bolnava, a recuperat, totusi, un sentiment national... Daca romanii au fost pusi, cu totii, global, in cauza de o crima individuala, iata ca si cea care a alertat organele de ancheta a fost o romanca. S-ar fi putut sa nu fie, dar, daca a fost, cu atat mai firesc era, macar in Romania daca nu si in Italia, sa nu se ignore acest important si semnificativ detaliu.
Cand invingatorului nu-i mai pasa de invins
Referitor la relatia intre individ si stat, sigur ca exista obligatii reciproce ale cetateanului fata de stat si ale statului fata de cetatean. Exista, firesc, obligatia cetateanului de a respecta legile statului de care apartine sau in care traieste, legile italiene, daca traieste in Italia, legile americane, daca traieste in America. Exista si datoria statului sa protejeze cetatenii impotriva agresiunii umane sau accidentelor naturii, dar si impotriva decaderii morale, economice etc. In Europa mai mult decat in America functioneaza retele sociale care vegheaza si ajuta la nevoie. Nu din mare iubire pentru cei cazuti, ci din intelept pragmatism. Pentru mecanismul social si pentru bunastarea societatii, este important ca o categorie paupera, dezavantajata sa nu se naruie intr-o disperare fara iesire.
Dupa cativa ani in America, incercand tot timpul sa inteleg o societate care imi era straina, l-am intrebat pe un prieten american care ar fi principiul de fond al structurii capitaliste, care sustine libertatea si piata libera a acestei societati. Intemeietorii gandeau si construiau o noua lume, se eliberau de dominatia coloniala britanica. Voiau sa propuna nu o democratie de tip englezesc, monarhica si stratificata, ci una populara, pentru omul de rand. "Erau oameni credinciosi, aveau ca model Biblia, cunosteau si iluminismul francez, au propus o combinatie interesanta si buna a criteriilor de guvernare", a raspuns interlocutorul meu american. De ce au ales modul de functionare capitalist?, am intrebat. Totul era atunci doar un proiect semiutopic, puteau alege o forma socialista, de pilda. Replica a fost prompta: "Parintii natiunii americane au inteles ca mecanismul social nu functioneaza fara competitie, fara sa tina seama de interesele - interesele, nu idealurile nobile - ale oamenilor. Interesele lor imediate. Competitia poate fi oricat de dura, dar cavalereasca. La sfarsit, invingatorul nu are voie sa-l lase pe invins sa cada prea jos". Dupa o clipa de tacere, a adaugat: "Din pacate, ceea ce s-a intamplat in ultimii 50 de ani a marcat modificarea cinica a acestui principiu. Competitia a devenit tot mai dura, iar invingatorului nu-i pasa de invins".
Exista si in America foarte multe fundatii, societati caritabile. E tara care, se stie sau poate nu se stie, ajuta consistent lumea subdezvoltata, pe saraci, bolnavi, sinistrati de oriunde. Dar este evident ca aici s-a dezvoltat un capitalism mai dur si mai pur, mai individualist, mai cinic. In America, domina puterea proprietatii private si a initiativei private, individuale. Daca Marx ar invia, ar putea spune: "In multe am gresit, dar un fapt ma confirma, anume, concentrarea capitalului duce treptat la o subordonare a statului fata de marea putere financiara a marilor concerne si a marilor magnati financiari". Ar fi de adaugat ca increderea populatiei se indreapta, totusi, paradoxal, spre sectorul privat, spre corporatii, nu spre stat. Invers proportional, adica, cu puterea efectiva. Sondajele arata ca 80% dintre americani nu au incredere in stat, doar 20% nu au incredere in corporatii. Corporatiile profesionale si comerciale care le asigura hrana si electricitatea, apa, hainele, masinile, casele, incalzirea sunt mai "reliable", caci confrunta zilnic examenul de incredere a publicului.
Campania electorala care se desfasoara acum in Statele Unite arata si ea cat de decisiv este factorul financiar. D-na Clinton dispune de 30 de milioane, cutare are 26 de milioane, ultimul are numai 5 milioane. Competitie pentru votul popular, totusi, pentru democratia structural populara!
