Pe aceeași temă
Implicațiile „cazului Gheorghe Ursu” și ale procesului în care sunt judecați ofițerii de Securitate care l-au anchetat în 1985 sunt greu de înțeles în lipsa unor detalii pe care le consider esențiale. Până să se ajungă la trimiterea în judecată, în august 2016, o parte a poveștii s-a scris la CNSAS, cu ajutorul unor colegi excepționali, care au jucat rolul „buturugii mici” și au urnit din loc ditamai carul înțepenit în mijlocul drumului încă din 1990. Sentința penală a cărei motivare o citim azi cu toții, într-o stare de perplexitate vecină cu groaza, nu mă încurajează să fac publice numele lor, ba dimpotrivă.
Dosarul care probează ancheta politică întreprinsă asupra lui Gheorghe Ursu în 1985, de către Direcția VI Cercetări Penale a Securității, a fost găsit abia în 2014, în arhiva CNSAS. Andrei Ursu făcea greva foamei la sediul GDS, încercând cu disperare să redeschidă cauza după ce, aproape un sfert de secol, fusese „declinată” (adică plimbată), conexată, disjunsă și, în final, închisă. Până la apariția acestei probe esențiale care este „penalul politic”, adică dosarul anchetei politice, cazul Ursu fusese doar un neprevăzut „deces în timpul arestului”, un omor comis de un deținut de drept comun (Marian Clită) asupra altui deținut de drept comun, Gheorghe Ursu, arestat pentru „deținere de mijloace de plată străine”.
Teoria asta, numai bună să le ofere imunitate securiștilor în anii în care faptele lor nu erau încă prescrise, s-a bazat pe absența „penalului politic”, suplinită foarte convenabil de un dosar penal de drept comun (deschis sub pretextul că la percheziție s-a găsit în casă niște mărunțiș, rămas din excursiile în străinătate). În lipsa dovezilor că ancheta a fost motivată politic, Babu Ursu a rămas pentru procurorii și judecătorii români doar un ghinionist, care a murit nu în urma torturii din arest, ci în urma unui „accident nefericit”. Nicio instituție a statului nu a oferit vreun răspuns la întrebarea unde s-a rătăcit atâția ani „penalul politic”, singura probă scrisă că Gheorghe Ursu a murit ca deținut politic, și nu ca deținut de drept comun. Istoria misterioasă a acestui dosar dovedește într-adevăr că „o perioadă îndelungată de timp, organele de urmărire penală nu au depus diligențele necesare și nu au efectuat o anchetă efectivă menită să stabilească toate persoanele, din toate instituțiile și structurile statului, responsabile de uciderea victimei Ursu Gheorghe Emil, tragerea la răspundere penală a acestora pentru infracțiunile prescriptibile, ce eventual puteau fi reținute în sarcina acestora”. Cu această frază din motivarea sentinței penale nr. 196/F/, pronunțată de doamna judecător Mihaela Niță la 17.10.2019, sunt întru totul de acord. Restul motivării însă mă trimite cu gândul la recenta declarație a polițistului britanic, participant la ancheta în cazul Țăndărei: „Mă tem pentru poporul român”.
Prin această sentință, cei doi anchetatori de Securitate care au instrumentat dosarul politic au fost exonerați de orice răspundere penală. Din perspectivă civilă, lucrurile stau cu totul altfel. În martie 2015, Andrei Ursu a cerut CNSAS să-i verifice pe toți ofițerii care figurează în „penalul politic” și în dosarul de urmărire al tatălui său – cât a mai rămas din el, fiindcă doar primul volum din șapte mai are o legătură cu dosarul creat de Securitate. Restul sunt niște „substitute”, care au înlocuit (după 1990!) volumele originale. Radiografia acestei mistificări a dosarului de urmărire și, implicit, a manipulării probelor esențiale pentru desfășurarea anchetei o puteți citi pe site-ul Fundației Gheorghe Ursu. Prin două sentințe definitive și irevocabile (nr. 2115/03.09.2015, pronunțată de judecătorul Daniel Marian Drăghici în acțiunea CNSAS împotriva lui Vasile Hodiș, și nr. 2299, pronunțată de judecătorul Georgian Davidoiu în acțiunea CNSAS împotriva lui Marin Pârvulescu), s-a constatat că acești doi anchetatori penali de Securitate au încălcat drepturile și libertățile fundamentale ale omului, în urmărirea și anchetarea penală a lui Gheorghe Ursu. Nu în ultimul rând, cele două sentințe definitive, care însumează 47 de pagini, atestă fără dubiu că Gheorghe Ursu a fost urmărit și anchetat exclusiv din motive politice, și nu de drept comun: „Urmărirea, cercetarea și punerea sub învinuire a domnului Ursu Gheorghe Emil, sub pretextul unei fapte de drept comun, maschează reprimarea unei persoane animate de concepții anticomuniste și antitotalitare /.../”.
În 2015, am crezut cu toții că prin aceste două sentințe civile justiția română a constatat definitiv și irevocabil niște lucruri certe, evidente pentru orice persoană înzestrată cu rațiune și bună-credință. Mai întâi, se confirmase, în sfârșit, că Gheorghe Ursu a fost un contestatar autentic al dictaturii lui Ceaușescu, pe care a denunțat-o prin scrisori transmise la Europa Liberă încă din anul 1978, prin redactarea de texte pamfletare și prin discuții liber asumate, purtate în cercurile intelectuale bucureștene. În al doilea rând, se confirmase că ancheta Securității, pusă în operă de Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș, a fost „mascată” (termenul aparține chiar judecătorului) sub aparența unei infracțiuni de drept comun. Ei bine, sentința penală din octombrie 2019 a Curții de Apel București a transformat aceste certitudini în contrariul lor, arătând nu doar că uneori justiția n-are nicio legătură cu dreptatea, ci și că uneori justiția nu are legătură nici cu ea însăși.
