CHIPURILE RĂULUI: Eugen Alimănescu și execuțiile sumare la începutul regimului comunist

Dumitru Lacatusu | 22.04.2014

Pe aceeași temă

Eugen Alimănescu este una dintre figurile controversate din istoria Poliției Române. Biografia lui jonglează între două imagini, aflate fiecare la câte o extremă. Prima este cea a justiţiarului crud, dar drept; cea de-a doua este cea a poliţistului corupt şi criminal fără remuşcări. În acest articol, voi prezenta principalele repere ale biografiei sale şi un aspect puțin cunoscut din parcursul său profesional: execuţiile deţinuţilor politici din anii 1949-1950. Deţinuţii au făcut parte din mişcările de rezistenţă conduse de colonelul Ion Uţă, maiorul Nicolae Dabija şi cele din Dobrogea. Până acum, despre aceştia se presupunea că au fost ucişi din ordinul generalului Alexandru Nicolschi, nemulţumit de pedeapsa prea mică dată de justiție (M. Oprea, 1992). În afară de Eugen Alimănescu şi echipa lui, la execuţii au participat mai mulţi şefi de direcţii regionale ale Securităţii din acea perioadă: colonelul Ambruş Coloman, şef al Regiunii de Securitate Timişoara, colonelul Mihai Patriciu, şef al Regiunii de Securitate Cluj, generalul maior Aurel Stancu, şef al Securităţii Bucureşti. De crime a mai avut cunoştinţă şi generalul Pavel Cristescu, primul director general al Direcţiei Generale a Miliţiei. Toţi erau comunişti din ilegalitate şi foşti combatanţi din războiul civil spaniol.

Eugen Alimănescu s-a născut la 27 iulie 1916 în Slatina, județul Olt. A absolvit șapte cla­se. Între 1931-1934, a fost muncitor ne­ca­li­ficat la o pepinieră din Drăgăşani. Apoi, a urmat un curs de contabilitate de doi ani la o şcoală de profil din Orşova. Ali­mă­nes­cu a lucrat în domeniu între anii 1936-1937 la Institutul de Cooperație din Bucureşti.

În 1938, a fost încorporat la Regimentul 1 de Transmisiuni din Bucureşti, iar în iu­nie 1941 a plecat pe frontul de răsărit cu uni­tatea neoperativă Compania 10 Trans­misiuni. În timpul prezenţei sale pe fron­tul antisovetic, a avut gradul de caporal şi funcţia de furier. A fost decorat pentru „ac­te de bravură“ cu Virtutea Militară, cla­sa a II-a. Demobilizat în 1943, s-a an­ga­jat ca funcţionar la Întreprinderile N. Dro­geanu din Bucureşti. Perioada lui de civil a fost însă de scurtă durată, fiind re­mo­bilizat în cursul anului următor la Ba­ta­lionul 40 Transmisiuni din Bucureşti. Du­pă eliberarea din armată la începutul lui 1945, s-a angajat la Prefectura Poliţiei Ca­pitalei. Prima lui funcţie a fost cea de in­formator diurnist. În acelaşi timp, a de­ve­nit şi membru al Partidului Comunist.

 

Eugen Alimănescu şi Brigada Fulger

La câteva luni de la intrarea în poliţie, Eu­gen Alimănescu a fost avansat şi numit şef al Echipei Fulger, iar în 1946 a fost în­cadrat în Direcţia Generală a Poliţiei pe poziția de chestor. Echipa Fulger avea drept scop „stârpirea bandiţilor şi borfaşilor din Capitală şi provincie“. Aceştia erau exe­cutaţi în momentul reţinerii sub mo­tivul că s-au opus arestării sau în timpul reconstituirii infracţiunilor pentru care au fost arestaţi. De această dată, pretextul era că au încercat să fugă de sub escortă. Con­form declaraţiei locotenentului major Gheor­ghe Cristescu, Alimănescu mai folosea şi o a­ltă metodă: lua „oameni din Pe­ni­ten­cia­rul Văcăreşti, pe care îi împuşca“. Me­to­da de operare a lui Alimănescu este pre­zentată şi de T. Tandin în volumul Cazuri judiciare celebre: „Eugen Alimănescu a gă­sit o metodă radicală de a scăpa Bu­cu­reştii de infractori. Cum îi prindea, el nu-i mai aresta. Îi împuşca pe loc. După care făcea raport că individul încercase să fugă de sub escortă, că nu se supusese la somaţii, că ripostase cu arma în mână şi aşa mai departe.“ (T. Tandin, 2009).