Nu este democratia "originala" a dictaturii proletariatului din Republica Populara Romana, nici cea a democratiei originale din multilateral dezastruoasa Republica Socialista Romania.
Marea demagogie.
Marea demagogie pe care noi am trait-o. Suntem o generatie aproape de exit, in curs de disparitie. Noi am parcurs, fiecare cum a putut, marea minciuna, marea demagogie, marele despotism al societatii inchise, opresive. Aici, democratia populara americana are toate componentele, bune si rele. Este tipul de proiect social american. Banul evalueaza, pana la urma, esential, cinic si realist situatiile sociale. Cand se limiteaza o consultatie medicala la 15 minute, este pentru a se obtine rezultatul optim al unui calcul financiar. Notiunea de "bestseller" a trecut de la pantofi si sapun si umbrele in literatura. In ziare, la televiziune ti se ofera continuu clasamentul, cine a vandut mai mult, cine vinde mai putin, cine urca si cine coboara in clasamentul comercial. Capitalismul a intrat in toate zonele existentei, inclusiv in cea culturala, in protectia sanatatii, in stiinta.
Statul, in Romania, nu are o traditie prea buna in incurajarea unui climat solidar
Statul european, ca sa nu mai vorbesc de statul roman, iesit din vagauna pe care o stim, e altfel construit, are plasa sociala cu functii bine definite. In episodul Mailat eu am vazut mai intai vinovatia statului roman fata de o intreaga categorie, care nu-i priveste doar pe tigani, ci pe oamenii nenorociti: statul roman a "rezolvat" problemele acestei categorii nefericite in momentul in care oamenii s-au luat lumea in cap, plecand in alte tari.
Este teribil de trist si de revoltator. Sunt atatea partide in Romania, care, ca si Biserica, una dintre institutiile inca preferate de public, se intereseaza mult prea putin de acesti oameni. In vreme ce Biserica Catolica, cea Protestanta si sutele de secte, pe care nici nu le stiu pe toate, au retele sociale vaste si solide. Cum poate o Biserica in slujba unei religii a iubirii, a ocrotirii, a fraternizarii, a ajutorarii celor in suferinta, cei obiditi si umiliti, sa nu se preocupe de catastrofa saracilor? E o Biserica a saracilor. Iisus a fost un propovaduitor al iubirii fata de saraci in primul rand, fata de cei in suferinta. Nu e cazul si poate nu e bine sa vorbesc eu despre Biserica, dar mi se pare evident rolul ei social complementar si totusi esential intr-o deplorabila situatie precum cea pe care ai evocat-o. In Europa de Vest, rolul Bisericii a scazut, in momentul de fata numarul ateilor este incomparabil mai mare decat in America, unde bisericile mentin un important rol social. In Romania, oamenii se proclama, cel putin, ca si cei de aici, religiosi. Cum de nu sunt preocupati de soarta saracilor de langa ei? Si statul, dar si institutiile nestatale, cum este Biserica, ar trebui sa fie un sprijin de anvergura al suferinzilor de toate felurile.
Poate pentru ca ortodoxia promite in viata de apoi rezolvarea tuturor necazurilor pe care le ai aici, pe pamant, iar Biserica Catolica este interesata de ceea ce se intampla acum, aici.
Si cea Protestanta, in mare masura.
Si poate ca este vorba si de un nivel al civismului, in cele din urma.
La revista 22 ati promovat tot timpul ideea de societate civila si de dialog social. Or, nu vad functionand prea eficient dialogul social. Dialogul social nu se poate limita la intelectuali, oricat de minunati ar fi ei si chiar daca au o tribuna publica, promovand onestitatea, diversitatea, spiritul critic. Dialogul nu se poate limita la ei. Lozinca comunista cum ca partidul reprezinta clasa muncitoare, in mare parte o minciuna, avea totusi un impact social, macar propagandistic in primele perioade, selectia a fost clar de clasa, au fost promovati in functii-cheie muncitori care abia stiau sa semneze si nu intelegeau mai nimic din ce aveau de facut.