Concret, din motivarea sentinței penale nr. 196/F din 17.10.2019, aflăm că „este totuși dificil de considerat că victima a fost un adevărat dizident politic”. Îmi reprim cu greu impulsul de a comenta valoarea hermeneutică a acestui „totuși”. Remarc doar că, în opinia doamnei judecător, scrisorile de protest trimise la Europa Liberă, pamfletele anti-Ceaușescu declamate în fața scriitorilor, în stațiunea 2 Mai, citatele cu referiri explicite la dictatori și dictatură, lipite pe pereți la locul de muncă, punerea în discuția colectivului, concedierea și ancheta penală exclusiv din motive politice (toate, susținute de documente) nu sunt suficiente pentru a-l încadra pe Gheorghe Ursu în categoria „adevăraților dizidenți politici” sau a persoanelor „căzute sub puterea adversarului”, criteriu esențial pentru încadrarea juridică în categoria infracțiunilor împotriva umanității. Dosarul penal, dosarul de urmărire informativă și cele două sentințe definitive la care m-am referit mai sus nu sunt dovezi că Gheorghe Ursu a fost un „adevărat dizident politic”? Oare ce „dizidentometru” s-a folosit? Aștept o nouă decizie judecătorească, tot în materie penală, care să corecteze marile lexicoane, unde disidentul este definit foarte simplu, drept „o persoană care dezaprobă și critică în mod public guvernarea” (vezi, de pildă, Cambridge Advanced Learner`s Dictionary). Nu știm ce înseamnă „a critica public”, în cazul Ursu. Niște scrisori de protest citite la un post de radio interzis în România (chiar dacă pe post nu i s-a dat numele, jurnalul l-a dat de gol că el le-a scris) or fi însemnând că a criticat în mod public guvernarea?
Transformarea lui Gheorghe Ursu într-un „non-disident”, dincolo de a fi o insultă post-mortem la adresa unei victime a statului român, a fost primul pas către respingerea încadrării juridice în categoria infracțiuni împotriva umanității. Al doilea pas s-a materializat în fraza „un conflict limitat la câteva persoane nu poate fi considerat situație-premisă”. Din nou, nu se precizează câte persoane sunt cuprinse în adjectivul nehotărât „câteva”. Ce știm precis este că, în viziunea doamnei judecător, raporturile Securității cu populația României în anul 1985 nu erau în niciun caz de conflict, și cu atât mai puțin de reprimare a opoziției față de regim. Ni se explică metodic că „suprimarea fizică și psihică a unui număr foarte mare de români” s-a petrecut doar în intervalul 1948-1965, ulterior fiind utilizate alte metode pentru „temperarea și controlarea” opozanților politici – de pildă, se folosea „influențarea pozitivă”.
Afirmația este cât se poate de surprinzătoare, fiindcă apare într-un text al cărui autor nu pare să știe că în timpul regimului comunist Poliția se numea „Miliție”, iar polițiștii se numeau „milițieni”: în sentință ni se spune că Gheorghe Ursu a fost anchetat „nu numai de organele de poliție” și că „Stănică Tudor și Creangă Mihail aveau calitatea de lucrători de poliție” (v. p 21 și 24 din motivare). Cu toate acestea, în același text se folosește cu dezinvoltură un termen foarte tehnic, din limbajul specializat al Securității: „influențarea pozitivă”. Surprinzător, „expertiza” autorului motivării sporește brusc când trece la evoluția instituției Securității din 1965-1989 și la modul de lucru în perioada în care a fost ucis Gheorghe Ursu: „După anul 1965, deși se practica controlul informativ al populației active a României /.../, nu au existat acte multiple îndreptate împotriva populației /.../, respectiv reprimarea formelor de opoziție față de regimul comunist prin comiterea unor multiple acte în modalitățile normative prevăzute de lege”. Un punct de vedere identic putem citi, de pildă, în numeroasele studii publicate de generalul Vasile Mălureanu, fost ofițer al Direcției I a Securității: „În etapa 1965-1989, noua concepție de muncă fixată organelor de Securitate de către PCR s-a bazat pe intervenția preventivă, în sensul prevenirii încălcării legilor prin mijloace de influențare obștească /.../” (Apărarea ordinii constituționale, Ed. Paco, 2016, p. 82).
E limpede că în această sentință penală se înfruntă două viziuni opuse asupra comunismului românesc, prin două „bibliografii” concurente. Pentru susținerea situației-premisă și încadrarea uciderii lui Gheorghe Ursu în categoria infracțiunilor contra umanității, CNSAS a anexat la rechizitoriu mii de pagini din dosarele Securității, plus o listă de 1.113 nume publicate până în 2016 în Monitorul Oficial (alte câteva sute de nume s-ar fi putut adăuga, dacă aveam destui bani la buget). Sunt numele foștilor ofițeri de Securitate pentru care instanțele din România au constatat definitiv și irevocabil că au încălcat drepturile omului, majoritatea fiind activi în perioada 1965-1989, în care doamna judecător crede că „nu au existat acte multiple îndreptate împotriva populației”. Tot domnia sa ne spune că „niciun alt lucrător de Securitate, astfel implicat, nu a fost trimis în judecată pentru infracțiuni similare celor din prezenta cauză”. Sunt din nou nevoită să-i dau dreptate. Judecând după motivarea sentinței în cazul Gheorghe Ursu, nici nu va fi. Dar noi vom rămâne definitiv și irevocabil căzuți sub puterea adversarului, captivi în propriul trecut. //