După execuţii, relatările privind con­frun­tările dintre echipa lui Alimănescu şi cei ucişi erau publicate în presa vremii. Ele sunt redate din prisma unor înfruntări pe viaţă şi pe moarte între „justiţiarul“ Eu­gen Alimănescu şi „tâlhari“. Astfel de re­latări se regăsesc în cotidianul Momentul. Spre exemplu, la 7 ianuarie 1946 apărea art­icolul Fiorosul tâlhar „Buze dulci“ şi trei complici ucişi într’o luptă cu echipa „Fulger“. O retrospectivă a „reușitelor“ Echipei Fulger a fost prezentată în nu­mă­rul din 31 ianuarie 1946. Din articol aflăm că unitatea a fost înfiinţată în iulie 1945 din dispoziţia ministrului Teohari Geor­ges­cu, iar în şase luni de activitate a „răpus 42 de bandiţi“, înregistrând însă şi pier­deri. Cronicile sunt însoţite de fotografiile celor împuşcaţi. Alimănescu apare în pa­tru dintre ele, în posturi inspirate din fil­me americane.

Acţiunile lui Alimănescu din anii post­be­lici nu au constat doar în executarea unor „borfaşi“ şi „tâlhari“ din Bucureşti şi din ţară. Referatul de excludere din partid, din 12 aprilie 1951, menţionează o serie de al­te fapte, cum ar fi uciderea unor per­soa­ne nevinovate sau foşti infractori retraşi din activitate. Siluirea unor femei re­pre­zenta ceva comun „justiţiarului“ Ali­mă­nes­cu. În timpul unei percheziţii în Te­cuci, „a luat fata celui percheziţionat, du­când-o într’o magazie, sfăşiindu-i ro­chia şi profitând de ea în mod sălbatic“. Tehnicile de interogatoriu ale lui Alimă­nescu erau dintre cele mai sadice: „Pentru descoperirea infractorilor, foloseşte cele mai barbare metode de tortură ca: spân­zu­rătoarea, le leagă la picioare ziare apoi toarnă petrol şi le dă foc, şi alte me­tode bestiale, schingiuind oamenii fără a ţine seama dacă sunt vinovaţi sau nu, făcându-i ca în timpul torturilor să de­clare lucruri ce nu le aparţin“.

O descriere a „biroului“ său o găsim în pro­cesele verbale de interogatoriu ale co­lonelului Tudor Sepeanu, fost şef al Se­cu­ri­tăţii Bucureşti şi şef al Serviciului Ins­pecţii. Şi el a executat în acei ani mai mul­te persoane din ordinul superiorilor. „În biroul lui Alimănescu din PPC pereţii erau murdari de sânge şi ornaţi din loc în loc cu obiecte (bice, cătușe, arme etc.) ce le folosea la torturarea în anchetă a ce­lor pe care îi aresta. Atât în sertarele mesei de lucru cât şi pe masă, se aflau o serie întreagă de obiecte de valoare (biju­terii şi aur) şi banii.“

 

Executarea deţinuţilor politici

După înfiinţarea Direcţiei Generale a Mi­liţiei, la 23 ianuarie 1949, Alimănescu a fost încadrat în această structură cu gra­dul de maior şi funcţia de şef al Ser­vi­ciului 4 „Bande“ din Direcţia Miliţiei Ju­diciare. Serviciul era unul dintre depar­tamentele aparatului de stat comunist im­plicate în acţiuni de urmărire şi „neu­tra­lizare“ a partizanilor anticomunişti. În aceas­tă calitate, Alimănescu a fost cel care i-a executat pe câțiva dintre deţinuţii po­litici, foşti membri ai grupărilor de re­zistenţă anticomunistă.