Interesele si necazurile oamenilor trebuie legate azi de structurile social-democrate ale unei societati libere. Clasa muncitoare nu e neaparat mai minunata decat alte categorii sociale, dar toate categoriile sociale dezavantajate de cruzimea competitiei si arivismului merita atentie ocrotitoare, o anume angajare care sa echilibreze decalajele, o ferma responsabilitate sociala. Statul, in Romania, si nu numai de azi, nu are o traditie prea buna in incurajarea unui climat social solidar, stimulator, civilizat, corect. Coruptia si politicianismul, de-o parte, de cealalta, cetateanul turmentat de necazuri si de clisee, de manipulari si demagogie.
Este interesant cum s-a refacut o punte, trecand peste perioada comunista, cu tipul de stat de dinainte. Daca ma gandesc la tot ce a reusit sa faca statul, pana la urma gasesc ca cetatenii sunt mai bine orientati, desi sunt abandonati. Pentru ca acum, la ultimele alegeri, am avut surpriza sa vedem ca partidele extremiste au disparut.
In ce masura aceste alegeri pentru Parlamentul European au efect asupra alegerilor generale din Romania, asupra alegerilor pentru parlamentul romanesc? Crezi ca ce s-a intamplat acum e semnificativ?
Ar trebui sa fie, pentru ca politicienii vor fi siliti sa se reaseze in functie de rezultatul de la acest scrutin. Pana acum n-au fost decat sondaje de opinie care aveau aproximarile lor sau suspiciunea manipularii prin acest tip de sondaje. Daca partidele nu vor tine cont de rezultatele pe care le-au avut acum, va fi foarte grav. Pe de o parte, a fost absenteism, deci "nu ne intereseaza ce faceti voi, va pedepsim". Pe de alta parte, un vot contra extremismului. Inaintea alegerilor, un sofer de taxi mi-a explicat: "De doua saptamani de cand tot duc lume, nu am gasit pe unul care sa-mi spuna «ma duc sa votez»". Si eu l-am intrebat: "Ce explicatie au avut?". "Asa, ca sa va fac un rezumat, ziceau; «i-am votat data trecuta ca sa doarma in Parlamentul Romaniei si acum ne ducem sa-i votam ca sa doarma pe euro in Parlament la Bruxelles? Ei bine, nu! Ei se vor duce oricum, dar nu cu votul meu, cu contributia mea»". Mi s-a parut o explicatie valabila.
Edificator raspuns. Poporul nu e chiar asa stupid cum cred unii, nici adormit, nici neglijabil.
Clasa politica din Romania e mult mai putin evoluata decat oamenii, care sunt siliti sa gaseasca solutii, iar spulberarea partidelor extremiste, la ultimul vot, imi pare un semn de sanatate a societatii. Cu Italia am avut o strangere de inima. Am citit ca primarul din Verona a zis: "Este oras liber de romani".
Similar cu perioada nazista in Germania. In restaurante si in pravalii puteai citi atunci: "Nu e permis pentru evrei". Purificarea etnica anunta genocidul. O afirmatie teribila, cea din Verona, dar similara cu... deportarea tiganilor in pustiul egiptean. Nu Italia acestui primar o iubeam eu. Am si scris despre asta, recent, in cotidianul catolic Avvenire. Romania, ca membra in comunitatea europeana, are toate canalele sa protesteze. Nu cred ca Romania poate ramane tacuta, nici asupra propriilor defecte si greseli, nici asupra isteriilor extreme. Crima va fi cercetata, pedepsita, asa se incheie juridic oroarea. Cand, in America, un sirian l-a impuscat pe Bob Kennedy, fratele lui John Kennedy, ucigasul a impuscat practic un potential presedinte. A fost judecat, inchis pe viata, dar comunitatea siriana din America nu a avut de suferit. N-au aparut afise: "toti sirienii sa fie izgoniti din America".
Sigur, migratia si globalizarea pun probleme. Toate noile etape de dezvoltare sociala pun probleme. Ne amintim ce s-a intamplat in Anglia la inceputul capitalismului si al industrializarii, cand s-au introdus masinile de cusut si dintr-o data atatia muncitori din industria textila au ramas pe drumuri. Au fost multe situatii similare, proteste, crime, sinucideri. Modernitatea nu aduce numai minunatii, aduce si probleme. Traim azi intr-o societate tot mai globala, tot mai centrifuga. Oamenii cauta sa recupereze centre spirituale, pentru a se reechilibra intr-un fel. Religia cunoaste un surprinzator nou avant, dar si migratia este in crestere si pare inevitabila. Banuiesc ca astazi populatia Romaniei este diferita de cea din 1989. Mai diversa, mai neomogena. Am auzit ca au aparut chinezi, turci.
Fenomenul nu e decat la inceput, pentru ca Romania va deveni o tara de destinatie.
Ca sa faci fata tensiunilor contemporane trebuie sa ai o viziune realista si cuprinzatoare. Vor aparea tot timpul probleme. In America e o discutie acum intensa despre imigratie. Sunt 20 de milioane de imigranti ilegali. Nu vorbim de cei legali, exista cote anuale oficiale pentru cei admisi legal. Cu cei 20 de milioane ilegali, ce poti face? Copii lor s-au nascut aici, sunt americani, au urmat scoli americane. Unii spun: "Afara! Trebuie expulzati". Altii protesteaza: "Nu e omenesc sa-i expulzam, si-apoi aduc avantaje economice, sunt platiti mai prost si isi achita impozitele".
Comunitatea europeana dispune de reglementari. Cum ar putea Romania sa impiedice la ora asta o navala de bulgari, sa zicem? Nici italienii nu pot sa-i opreasca pe romani, indiferent daca sunt tigani, tatari, ucraineni romani sau ruteni. Fiecare trebuie sa-si regleze situatia proprie, dar pe baza unor criterii de principiu.
Intre faptul real si reflectarea lui intr-o carte
Am mai vazut ceva in articolul tau: granita asta misterioasa intre faptul real si reflectarea lui. M-am gandit ca scriitorul Norman Manea ar putea lua in seama acest fapt divers si chiar fi tentat sa scrie un roman.
Tentatia asta a existat dintotdeauna. Madam Bovary a pornit de la un mic anunt pe care Flaubert l-a vazut intr-un ziar. Uneori, pornesti de la fapte reale. Cartea pe care o scriu acum porneste de la un fapt, sa-i zicem, divers, dar senzational: o scrisoare de amenintare cu moartea pe care am primit-o prin ‘92, la colegiu. Eram intr-o perioada tensionata, cu atacurile in presa din Romania si socul asasinatului lui Culianu, ma aflam sub protectia FBI, existau si alte presiuni cotidiene. Aveam sa descopar ulterior ca aceeasi scrisoare fusese trimisa la 40 de adrese din America. Multi puteau face un infarct. Expeditoarea si-a ales destinatarii in functie de "biografii interesante". Puteam fi magulit, ma calificasem in flatanta categorie... Amenintarea o citeste fiecare in functie de sensibilitatea sa, dar si de propriul trecut, de intamplari care au ramas traumatice sau tulburi. Sigur, nu ma ocup de asta in carte, dar acesta este punctul de pornire al romanului. Pornesti de obicei de la o idee, o intamplare, o relatare sau amintire care sa stimuleze energia creatoare a unui proiect de durata. Prozatorii sunt salahorii literaturii, poezia doar ii fulgera pe nobilii inspirati ai literelor. La o carte de proza trebuie sa lucrezi indelung. Cum se zicea in Romania, trebuie sa ai fundul mare, sa stai mult pe scaun. Am gandit si regandit, am lucrat, am intrerupt, am revenit, am recitit, am taiat si schimbat si adaugat, apoi haosul cotidian si obligatiile de rutina m-au intrerupt din nou. Dar punctul de pornire a ramas acelasi. Un fapt divers si scandalos.