Printre cei ucişi de echipa lui se numără con­damnaţi din grupările Uţă, Nicolae Dabija, „lotul 3 al bandelor din Do­bro­gea“ etc. Execuţia lor s-a petrecut într-un climat de „adevărat război împotriva ţă­rănimii“ (CPADCR, 2007), declanşat după debutul oficial al colectivizării în martie 1949. Decizia de ucidere a deţinuţilor a fost luată în cadrul unor şedințe conspirative de la sediul ministerului şi la care au par­ticipat Teohari Georgescu, Marin Jianu, Gheorghe Pintilie, Alexandru Nicolschi şi, se pare, Avram Bunaciu. Motivul avansat de Teohari Georgescu era că nu toţi cei ares­taţi în loturile de „bandiţi“ puteau fi executaţi ca o consecinţă a situaţiei in­ternaţionale. S-a decis ca doar unii să fie condamnaţi la moarte, restul urmând să fie ucişi ulterior. Aceştia au fost stabiliţi în funcţie de cuantumul pedepsei primite. În timpul acestor şedinţe conspirative, s-a hotărât că vor fi executaţi cei cu pedepse mai mari de 15 ani.

Tot Teohari Georgescu a fost cel care l-a de­semnat pe Eugen Alimănescu ca exe­cu­tant. I-a spus adjunctului său Marin Jianu că „el se pricepe (...) a mai făcut astfel de executări în anii 1945-1946, împotriva unor infractori de drept comun“. Într-o declaraţie din 2 iunie 1954, Alimănescu re­memorează momentul în care a aflat de această sarcină. În iulie 1949, maiorul a fost chemat de Pavel Cristescu, directorul general al Direcţiei Generale a Miliţiei, care i-a spus să meargă la ministrul Marin Jianu. În timpul întrevederii, Jianu i-a pre­zentat asasinarea foştilor lupători din munţi drept o misiune extrem de importantă, spu­nându-i că a fost ales el şi nu altul, deoarece partidul avea o încredere deo­se­bită în el. Viitoarele sale victime i-au fost prezentate ca nişte „bandiţi extrem de pe­ri­culoşi“, care nu se „potoleau“ nici după condamnarea lor. „Uite despre ce este vor­ba. Avem o serie de bandiţi foarte pe­riculoşi care de justiţie nu au putut fi con­damnaţi la moarte, iar ei şi acum fiind arestaţi tot nu se potolesc şi la în­chisoare duc acţiuni periculoase contra partidului. De aceea s-a luat hotărârea ca o parte dintre aceştia care meritau să fie condamnaţi la moarte [s.o.] şi justiţia nu a făcut-o să-i executăm noi.“ Mi­nis­trul i-a lăsat libertatea deplină în alegerea aju­toarelor sale, punându-i o singură con­di­ţie, „toţi trebuie să fie membri de par­tid“.

Primii ucişi au fost cei din lotul Uţă. Ali­mănescu s-a deplasat la Timişoara, iden­ti­ficând un loc de execuție la marginea unei păduri din Lugoj. A plecat spre oraşul bă­năţean însoţit de următorii miliţieni: loco­tenent major Mircea Săgeată, locotenenţii Radu Vişan şi Alexandru Ghiţă. La sediul Se­curităţii din Timişoara, colonelul Am­bruş Coloman i-a dezvăluit identitatea ce­lor ce urmau să fie executaţi: „Tov. Am­bruş mi-a spus că la penitenciarul din Timişoara se găsesc 8 sau 9 membrii din banda lui Uţă şi Vernichescu pe care ur­mează să-i executăm“. Conform decla­raţiilor lui Alimănescu, modul de des­fă­şu­rare a execuţiilor i-a fost indicat de Am­bruş Coloman şi de Marin Jianu. „Sistemul mi-l spuse tov. Jianu şi Ambruş adică să-i scoatem din maşină să-i împuşcăm după aceea să săpăm gropile în care să-i băgăm şi să avem grijă după ce acoperim groapa să presărăm frunze uscate dea­supra.“ Relatarea ofiţerului de miliţie se încheie cu următoarea afirmaţie: „Până la ziuă, au şi fost îngropaţi“.