Cand citim cartea?
Sa fim superstitiosi, sa evitam pronosticuri. Nu stiu...
America noastra, cu bune si cu rele
Ce crezi despre felul in care se situeaza o parte a clasei politice fata de America? Stim bine ca exista un antiamericanism european, nu intru in detalii. Unii lideri politici romani au facut, chiar si recent, niste declaratii de-a dreptul socante, cu privire la ambasadorul Taubman. Sunt declaratii care, acum, se vede ca au o coerenta. Anuntul de retragere a trupelor din Irak s-a facut fara nicio consultare.
Inteleg ca interventia ambasadorului american era de buna intentie si bun-simt. Antiamericanismul a fost, fireste, potentat si alertat de razboiul din Irak si de esecul pacificarii Irakului, dar are o lunga istorie anterioara. In 1987, cand traiam in Berlinul Occidental, vizionam, intr-o seara, impreuna cu cativa amici germani, o emisiune TV in care era intervievat ambasadorul american la Bonn. Un barbat relativ tanar, frumos, elegant. "Uite la el", am auzit o voce. "Nu stie un cuvant german, o fi vreun bogatas incult din Texas". M-am intors spre doamna care vorbise. Si-a continuat speculatiile. "L-ai auzit saptamana trecuta pe ambasadorul sovietic? Un adevarat domn, o personalitate, doctor in literatura germana! Vorbea perfect, fara niciun accent!" Eram uluit. O fi fost americanul bogatas din Texasul cowboy-lor si petrolului, dar colonelul de Securitate sovietic cu doctorat era mai bun, mai de incredere? Si, culmea, comparatia venea de la o berlineza despartita prin Marele Zid de conationalii din Est. N-am putut sa ma mai abtin. "Ati uitat blocada Berlinului, cand americanii au facut un pod aerian sa va hraneasca, sa va trimita medicamente?" Grupul m-a privit cu anume condescendenta, dispus sa ma tolereze, doar veneam din... Est. "Mda, ai dreptate. Dar noi, nemtii, suntem inevitabil mai aproape de rusi, avem legaturi istorice, familiile regale s-au inrudit, au existat influente, fascinatii reciproce. Pe cand cu yankeii acestia simpli si brutali, ca niste copii, ce avem in comun?"
Greselile americane nu prea sunt comparate cu cele ale partii adverse. In trecut cu nazismul si comunismul, azi cu terorismul islamic. Demonstratia de la Londra dinaintea izbucnirii razboiului in Irak oferea multe pancarte cu Bush ajustat in caricatura de Hitler, dar chipul dragalas al lui Hussein, la care nici nu era nevoie de adaugat mustata, lipsea. Americanii au procedat adesea prosteste si interventia in Irak nu face exceptie. Cum spunea Churchill, americanii aplica totdeauna solutia cea mai buna, dar dupa ce le-au incercat pe toate celelalte. Ocupatia americana in Irak a inregistrat destule erori si orori americane, dar a aratat si cealalta fata, nu-i asa? Este cealalta fata, cea a macelului non-stop, barbar si orb, intre minoritati musulmane, mai atragatoare? Geniul american, daca exista vreunul, este al simplificarii. Simplificarea este benefica, adesea, taind nodul gordian al unor excesive ezitari sau confuzii. Antinazismul si anticomunismul american au intampinat destule opozitii cand a fost vorba de interventii directe din partea celor care nu voiau ca America sa se amestece "over sea". Dar America a readus dezbaterea la o dilema clara si dura, devenita somatie, si a intervenit benefic. Simplificarea poate fi si catastrofala, insa, cum bine stim, ignorand componente si consecinte de mare pondere. Greselile, deloc putine, greseli provenite din ignoranta si aroganta celor care au gandit si executat ocuparea Irakului, au intensificat antiamericanismul european si mondial - oricum, persistent si adesea exuberant - pana la limita imbecilitatii absolute, reducand realitatea complicata si mereu schimbatoare a unei mari tari la clisee usor vandabile. Viata publica a Americii, asa carnavalesca cum este, ramane extrem de interesanta, un model de dezbatere populara, adesea triviala, nu o data acuta si fascinanta, un model de a chestiona raspunderi, vinovatii, obtuzitati sau manipulari politice. Relatia dintre Guvern si Congres, dintre presedinte, Congres si Curtea Suprema, in pofida aberatiilor care nu lipsesc intr-un sistem structurat pe compromisul democratic si pe "lobbyul" legalizat al diverselor grupuri de influenta, ofera mereu lectii de reevaluare si regandire, reconfirmand structura de baza, inteleapta, a sistemului si a Constitutiei, gandite pentru aspiratiile si otravurile si primejdiile sufletului, pentru viciile si virtutile omenesti.
Ma intreb daca, in 20 de ani, cand este foarte posibil ca marea putere mondiala sa nu mai fie America, ci China, lumea, inclusiv lumea romaneasca, va fi mai fericita confruntand o putere si o civilizatie cu totul alte criterii morale si politice decat cele cu care suntem obisnuiti. Bune, rele, cum sunt, provin din religia si moralitatea iudeo-crestina, asa cum s-au definit si rafinat in timp. O mare putere, cu o cu totul alta viziune, cu alte criterii si teluri, va aduce cu sine imprevizibile sau poate previzibile dileme. Nu incerc deloc sa scuz tampeniile americane. In acelasi timp, este momentul ca lumea sa se trezeasca la adevarul crud al realitatii contemporane. Nu este intamplator, probabil, din acest punct de vedere, ce s-a intamplat in lumea politica franceza, in alegerile din toamna trecuta. Electoratul a inteles, se pare, ca optiunile sunt limitate si reductive. Pana la urma se ajunge la un punct crucial: este Europa in stare sa se apere singura?
Nu.
Daca nu, hai sa fim alaturi de yankeii acestia prosti si inculti, dar bogati si puternici - putere nu doar militara, ci si economica, politica, stiintifica, culturala, chiar si religioasa -, yankei de toate etniile si credintele, gata sa sara intr-un moment dificil in ajutorul Europei, cum au mai facut. Hai sa ne reevaluam si nuantam pozitia, sa ne realiniem, nu pentru a ne supune lor, ci pentru a avea cu ei un dialog folositor noua si folositor lor.
Europa de Est, imediat dupa eliberarea de comunism, a avut un vizibil puseu proamerican, pentru ca, de fapt, si-a dat seama ca pana la urma "tot yankeii" au facut treaba. Europa Occidentala a incercat toate compromisurile si cu nazismul, si cu comunismul, mereu sperand intr-o catastrofa mai mica. Americanii, in simplitatea judecatii lor, au fost mai clari, mai brutali uneori si, din fericire pentru noi toti, au invins.
Ulterior, situatia s-a modificat. Tari din Europa de Est au intrat in UE, si-au regasit apartenenta fireasca. UE nu este imuna la atmosfera antiamericana pe care o stim, in plus ofera sprijin, ajutoare, avantaje, fonduri, care pot fi deturnate de politicieni abili pentru uz propriu. Deci, deocamdata, nu mai avem nevoie de americani... oportunism de coloratura cunoscuta, cu toate siropurile si amestecurile locale.
Suntem, slava Domnului, in Europa, ne vin bani de la Bruxelles, circulam liber in lungul si latul batranului continent, de la Acropole la Oslo si de la Lisabona la Praga. Imbracati in blugi si sneakeri si T-shirt, sorbind Pepsi-Cola, atenti la CNN si la ultima mare descoperire medicala americana, vitalizati de vocea si trompeta lui Armstrong, uluiti de arhitectura si dinamica noului Babylon newyorkez, de computerele lui Bill Gates si de competitia burlesca pentru Oscar.
Interviu realizat de Rodica Palade