În martie 1950, maiorul de miliţie Eugen Alimănescu se afla în Tulcea. Misiunea lui era capturarea „Bandei Fundulea“. A pri­mit însă telefon de la Pavel Cristescu, care i-a ordonat să revină de urgenţă în ca­pitală, deoarece era aşteptat de Marin Jia­nu. Ajuns în cabinetul acestuia, ministrul i-a spus că „partidul văzând că mi-am îndeplinit misiunea m-a ales din nou să mai execut nişte bandiți, însă acum sunt cam mulţi sunt în număr de 60“. Ca şi la prima execuţie, Alimănescu a plecat în re­cunoaştere, cu scopul de a identifica lo­cu­rile optime pentru asasinate. După găsirea acestora, a mers din nou la Jianu care i-a spus: „uite ai 16 la Timişoara, 16 la Cluj, 16 la Piteşti şi 10 la Jilava“. Aceasta a fost şi ordinea în care s-au produs execuţiile.

La Timişoara, a fost întâmpinat de ofiţerii Am­bruş Coloman şi Aurel Moiş, care cu­noşteau scopul prezenţei lui, dar nu ştiau încă cine erau cei ce urmau să fie exe­cu­taţi. Alimănescu menţionează în declaraţia sa că „în faţa mea au chemat direcţia ge­ne­rală a Securităţii de unde am primit nu­mele bandiţilor ce urma să-i împuşc. După asta am plecat la Lugoj, unde am aşteptat să vină maşina Securităţii cu ban­diţii“. Cei 16 au fost executaţi în loturi de câte 8. Cei mai mulţi dintre ei erau con­damnaţi în „lotul 3 al bandelor din Do­bro­gea“.

Referitor la acest asasinat, ofiţerul de mi­li­ţie a indicat că „[Pentru] primii opt exec­u­ţia a decurs foarte bine însă la a doua a mers greu căci pe cei 8 i-a adus cu că­tuşele nituite şi nu am putut să le scoa­tem căci nu aveam scule lucrând la ele am ajuns la ora 5-6 dimineaţa şi cum în­cepuse să se lumineze de ziuă şi cir­cu­laţia pe şosea se îndesea am luat ho­tă­rârea de a-i băga în groapă așa cu că­tuşe cu tot garantându-ne Kling că va lua el măsuri ca cineva să supravegheze să nu dea cineva peste ei. Lucrul acesta a uitat să-l facă şi nişte ţărani dăduseră peste gropi însă sau luat măsuri ca ni­meni să nu ştie despre ce este vorba, iar cadavrele au fost mutate de acolo, după ce eu împreună cu oamenii mei am făcut să dispară şi cătușele dela picioarele lor“.

 

„I-am ştrangulat cu sfori în pădure“

De la Timişoara, Eugen Alimănescu a ajuns la Argeş. Aici, Securitatea condusă de co­lonelul Mihail Nedelcu luase deja ini­ţia­ti­va. El şi adjunctul său i-au spus că „au to­tul pregătit şi au şi făcut groapa“. Ali­mănescu şi maiorul Marin au mers să cer­ceteze locul unde urmau să fie îngropaţi deţinuţii. În urma inspecției, ofiţerul de mi­liţie i-a spus că „nu este bun, şi am mers împreună cu un locotenent locţii­torul politic şi cu maiorul Marin să gă­sim un alt loc“. După mai multe căutări, a fost ales ca loc al execuţiilor „culmea mun­telui Bran“. Au fost ucişi aici opt de­ţinuţi. La aceste noi crime au mai par­ticipat, în afară de Alimănescu şi echipa lui, căpitanul Ioan Cârnu, un anume lo­cotenent Badea de la Securitatea Târ­go­vişte şi un plutonier Zamfirescu. Restul de șapte deţinuţi au fost ucişi într-un alt loc, aflat „în pădurea de lângă Piteşti Crîn­gu“. Aceştia erau condamnaţi în loturile din Dobrogea (v. D. Dobrincu, 2008).

Următoarele crime menţionate de Alimă­nescu au avut loc pe teritoriul regiunii de Securitate Cluj, condusă la acea dată de colonelul Mihai Patriciu. Au fost ucise atunci 16 persoane. Era vorba de con­dam­naţi din organizaţia maiorul Nicolae Da­bija din Apuseni. Ei au fost căutaţi de echi­pa istoricului Marius Oprea în anul 2010 pentru a fi deshumați. Căutările s-au des­făşurat în actualul Palat al Copiilor din Cluj, presupunându-se că ar fi fost în­hu­maţi în beciul clădirii.

Locul în care au fost ucişi şi îngropaţi a fost cu totul altul, fiind indicat în de­cla­rațiile lui Alimănescu. Tiparul execuţiilor a fost acelaşi. Au fost alese două locuri. Opt deţinuţi au fost împuşcaţi „în mar­gi­nea oraşului Bistriţa în pădure într-o groapă bine ascunsă“. Restul de 8 din cei 16 nu au mai fost împuşcaţi, „ci i-am ştra­ngulat cu sfori în pădurea dintre Teaca şi Re­ghin la circa 6 km de Teaca“. Pe lângă echi­pa lui Alimănescu, la execuţii au par­ticipat şi ofiţeri ai Securităţii Cluj, de­sem­naţi special de colonelul Patriciu. În tim­pul execuţiilor, ofiţerii clujeni i-au spus că deținuții făceau parte din „banda“ Da­bija şi au pomenit și de o femeie care „a tras cu mitraliera“ și „era foarte pe­ri­cu­loasă“. Singura femeie ucisă atunci a fost Alexandra Pop, de 23 de ani.

Ultimele execuţii despre care voi vorbi în acest articol au avut loc în Bucureşti. Co­laboratorul principal al lui Alimănescu a fost colonelul Aurel Stancu, şef al Se­cu­ri­tăţii Bucureşti. Iată pasajul din declaraţia lui Alimănescu referitoare la acest episod: „Acesta mi-a spus că aduce el dela Jilava pe cei care vrem să-i împușcăm, eu să aștept la un loc fixat de noi doi, iar el vine cu maşina căreia-i luăm numărul s-o urmăresc pe şosea ei simulează o frâ­nă apoi trec pe bandiţi în maşina mea şi mergem spre locul de execuţie. Aşea am şi făcut. A adus odată 4 altă dată 3 apoi iar trei. La execuţie a asistat şi el. Aşea am şi făcut“. Printre cei ucişi atunci se numără Ghiţă Piele, fost legionar, pa­ra­șutat de americani în România comunistă.

 

Sfârşitul unei cariere a crimei

Sfârşitul lui Eugen Alimănescu este con­troversat, necunoscându-se clar condiţiile în care a murit. Cert este că la şedinţa or­ga­nizaţiei de partid a Direcţiei Miliţiei Ju­diciare din 26 mai 1951 a fost exclus din par­tid, fiind la scurt timp arestat de Se­curitate. În timpul anchetei, au fost ară­tate cele mai multe dintre abuzurile şi cri­mele lui, cu excepţia execuţiilor din 1949 şi 1950. Din lectura documentului întoc­mit de comisia de partid la 12 aprilie 1951 re­iese că inclusiv membrii ei au fost în­spăimântaţi de posibilitatea de a sta de vor­bă cu vestitul Alimănescu. Ei au pro­pus arestarea imediată de către Securitate.

După anchetă, fostul şef al Echipei Fulger a fost internat prin decizia cu numărul 530 din 9 noiembrie 1951 într-o unitate de muncă pentru o perioadă de doi ani. „Mo­tivul“ indicat este „neîndeplinirea sar­cinilor de serviciu şi divulgarea se­cretului de stat“. Or, Alimănescu a fost un executant fidel al ordinelor primite de la superiori.

Despre sfârşitul lui pot fi emise mai multe ipoteze. Prima este că Alimănescu îşi pier­duse la acel moment „valoarea de între­buințare“, el nemaifiind de folos oficialilor comunişti, dar şi că ştia prea multe. Co­muniştii au urmărit să scape de acest per­sonaj, care putea deveni incomod. O a do­ua este implicarea lui într-un incident cu ofiţerii sovietici, fiind vorba de o răz­bu­nare a sovieticilor. În primii ani postbelici, mai mulţi infractori de drept comun obiş­nuiau să comită jafuri şi tâlhării în uni­for­mă sovietică. În iulie 1950, o echipă a Di­recţiei Miliţiei Judiciare, formată din ma­iorul Alimănescu, căpitanul Ioanid, loco­tenentul Săgeată şi informatorul Ale­xan­dru Necula de la Direcţia Miliţiei Ca­pi­talei s-a deplasat în localitatea Timişul de Sus. Aceasta era o zonă importantă pentru liderii comunişti. Mai mulţi dintre ei aveau vile de vacanţă în zonă.

Ajunşi aici, au lăsat maşina la postul de mi­liţie, după care au urcat „în spatele unei vile situate spre şoseaua naţională“. Conform declaraţiei informatorului, toţi s-au „aşezat pe iarbă, căci era pădure, în aşa fel ca să putem observa persoanele care vin şi ies din vile din apropierea noastră (...)“. După câteva ore de pândă, au „zărit 2 ofiţeri sovietici ieşind dintr-o vilă izolată şi ceva mai departe de şo­sea“. Observându-i, „Alimănescu a afir­mat că sunt hoţi şi că s-au îmbrăcat aşa numai ca să poată jefui şi să nu fie des­coperiţi“. Ofiţerii de miliţie s-au luat du­pă ei, iar pe informator l-au trimis să adu­că maşina. În timp ce venea cu maşina, a auzit „mai multe focuri de pistol“. Con­form lui Necula, el şi şoferul au coborât din maşină şi s-au îndreptat în direcţia fo­curilor de armă. „Când am ajuns acolo“, declară acesta, „cei trei ofiţeri erau dea­cum căzuţi jos în iarbă, iar Alimănescu, Ioanid şi Săgeată îi percheziţiona“. Unul din­tre presupuşii hoţi încă mai trăia şi a în­ceput să strige „Valentin“. La acest stri­găt, „căpitanul Ioanid a scos pistolul şi a mai tras două cartuşe în capul aceluia după care l-a omorât“.

Aparent, cei trei presupuşi hoţi erau chiar ofiţeri sovietici. Această greşeală avea să-i fie fatală lui Alimănescu.

Nu se ştie când a murit Alimănescu, dar în mod sigur el a supravieţuit detenţiei, cel puţin primeia, dacă au existat mai multe. În iunie 1954, domicilia în Bucureşti nr. 4, strada sublocotenent Petru Vodă, şi era ges­tionar la o tutungerie. Varianta ve­hi­culată de Tandin, dar şi de Stelian Tănase, este aceea că el ar fi fost rearestat şi arun­cat din tren.

Deschiderea arhivelor Miliţiei şi intrarea în circuitul ştiinţific a dosarelor de cadre şi de anchetă ale lui Alimănescu, inac­ce­sibile încă, ar putea elucida misterul pri­vind sfârşitul unei cariere a crimei dintre cele mai sângeroase. În acelaşi timp, din anchetă am putea afla mai multe in­for­maţii despre crimele celui supranumit pe nedrept Eliot Ness al României.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22